Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ZILELE „MIRON CRISTEA”. EDIŢIA A XVII-A

Elie Miron Cristea şi valorificarea patrimoniului folcloric şi etnografic

Pamfil BILŢIU

Maria BILŢIU

Alte articole de
Pamfil BILŢIU
Maria BILŢIU
Revista Limba Română
Nr. 6, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Elie Miron Cristea face parte din personalităţile complexe ale Ardealului, înscriind contribuţii deosebite în variate domenii de activitate. În contextul acestora, s-a dovedit atras de păstrarea datinilor, a obiceiurilor de la sate, precum şi de ceea ce înseamnă cultura populară în sens larg.
Pasiunea acestei personalităţi enciclopedice pentru cultura populară îşi trage seva din obârşie. Descendenţa ţărănească era pentru Miron Cristea o mândrie, pe care nu a ezitat să şi-o mărturisească cu diferite ocazii. „Şi eu sunt fiu de ţăran”, mărturisea în 1905, când lua parte la sfinţirea noului local al Şcolii confesionale române ortodoxe (Rusu-Abrudeanu, 1929: 14).
Deschiderea interesului pentru folclor nu o putem desprinde de înrâurirea exercitată de şcolile pe care le-a urmat. Miron Cristea a avut privilegiul de a fi fost educat în spiritul dragostei pentru neam şi ţară, mai întâi în familie, dar şi la Liceul din Năsăud, unde „tânărul Cristea gusta din plin mândria de a face parte din neamul românesc, a cărui istorie glorioasă şi literatură începuse s-o cunoască şi s-o simtă” (Rusu-Abrudeanu, 1929: 32). Activitatea care domnea în acest liceu a avut o puternică influenţă asupra lui Cristea. În anul şcolar 1886-1887, pe când era în clasa a opta liceală, devine preşedintele Societăţii literare Virtus Romana Rediviva. În cadrul acestei societăţi Miron Cristea îşi exercită primele vocaţii pentru creaţia literară şi cultura populară. La 24 aprilie 1887, cu ocazia unei serate literare publice, Miron Cristea rosteşte o conferinţă, care argumentează acest ataşament timpuriu al viitorului patriarh al României pentru creaţia populară, intitulată „Dezvoltarea şi răspândirea jocurilor naţionale româneşti”.
În publicistica din anii de studenţie, printr-o serie de articole apărute în „Telegraful Român”, se dezvăluie tot mai pregnant interesul lui Miron Cristea pentru creaţia populară. Într-un articol apărut în numărul 110, din 1895, al acestei publicaţii, Miron Cristea se arată nemulţumit de faptul că în şcolile din imperiu, pe care le etichetează ca „străine”, nu se iau în considerare datinile, moravurile, aptitudinile neamului. Drept consecinţă propune iniţierea de organizaţii „care să împlinească ce nu primesc şi nu li se poate da românilor din institutele străine” (Rusu-Abrudeanu, 1929: 73).
Pe parcursul activităţii sale, ori de câte ori are prilejul, Miron Cristea face consideraţii pline de elogii la adresa culturii populare, de care se dovedeşte legat prin toate fibrele. Într-o corespondenţă trimisă din Ida Mare şi semnată Călătorul, publicată în „Foaia poporului”, nr. 22, din 1895, Miron Cristea notează cu mare satisfacţie rânduri închinate vieţii spirituale tradiţionale care pulsa în satele româneşti: „Mare îţi este bucuria şi mângâierea când, trecând prin comune româneşti, auzi din gura flăcăilor cele mai naţionale cântări şi doine” (Rusu-Abrudeanu, 1929: 71).
Activitatea lui Elie Miron Cristea, pusă în slujba valorificării creaţiei populare, intră într-o nouă fază, una de vârf, începând cu anul 1896, când este ales în Comitetul Astra – Despărţământul IV, Sibiu, în locul lui Bogdan Duică, mutat la Bucureşti. În cadrul Astrei, ca şi alţi cărturari din Transilvania, Elie Miron Cristea devine un înflăcărat luptător pentru emancipare politică şi culturală a poporului din imperiul dualist.
La Adunarea cercuală a Despărţământului IV al Astrei, ţinută la 26 octombrie 1897, în comuna Vestem, face o propunere pentru a se aduna de la săteni proverbele, adresată, mai ales, cărturarilor de la sate. Apelul constituie un document de mare importanţă pentru cunoaşterea interesului pentru folclor al lui Miron Cristea, precum şi a concepţiilor sale legate de cultura populară. În acest apel Miron Cristea subliniază importanţa creaţiei populare pentru viaţa spirituală românească. „Noi ne-am nutrit viaţa noastră sufletească direct din izvorul cel mai natural şi mai curat – de la popor.”
Miron Cristea sublinia că, deşi s-au adunat de la popor creaţii anonime, au rămas goluri şi, drept urmare, trebuie de urgenţă remediate. „Multe din productele spiritului lui le-am însemnat, le-am fixat şi salvat pentru posteritate. Literatura noastră poporană deja culeasă formează un bogat, vast şi preţios magazin pentru studii etnografice şi folclorice.” Rezultă că Miron Cristea avea convingeri în legătură cu importanţa colecţiilor de folclor pentru studierea a două domenii de bază ale culturii populare: etnografia şi folclorul. Referitor la rezultatele obţinute pe terenul culegerii de poezii populare, strigături, colinde, bocete, basme, poveşti, snoave considera că „Cu toate acestea nu s-a făcut totul cât e posibil [...]. Multe părţi au rămas neesploatate. Deci aceea am întresălat până acuma să ne grăbim a face ulterior, dar fără multă amânare şi trăgănare, căci productele spirituale ale poporului încep a pierde originalitatea lor, ori dispar chiar cu totul”. Rezultă că Miron Cristea avea convingeri asupra procesului de evoluţie şi dispariţia folclorului.
Miron Cristea enumeră mai mulţi factori care generează perturbarea vieţii speciilor din cadrul culturii populare. „Sistemul politic, pentru noi nefavorabil, deschiderea căilor de comunicaţie, precum şi alte momente, nouă neprielnice, au de urmare năpădirea elementelor străine asupra noastră. Aceste elemente corcesc apoi idilicul nostru trai şi poeticul nostru grai. Nimerit exprimă acestea Eminescu în versurile: «Unde vin cu drum de fier, / Toate cânticele pier». Recomandă că e nevoie de a se acţiona grăbit pentru «a scăpa până nu-i prea târziu valoroasele producte spirituale poporale din gura piericiunii». Propune ca intelectualii să acţioneze, ei având «datorinţa de a folosi toate momentele libere şi ocaziunele binevenite în acest scop»”.
Miron Cristea spune despre sine: „Călăuzit de asemenea vederi am căutat să încep a-mi achita şi eu însumi barem în parte datorinţa ce mi se impune ca membru al cărturarilor noştri; şi la 26 octombrie 1897 am făcut în Adunarea cercuală a Despărţământului IV al «Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român» următoarea propunere care priveşte colectarea unor producte poporale pe terenul cărora, mai ales românii de dincoace de Carpaţi, s-a făcut până acuma foarte puţin.”
Ideea nevoii de a aduna de la sate tot ce este reprezentativ în folclor, printr-un contact mai strâns al cărturarilor cu lumea rurală, ne dovedeşte modernitatea concepţiilor cărturarului Miron Cristea. „Prin aceasta însă – eu cred – că n-am făcut totul cât este de lipsă în atingerile noastre cu poporul; căci noi avem datorinţa nu numai a da de la noi ce este bun, ci şi a lua de la popor ceea ce la el aflăm vrednic de a păstra pentru viitor. Nu mă estind aici asupra multelor lucruri şi datini frumoase din viaţa poporului nostru, ci ating de astă dată numai neîntrecutele producte spirituale izvorâte din creierul românului.”
Modern în concepţii pe linia valorificării folclorului s-a dovedit şi atunci când ridica problema, în acest apel către dascălii satelor, nevoii de valorificare a unor specii ocolite până atunci. „Un ram însă a fost dat aproape cu totul uitării şi încă acela care mai mult reoglindeşte profunditatea şi agerimea minţii româneşti. Acest ram îl formează proverbele sau acele expresiuni scurte, precise şi plastice, ieşite din gura poporului, cari la anumite momente ale discuţiunilor ni se reamintesc în mod firesc, ca şi rezultatul convingător al unor experienţe probate.” (Miron Cristea, Precuvântare, 1901: 296-297).
Vorbind de preţuirea de către Miron Cristea a culturii populare în sens larg, trebuie să subliniem că încă din 1892, ca student la Budapesta şi în calitate de membru al Societăţii „Petru Maior”, lansează un apel către colegi, de fapt un fel de chestionar legat de jocurile naţionale, solicitându-le descrieri cu privire la numele jocurilor, regiunea din care provin şi cum se joacă. I-au parvenit de la unii răspunsuri pe care a încercat să le clasifice după denumiri: De doi, Hora, Axionul, Ceardaşul, Sârba şi Brâul. Pe unele foi descrie unele jocuri care nu aparţin celor populare, ci din grupa celor de societate, între ele Cadrilul „cu cele şase figuri ale sale în toate amănuntele” (Plămădeală, 1984: p. XVII).
Complexitatea preocupărilor lui Miron Cristea în domeniul folclorului ne mai este argumentată şi de descrierea, pe mai multe foi volante, a unor farmece de ursită (Plămădeală, 1984: p. XIII).
Din sectorul etnografiei, Miron Cristea a preţuit portul popular, manifestându-se vehement împotriva poluării lui. Într-o cuvântare ţinută la Caransebeş se pronunţă pentru apărarea lui „de catifele moderne şi de culori lipsite de bun gust”. Devine categoric când vorbeşte despre nevoia înlăturării acestor tendinţe de poluare. „În lături cu aceste zdrenţe străine şi îmbrăcaţi vechiul nostru port curat, ţărănesc şi românesc.” (Plămădeală, 1984: p. XVII).
Miron Cristea îşi revendică un loc aparte printre pionierii muzeisticii istorice şi etnografice. Proiectul unui muzeu istoric şi etnografic la Sibiu, precum şi întemeierea lui, l-au pasionat în mod deosebit pe Elie Miron Cristea. Este interesant de remarcat că în anul 1904 a fost inaugurat sediul destinat muzeului, fără să fie adunate obiectele. Pentru a remedia acest neajuns, Asociaţiunea hotărăşte să lanseze un apel pentru întemeierea unui muzeu istorico-etnografic la Sibiu. Apelul l-a redactat Miron Cristea şi tot el l-a citit în şedinţa Asociaţiunii. După originalul său, acest apel a fost publicat în „Telegraful Român”, nr. 113-114, din acelaşi an. Apelul se publică şi în Analele Astrei, an IV, iulie-august, 1904. Tot Miron Cristea redactează ceea ce el numeşte „Puncte de orientare cu privire la întemeierea muzeului istorico-etnografic român”, care se publică tot în „Telegraful Român”, nr. 115 (Plămădeală, 1984: p. XXXVIII-XXXIX).
În apel, Miron Cristea stipulează cu argumente multiple rolul unei astfel de instituţii. „Orice popor creştin cu tendinţă de a pune temelii ţării, viitorului său şi a-şi asigura o dezvoltare sănătoasă a individualităţii sale etnice este dator a se cunoaşte pe sine din toate punctele de vedere.
Fără acest factor al cunoaşterii de sine suntem lipsiţi de busola care să îndrepteze spre o ţintă sigură toate manifestaţiunile vieţii noastre publice. Multe şi variate sunt mijloacele pentru a ne cunoaşte, printre acestea un loc de frunte ocupă instituţiunea culturală muzeul istoric şi etnografic.” (Plămădeală, 1984: 309).
În privinţa importanţei unui astfel de muzeu Miron Cristea are convingeri adânci. Îl consideră „adevărat altar pentru cultivarea tradiţiunilor naţionale, un adevărat templu pentru cunoaşterea urmelor despre vechiul trai şi despre stadiul cultural al părinţilor şi strămoşilor noştri” (Plămădeală, 1984: 400).
Adept al dispariţiei culturii populare, ca urmare a factorilor de civilizaţie, el recomandă adunarea grabnică a patrimoniului etnografic, care să fie conservat prin muzeu. „În acest scop trebuie să culegem, să păstrăm până mai e timp tot ceea ce este ameninţat să dispară pentru totdeauna. Necesitatea devine cu atât mai iminentă, cu cât suntem expuşi mai multor influenţe străine, care iute corcesc traiul unui popor, spre imitarea lucrurilor observate la străini.” (Plămădeală, 1984: 400).
Muzeul istorico-etnografic era conceput în forma unui triptic: istoric, etnografic şi folcloric. Secţiunea etnografică a muzeului era menită a reprezenta în toată complexitatea sa patrimoniul culturii materiale şi spirituale, aşa încât muzeul să fie capabil să prezinte „o ilustrativă icoană etnografică despre întreaga viaţă a poporului nostru în toţi ramii de manifestaţiune, scoţând la iveală acele note care caracterizează traiul specific al poporului românesc, care formează chintesenţa individualităţii etnice, cu un cuvânt, toate productele mai marcante ale poporului şi manifestaţiunile mai caracteristice ale cugetării şi ale întregii sale vieţi” (Plămădeală, 1984: 400).
Conceput ca o oglindă complexă a întregii vieţi materiale şi spirituale a românului, muzeului îi revenea misiunea de a valorifica şi conserva şi folclorul, cu diferitele lui specii la secţiunea etnografică. „Nu pot fi uitate credinţele, datinile la ocazii triste şi vesele, cântări, dansuri, muzică, portul, obiecte de folos.” (Plămădeală, 1984: 400).
Muzeului îi rezerva rosturi pe linia perpetuării şi valorificării tradiţiilor create de popor. „Să dăm culturii noastre ulterioare o dezvoltare izvorâtă din pământul propriu, să dezvoltăm şi să perfecţionăm productele în formă veche în stilul românesc.” (Plămădeală, 1984: 400).
Miron Cristea a conceput muzeul în două mari secţiuni:
A. Secţiunea istorică, pe care o subîmparte în două părţi. Prima era rezervată vestigiilor istorice. Menţionează că în ea „se vor grupa toate acele obiecte ce se vor afla din trecutul poporului”. A doua secţiune a istoriei era rezervată bisericii şi recomanda ca ea să cuprindă „tot felul de vase, odoare, cărţi, icoane, o colecţie de obiecte sfinte pentru trecutul nostru”. Recomanda să cuprindă şi „colecţiile de manuscripte şi cărţi rituale adunate din parohiile române”. Recomanda să cuprindă „şi alte obiecte din viaţa noastră religioasă: de sculptură, pictură, cruci din cimitire etc.” (Plămădeală, 1984: 401-402).
B. Secţia etnografică este concepută în întreaga ei complexitate şi subîmpărţită în zece secţiuni:
Prima secţiune era rezervată casei ţărăneşti şi recomanda să cuprindă „planul casei şi anexele”, a căror descriere să se facă cu „numirea originală a tuturor părţilor”. Recomanda să cuprindă atât mobilierul ţărănesc, precum şi ustensilele casnice, cu „numirea poporală”.
Secţiunea a II-a – a industriei de casă, „una din apartamentele cele mai însemnate ale muzeului, dat fiind că atât românul cât şi românca sunt meşteri pricepuţi în confecţionarea de multe lucrări artistice”. Recomanda să cuprindă modele de cusături şi ţesături româneşti.
Secţiunea a III-a era rezervată portului „de prin toate ţinuturile”.
Secţiunea a IV-a – obiectelor „ce privesc pregătirea mâncărurilor: vatră, ceaon, cârpător etc., descrierea mâncărurilor naţionale şi a băuturilor obişnuite”.
Secţiunea a V-a trebuia să cuprindă obiecte ceremoniale care se foloseau la diferite obiceiuri: „naştere, botez, cununie, înmormântare, sărbători, seceriş, steag, ţurcă, jocuri, o colecţie de ouă împistrite (încondeiate), doctorii, boscoane şi astfel de asemenea rânduieli cu descrierea diferitelor datini, credinţe, superstiţii şi descântece”.
Secţiunea a VI-a era rezervată muzicii şi dansurilor populare. Urma să cuprindă „toate instrumentele de muzică în uz: de la frunză, trişcă, fluier, tulnic, cimpoi, drâmbă, ceteră până la cele mai perfecte. Cântece, strigături, reproduceri fonografice, descrierea dansurilor naţionale, fotografii, reproduceri cinematografice etc.”.
Secţiunea a VII-a trebuia să se refere la ocupaţiile poporului român. Recomanda să fie cuprins păstoritul, „cu uneltele şi vasele lor, semnele pentru infierarea vitelor, unelte de pescuit: luntre, crâsnic, leşnic, halău, mreje, năvod, vârşe, sac, undiţă, făcii cu osie, furcuţe, peşti din apele noastre, numirea lor, instrumente de vânat: puşti, pistoale, ţiitoare de praf etc., unelte de prins păsări, mâţa de prins şoareci, unelte de băieşi, de spălat aurul, şteampuri în miniatură, tot felul de obiecte agronomice în uz”.
Secţiunea a VIII-a era rezervată tipurilor antropologice ale românilor din diverse colţuri de ţară, „statistica sporirii, măsurători antropologice făcute de experţi”.
Secţiunea a IX-a – folclorului, pe care Miron Cristea le denumeşte „producte limbistice”: poveşti, basme, strigături, bocete, colinde, descântece, cimilituri, ghicituri, proverbe. Datini la diferite zile calendaristice şi ocaziuni. Credinţe, superstiţii, boscoane etc.”
Secţiunea a X-a urma să cuprindă fotografii „de comune însemnate, ţinuturi romantice, edificii monumentale, biserici, şcoale, monografii.” (Plămădeală, 1984: 403-404).
Miron Cristea era convins că este nevoie de un efort colectiv pentru înzestrarea cu obiecte a muzeului. „Avem cu toţii dorinţa de a dezvolta, mai ales acum, la început, cea mai vie activitate pentru înzestrarea muzeului nostru istoric şi etnografic.” În acest scop trimite un „Circulariu”, semnat de Ilarion Puşcaşu şi George Pascu, prin care se adresa clerului şi învăţătorimii, solicitându-le „să facă acestei instituţii un mare serviciu, prin colectarea de obiecte donând ei înşişi, îndemnând şi pe alţii, care dispun de ceva potrivit a dona muzeului lucruri de valoare artistică, istorică şi etnografică”.
Consideră că preotesele şi învăţătoarele ar putea influenţa adunarea obiectelor de port popular pe care îl considera „ceva mai costisitor”. Portul se cerea colecţionat în adevărata lui varietate, de aceea miza pe aportul femeilor „mai fruntaşe din comună sau ţinutul întreg spre a confecţiona toate hainele pentru îmbrăcarea de păpuşe în mărime naturală”. (Plămădeală, 1984: 405). Rezultă că până şi expunerea de piese de port popular în muzeu nu se putea face la întâmplare, ci preconiza forme uzitate şi astăzi, cum ar fi expunerea lor prin intermediul manechinelor. De aceea simte nevoia să facă referiri şi la „punctele de vedere date din partea Comitetului Central”) (Plămădeală, 1984: 405).
Miron Cristea şi-a văzut visul împlinit în 1905, când s-a inaugurat Muzeul Istoric şi Etnografic al Astrei din Sibiu. Se spune în documente că „străduinţa şi munca lui Miron Cristea au fost mari şi hotărâtoare, deoarece astăzi acest muzeu cuprinde o mulţime de lucruri interesante cu privire la trecutul poporului român din Ardeal” (Rusu-Abrudeanu, 1929: 114).
Deşi muzeul nu s-a putut organiza pe structura întocmită de Miron Cristea, el a avut de la început caracterul de muzeu naţional al românilor, ba mai mult, s-a inaugurat cu un an mai înainte de Muzeul de etnografie de artă naţională, artă decorativă şi industrială, organizat de către Al. Tzigara-Samurcaş.
Secţia de etnografie a fost atunci cea mai mare dintre toate colecţiile existente, cuprinzând peste 15.000 de obiecte adunate într-un timp record. Documentele ne argumentează că în afara unor piese mult admirate, precum ţesăturile, broderiile, lucrările de lemn, porturile naţionale, nu au lipsit exponatele legate de obiceiuri, precum „serbarea junilor”, nici fotografii sau vederi ale bisericilor din Ardeal, sau fotografii înfăţişând alte aspecte ale etnografiei ardelene, aşa cum preconiza Miron Cristea (Petranu, 1922: 95).
Muzeul pentru care a luptat cu gândul şi fapta Miron Cristea a fost desfiinţat în comunism, multe obiecte din inventarul lui de mare valoare s-au pierdut, restul intrând în patrimoniul Muzeului Astra din Sibiu, aşa cum ne-am convins în urma cercetărilor noastre efectuate la Sibiu. Intenţiile reprezentanţilor Astrei de a redobândi fostul sediu şi a reorganiza acest muzeu au rămas deocamdată fără rezultat.
Miron Cristea poate fi considerat, pe drept cuvânt, reprezentantul mişcării de idei despre etnografie şi folclor de la începutul secolului al XX-lea şi unul dintre pionierii muzeografiei etnografice din Transilvania.
 
Bibliografie
1. Coriolan Petranu, Muzeele din Transilvania, Crişana şi Maramureş, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1922.
2. Antonie Plămădeală, Pagini dintr-o arhivă inedită, Editura Minerva, Bucureşti, 1984.
3. Ioan Rusu-Abrudeanu, Înalt prea sfinţia sa patriarhul României Dr. Miron Cristea, înalt regent. Omul şi faptele, volumul I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1929.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog