Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBA ROMÂNĂ – MATRICEA SPIRITULUI ROMÂNESC

Câteva metafore privind valoarea descoperirilor şi puterea tradiţiei în ştiinţă

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXV, 2015

Pentru tipar

1. Este bine cunoscută fascinaţia lui Solomon Marcus faţă de metaforă, în general, şi faţă de metafora ştiinţifică, în special. Cine va avea curiozitatea să parcurgă lista sutelor de lucrări sau de articole pe care le-a publicat acest savant de-a lungul timpului, va întâlni (îndeosebi după anul 1970) mai multe titluri referitoare la o atare problematică, metafora din limbajul matematic beneficiind, cum era de aşteptat, de o atenţie aparte. Aceeaşi pasiune (ori preocupare) se vădeşte şi în conferinţele pe care academicianul le-a ţinut şi le ţine periodic. Într-una dintre cele mai recente, intitulată Metafora: lux sau necesitate?, Solomon Marcus punea în evidenţă, printre altele, nu doar valoarea cognitivă a metaforei (în sensul că ea poate spori cunoaşterea ştiinţifică), ci şi limitele acesteia (în sensul că analogia pe care se bazează este valabilă numai până la un punct)1. Din chiar modul acesta de a purta discuţia întrezărim o însuşire fundamentală: echilibrul intelectual. Savantul se fereşte de excese. Deşi pretinde că priveşte lumea prin „ochelarii matematicii”, lucrurile nu stau în totalitate aşa. Mai are la îndemână şi alte perechi de ochelari, cu lentile colorate în diverse nuanţe, nemaivorbind de faptul că este posesorul unei curiozităţi nemărginite. Fără aceasta din urmă, n-ar avea cum să ajungă la trăirea predilectă: mirarea. În Academia lui Platon (pe al cărei fronton scria „Nimeni să nu intre aici, dacă nu este geometru!”), Solomon Marcus ar fi pătruns fără probleme (sau cu probleme... de ordin matematic). În Republica aceluiaşi filozof însă nu ar fi zăbovit prea mult. Principiul pe care se clădea utopia lui Platon era cel al oikeiopragiei, conform căruia toţi locuitorii Cetăţii erau obligaţi să practice o singură meserie, în funcţie de înclinaţia naturală a fiecăruia. Or, savantului nostru nu cred că i-ar fi venit la socoteală o astfel de regulă (cum nu cred că i-ar fi convenit nici lui Ion Barbu – poetul matematician pe care îl evocă adesea cu admiraţie). Natura l-a înzestrat cu mai multe daruri, cu posibilitatea de a face, la fel de bine, mai multe lucruri.
2. Încerc, în cele ce urmează – în onoarea celui sărbătorit astăzi în paginile revistei „Limba Română” din Chişinău –, să prezint şi să comentez câteva metafore care au legătură fie cu domeniile de care s-a ocupat Solomon Marcus (matematica şi lingvistica, mai cu seamă), fie cu atitudinea D-sale faţă de ştiinţă şi cultură în genere ori cu privire la rostul şi locul omului de ştiinţă creator în istoria / devenirea umanităţii. Se cuvine să fac, mai întâi, două precizări: (1) mă interesează, mai ales, în ce măsură metaforele pe care le voi reproduce în continuare sunt potrivite sau nepotrivite (adică până unde merge „valabilitatea” lor); (2) iau «metafora» în accepţie aristotelică, şi nu quintiliană, ceea ce înseamnă că accept concepţia după care nu metafora este o comparaţie prescurtată (cum credea Quintilian), ci, dimpotrivă, comparaţia este o metaforă dezvoltată (cum bine afirma Stagiritul).
2.1. Pasiunea pentru lumea abstractă a matematicii nu l-a făcut pe Solomon Marcus să uite ori să părăsească vreodată lumea concretă în care a trăit şi nici nu l-a determinat să se izoleze, ca specialist, în turnul de fildeş al disciplinei preferate. Sunt sigur că domnul academician este pe deplin de acord cu critica pe care Immanuel Kant (în introducerea la opera sa capitală) o formulează la adresa idealismului lui Platon. Faimoasa metaforă (sau comparaţie) kantiană a porumbelului este prea frumoasă ca să nu o cităm aici (cu atât mai mult cu cât I. Kant apelează foarte rar la asemenea imagini): „Matematica ne dă un strălucit exemplu cât de departe putem ajunge în cunoaşterea a priori independent de experienţă. [...] Încurajat de o astfel de dovadă despre puterea raţiunii, impulsul de a extinde cunoştinţele noastre nu mai vede limite. Porumbelul uşor, lovind în zbor liber aerul a cărui rezistenţă o simte, şi-ar putea imagina că el ar reuşi şi mai bine în spaţiul vid. Tot astfel Platon a părăsit lumea sensibilă, fiindcă ea pune intelectului limite prea înguste, şi s-a aventurat dincolo de ea pe aripile Ideilor în spaţiul vid al intelectului pur. El nu a observat că prin eforturile sale nu câştigă drum, căci nu avea niciun suport aşa-zicând ca bază, pe care să se fixeze şi la care să poată aplica forţele sale, pentru a urni intelectul din loc.”2.
2.1.1. Deosebit de interesantă mi se pare maniera în care analogia de mai sus a fost întrebuinţată, în perioada interbelică, de către I. Petrovici „pentru a combate reducerile bugetare la capitolul culturii” (Şt. Bârsănescu): „Nevoia de a pompa lumina culturii este tot aşa de adâncă cum este nevoia de a pompa aerul în plămâni. Şi este o neiertată greşeală a nu ne da socoteală de aceasta. Îmi vine în minte o imagine din opera lui Kant, pe care el o foloseşte de altfel în altă ordine de idei. Dar imaginea-i minunată şi pentru problema noastră: «O pasăre care zboară, spune Kant, simţind rezistenţa aerului din calea ei, ar putea să-şi închipuie că, dacă n-ar fi deloc aer, ar zbura mai bine şi mai uşor, fără să-şi dea seama că aerul este conducerea zborului însuşi». Tot aşa se întâmplă şi la noi: apăsarea cheltuielilor bugetare a făcut pe unii sau poate face pe alţii să creadă că, dacă am da povara culturii la o parte, poate calea noastră ar fi mai uşoară, iar zborul nostru mai lin, fără să cugete că, înlăturând cultura, cum era dincolo înlăturarea aerului la zborul păsării, nu numai că nu vom avea o cale mai bună, dar ne vom prăbuşi ca ţară la pământ».”3.
2.1.2. Este aceasta, fără îndoială, o adaptare românească reuşită a metaforei kantiene. Am reprodus-o aici, deoarece cred că punctul de vedere al lui I. Petrovici este împărtăşit în totalitate şi de Solomon Marcus. Deşi dificultatea intrinsecă a matematicii (şi – din acelaşi motiv – felul în care tratează cei mai mulţi oameni o atare disciplină) îl supune la momente de singurătate / însingurare (cum o mărturiseşte în discursul de recepţie de la Academie, din 2008), savantul nostru se întoarce cu dragoste către semenii săi, gata să dialogheze sincer cu ei şi să-i ajute după puterile sale. Implicarea omului de ştiinţă în viaţa cetăţii reprezintă o obligaţie pe care Coşeriu a denumit-o „principiul responsabilităţii sociale sau al binelui public”. Solomon Marcus a dovedit că ştie prea bine acest lucru. Bunăoară, apelul pe care l-a lansat D-sa (în „Revista 22”, nr. din 16.12. 2013) în articolul Un semnal de alarmă: Limba română, a stârnit ecou, a îndemnat la solidaritate, a sensibilizat pe cine trebuia, ajutând astfel publicaţia „Limba Română” din Chişinău să iasă (măcar pentru o vreme) din impasul financiar în care se găsea.
2.2. Am promis că voi analiza câteva metafore utilizate în discursul ştiinţific. Evident că îmi lipseşte priceperea necesară pentru a discuta metaforele din limbajul matematic4. Aş putea discuta, probabil, într-o oarecare măsură, unele comparaţii din lingvistică sau din ştiinţele limbajului în care sunt atrase noţiuni matematice. De exemplu, a făcut carieră formula saussuriană după care limba ar fi un fel de algebră formată numai din termeni complecşi... Dimpreună cu o altă opinie a lui Saussure, după care limba este formă, şi nu substanţă, formula de mai sus l-a condus pe L. Hjelmslev la construirea unei veritabile algebre a limbajului (teoria glosematicii), în care limba ajungea să fie considerată un fel de idee asemănătoare celor din lumea lui Platon. Exagerările (formaliste) ale unei astfel de viziuni au fost denunţate de E. Coşeriu în studiul său de referinţă, Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje (1954). Tot acolo, teoreticianul român combătea şi tendinţa contrară, a lui L. Bloomfield, de a trata limba doar în calitatea ei de substanţă (perceptibilă)5.
2.2.1. Se uită frecvent că metaforele (numeroase) din Cursul de lingvistică generală predat de Saussure au şi un rol didactic şi că nu ar trebui luate ad litteram în toate privinţele şi cu toate consecinţele ce derivă din ele. Să dăm un alt exemplu „matematic”, aparţinându-i, de data aceasta, unui cunoscut lingvist român. Expunând funcţiile principale ale limbii, Al. Graur alege următoarea modalitate de prezentare: „Prin denumire înţelegem faptul că fiecare obiect sau acţiune la care ne gândim trebuie să aibă o marcă, exteriorizată printr-un cuvânt, ca să le putem diferenţia unele de altele. După cum un matematician, discutând despre un triunghi, notează fiecare latură sau unghi cu o literă, pentru ca să se înţeleagă la care dintre ele se referă în fiecare moment, tot aşa vorbitorul, dacă vrea, de exemplu, să comunice că în pădure a întâlnit un lup, trebuie să aibă un mijloc de a denumi pădurea, lupul şi întâlnirea; acest mijloc îi este pus la dispoziţie de cuvinte...”6. Scopul didactic a fost atins (întrucât avem de-a face cu o carte de popularizare a lingvisticii), însă, la rigoare, operaţia prin care vorbitorul denumeşte „lucrurile” din natură, delimitându-le fiinţa cu ajutorul limbajului, se deosebeşte destul de mult de operaţia prin care matematicianul notează laturile sau unghiurile unei figuri geometrice7.
2.2.2. Nefiind matematica la îndemâna tuturor (dar şi fiindcă un obiect cultural, cum este limbajul, se distinge în mod esenţial de un obiect exclusiv formal), nu ne miră faptul că prin scrierile de lingvistică (generală) metaforele „matematice” apar destul de rar, în comparaţie cu analogiile provenind din alte domenii ale cunoaşterii. Iată una în care se deplânge tocmai lipsa anumitor competenţe: „Un filolog comparatist fără cunoştinţe de sanscrită este ca un astronom fără cunoştinţe de matematică [trad. mea, Cr.M.].” (Max Müller)8. Nu este acesta singurul caz în care Max Müller, prin imaginile proiectate pe pânza lingvisticii, îi face să zâmbească pe specialiştii de azi. Este limpede că astronomia (ştiinţă matematică!) nu poate exista fără matematică. Dar se poate face filologie comparativă fără sanscrită? Bineînţeles că se poate face! Şi de când este sanscrita o... ştiinţă?! Metafora produsă de Müller ar trebui să fie una de tip analogic (conform clasificării lui Aristotel): după cum este A faţă de B, la fel este şi C faţă de D. În fine, să fim, totuşi, ceva mai indulgenţi. Pesemne că Müller se gândea, mai degrabă, la gramatica sanscritei... Dacă ne vom aminti că gramatica lui Pānini (sec. IV î.Hr.) conţinea 3996 de reguli foarte concentrate (sutra) similare unor formule algebrice, atunci poate că analogia lingvistului din secolul al XIX-lea nu o să ne mai pară atât de deplasată.
2.2.3. Nu intenţionez să dezvolt aici o tipologie a metaforei ştiinţifice (o voi face în altă parte). Dar, judecând după sutele de exemple pe care le-am tot adunat de vreo zece ani, citind operele fundamentale ale marilor maeştri, pot spune că lingviştii (nu toţi, ci doar cei care au apetenţă pentru aşa ceva; bunăoară, Bloomfield, Hjelmslev, Chomsky au, dimpotrivă, o veritabilă tropofobie!) utilizează în textele lor analogii lămuritoare care privesc atât aspecte ale obiectului de care se ocupă (limbajul), cât şi aspecte (de metodă, de pildă) ale disciplinei pe care o profesează. Pentru a nu ieşi din linia celor spuse până acum, voi da un exemplu în care un eveniment istoric din evoluţia unei discipline filologice este asemănat cu un alt moment la fel de semnificativ (se pare) din punctul de vedere al relevanţei „întemeietoare”. Analogia îi aparţine lingvistului danez Otto Jespersen, care reia şi amplifică în mod iscusit metafora lui A. Meillet, cu scopul de a sublinia întâietatea şi valoarea conaţionalului său, Rasmus Rask, în ceea ce priveşte cercetările comparatiste: „Bopp a purces la descoperirea originii ultime a elementelor flexionare, dar, în loc de asta, el a descoperit gramatica comparativă – «cam în felul în care Cristofor Columb,căutând drumul spre Indii, a descoperit America», după cum o zice A. Meillet. Unui compatriot al lui Rask îi poate fi iertat faptul de a împinge mai departe comparaţia strălucită a savantului francez: la fel cum scandinavii din Islanda descoperiseră America înaintea lui Columb, fără să-şi imagineze că descopereau astfel calea către Indii, la fel şi Rasmus Rask, prin studiile sale islandeze, descoperise gramatica comparativă înaintea lui Bopp, fără să fie nevoit să urmeze drumul ocolitor prin sanscrită [trad. mea, Cr.M.]”9.
Cât de potrivită este o atare analogie? Într-adevăr, se spune că vikingii au descoperit America înaintea lui Columb. Dar – se întreabă John Dewey – care dintre cele două „descoperiri” este cu adevărat o descoperire? Cea a vikingilor sau cea a lui Columb? Vikingii au debarcat, pesemne în urma unei furtuni, pe ţărmul noului continent şi... cam la atât se rezumă contribuţia lor10. În schimb, descoperirea lui Columb a modificat „sensurile” lumii de până atunci, relaţiile comerciale existente, migraţia populaţiei ş.a.m.d. Noul ţinut a fost plasat pe hartă, iar această „inserţie” nu a constituit o simplă adăugire, ci, de fapt, o reală transformare a imaginii anterioare a lumii, ducând la o rearanjare a suprafeţelor acesteia11.
O descoperire culturală nu este, totuşi, similară uneia de tip geografic. Chiar uitată fiind, ea poate fi redescoperită, (re)pusă în circulaţie şi fructificată. Există istorii ale lingvisticii (sau ale ideilor lingvistice) care ignoră acele teorii izolate (dar sclipitoare) ce nu au avut vreo influenţă asupra dezvoltării ulterioare a ştiinţei în cauză. De asemenea, există şi cercetători care-şi închipuie că disciplina lor începe odată cu ei şi nu se preocupă de contribuţiile înaintaşilor (măcar pentru a le menţiona, chiar dacă rezultatele cu pricina nu li se par complet satisfăcătoare). Există, totodată, idei sau intuiţii excelente ale unor oameni de ştiinţă geniali12 care apar prea devreme, în sensul că nu pot fi (încă) pricepute de contemporani, având nevoie de venirea unor timpuri mai prielnice. Şi, tot aşa, există şi teorii bine întemeiate care, din păcate, au avut neşansa să se ivească în contextul în care tocmai se schimbau „módele” (şi nu neapărat „paradigmele”) în ştiinţă, fiind considerate, în consecinţă, „depăşite”. De ce nu este o descoperire culturală similară (pe de-a-ntregul) uneia geografice, chiar şi atunci când trece (o vreme) neobservată? Fiindcă, spre deosebire de cea geografică, ea conţine deja unele sensuri, propriile sensuri. Acestea pot fi reluate, verificate şi multiplicate.
3. Îmbogăţirea „sensurilor” ce vin din urmă este sarcina fiecărui om de ştiinţă care îşi înţelege rostul său de verigă în lanţul omenesc. John Dewey, într-o cărticică despre fenomenul religios, îşi încheie eseul astfel: „Noi, cei care trăim acum, suntem crâmpeie ale unei umanităţi care se prelungeşte în trecutul îndepărtat, o umanitate care a interacţionat cu natura. Dintre lucrurile civilizaţiei, cele pe care le preţuim cel mai mult nu ne aparţin. Ele există graţie celor făcute şi suferite de neîntrerupta comunitate umană din care noi nu reprezentăm decât o verigă. A noastră este însă responsabilitatea de a păstra, de a transmite, de a corecta şi de a dezvolta zestrea valorilor pe care le-am primit, astfel încât cei care vin după noi să le poată primi mai trainice şi mai sigure, mai larg accesibile şi mai generos împărtăşite decât le-am primit noi. Aici se găsesc toate elementele pentru o credinţă religioasă care nu se limitează la sectă, clasă ori rasă. O atare credinţă a fost dintotdeauna credinţa comună a omenirii. Mai rămâne să fie făcută explicită şi militantă [trad. mea, Cr.M.]”13.
Constat încă o dată (dacă mai era nevoie) că marile spirite se întâlnesc în convingeri. Solomon Marcus spune acelaşi lucru, dar într-o manieră şi mai... metaforică. Să-i dăm cuvântul ca să închidă aşa cum se cuvine acest articol: „Ca individ, omul moare, dar se poate salva prin acest ansamblu al Omenescului, care este esenţial altceva şi mai mult decât fiecare fiinţă umană în parte. Este ca o orchestră care execută o partitură ce se scrie chiar în timp ce se execută, iar orchestra în cauză este pro­priul ei dirijor. În splendoarea acestei unităţi a cu­noaşterii şi creaţiei umane şi a acestei solidarităţi între generaţii succesive, care rezistă peste milenii, îmi gă­sesc sprijinul la care vă referiţi; dacă vreţi, această orchestră este pentru mine metafora Divinităţii.”14. 
 
Note
1 Conferinţa intitulată Metafora: lux sau necesitate a fost rostită de Solomon Marcus la 29 noiembrie 2012, în aula Universităţii „Apollonia” din Iaşi.
2 Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, traducere de Nicolae Bagdasar şi Elena Moisuc, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 47.
3 I. Petrovici, Deasupra zbuciumului [Tipografia Ion C. Văcărescu], Bucureşti, 1932, p. 219-220, apud Ştefan Bârsănescu, Politica culturii în România contemporană. Studiu de pedagogie [1937], ediţia a II-a, Prefaţă de Carmen Creţu, Cuvânt-înainte de George Văideanu, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 120-121.
4 Cf., de pildă, H. Vaihinger, The Philosophy of ‘As if’. A System of the Theoretical, Practical and Religious Fictions of Mankind, Translated by C.K. Ogden, Harcourt, Brace and Company, New York, 1925, p. 50-53 et passim.
5 Se cuvine să precizez că prin substanţă trebuie să înţelegem aici „materia” formată lingvistic. Nu este vorba aici (ca, de altfel, şi în celelalte locuri ale acestui articol unde mai apare termenul de substanţă) de acea „substanţă” pe care vechii filozofi greci o denumeau ousia, înţelegând prin ea conceptul de „fiinţă”.
6 Al. Graur, Lingvistica pe înţelesul tuturor, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 11.
7 Chestiunea ţine de filozofia limbajului. După Aristotel (vezi Fizica, II, 2), obiectele se împart (în funcţie de raportul dintre formă şi substanţă) în matematice, naturale şi culturale. Limbajul este un obiect cultural prin intermediul căruia se poate vorbi despre toate cele trei tipuri de obiecte (având, prin urmare, inclusiv însuşirea unică de a fi autoreferenţial). Triunghiul (ca orice altă figură geometrică) este un obiect exclusiv formal / matematic, adică o formă (mentală) lipsită de substanţă. Ca să-l arăt şi altora, pentru a-l face intersubiectiv, trebuie să-i dau substanţă, adică să-l fac perceptibil cu ajutorul cretei (pe tablă) sau al creionului (pe hârtie) ş.a.m.d.; îl transform, aşadar, în obiect cultural, deşi, în esenţă, el rămâne un obiect formal. Atunci când denumesc (în momentul originar) «pădurea» pădure şi «lupul» lup, intuiesc esenţa acestor „obiecte”, creând astfel semnificaţiile aferente (care sunt universale). Abia când numesc «triunghiul» triunghi am de-a face cu o operaţie similară, fiindcă intuiesc ‘triunghiularitatea’ (modul-de-a-fi-triunghi). În schimb, atunci când vorbesc, din raţiuni practice, într-un anumit discurs, de triunghiul ABC, este ca şi cum aş vorbi de Pădurea Letea sau de lupul Colţ Alb, adică mă refer la „indivizi” şi am în vedere desemnarea (şi nu semnificaţia) lor. În consecinţă, operaţia matematicianului (pe care o invocă Al. Graur) este doar una de atribuire a numelui propriu (care, după cum ne învaţă Coşeriu, este o nominalizare de ordin secund, posterioară celei mijlocite de „universalii”). Fondul problemei nu se schimbă nici dacă mă refer numai la unghiurile sau laturile aceluiaşi triunghi, „botezate” A, B, C sau AB, AC, BC. Lucrurile se complică inutil dacă ne închipuim că pădurea, lupul şi întâlnirea în sine sunt elementele care dau naştere unei „situaţii”, după cum cele trei laturi amintite formează un triunghi (fiindcă am vorbi atunci de „spunere”, şi nu de „numire”). La fel şi dacă se afirmă că desenul respectiv împreună cu notaţia în cauză reprezintă un semn pentru un tip de triunghi, pentru o abstracţiune ş.a.m.d. În mod cert, nu la asta s-a gândit Al. Graur.
8 Apud Otto Jespersen, Language. Its Nature, Development and Origin [1922], George Allen & Unwin Ltd, London, 1964, p. 67.
9 Otto Jespersen, op. cit., p. 55.
10 Se prea poate însă ca şi vikingii, intrând în contact cu unii dintre amerindieni, să fi lăsat „semne” în memoria colectivă a acestora din urmă. Altminteri, cum se explică mitul „omului alb” şi funcţia de erou civilizator a acestuia în cultura popoarelor care au locuit America înaintea sosirii lui Columb? La venirea lor, conchistadorii au întâmpinat o slabă rezistenţă din partea indigenilor (se zice) şi din cauza respectului pe care localnicii îl aveau pentru oamenii albi (despre care tradiţiile lor afirmau că vor reveni).
11 Vezi John Dewey, Experience and Nature, Dover Publications, New York, 1958, p. 156.
12 Cum ar fi, de pildă, cazul noematologiei, o ştiinţă propusă şi teoretizată de B. P. Hasdeu (vezi Cristinel Munteanu, Din nou despre noematologie: contribuţia lui Nicolae I. Apostolescu, în „Limba română”, Chişinău, anul XXIV, nr. 5, 2014, p. 78-93).
13 John Dewey, A Common Faith [1934], Second Edition, Introduction by Thomas M. Alexander, Yale University Press, New Haven & London, 2013, p. 80.
14 Din interviul De vorbă cu un mare savant – Solomon Marcus: „Paşaportul meu spre universalitate a fost matematica”, publicat în „Formula AS”, 2012, nr. 1029. 
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog