Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRIGORE VIERU, CETĂȚEAN AL POEZIEI

Redefinirea peisajului literar basarabean

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXV, 2015

Pentru tipar

Acum, când se împlinesc optzeci de ani de la naștere și șase ani de la trecerea în nemurire a poetului Grigore Vieru, se impune o perspectivă recontextualizată asupra creației sale. Cu atât mai mult cu cât răscrucea dintre tradiționalism și modernitate, unde a fost mereu plasată opera sa, este și ea interpretată dintr-un alt unghi de vedere. Menționăm în acest context că situația social-istorică în care ne aflăm astăzi este caracterizată, bunăoară, de către filozoful francez Gilles Lipovetsky, unul dintre interpreții marcanți ai modernității, drept inedită, deoarece modernitatea nu mai are dușmani ca odinioară, ea reconciliindu-se cu principiile și valorile de fond: „Combaterile, datorită cărora valorile moderne (laicitatea, libertatea, egalitatea, pluralismul democratic, de-tradiționalizarea) s-au impus, au pierdut din vechea lor intensitate instituantă” (Gilles Lipovetsky, Sebastien Charles, Les temps hypermodernes, Grasset, 2004, p. 104). Este unul dintre motivele pentru care autorul francez optează pentru modele interpretative mai puțin stereotipe și mai complexe. De altfel, colegul de generație al lui Grigore Vieru, Liviu Damian, vedea lucrurile într-un mod similar atunci când, în 1974, caracteriza poezia confratelui său în felul următor: „E o poezie care poartă însemnul sensibilității moderne, adică de azi, dar și de totdeauna” (Liviu Damian, Sub semnul teiului, în vol. Grigore Vieru, Aproape, Editura Cartea moldovenească, Chișinău, 1974, p. 6), poeții basarabeni fiind puși în situația de a fi deschiși spre căutările moderne în literatură și de a găsi formele artistice cele mai adecvate de relaționare cu tradiția și cu literatura clasică, lucru deloc uşor de înfăptuit în condițiile deznaționalizării sovietice. Din acest motiv în peisajul literar basarabean a funcționat o relație specială dintre scriitor și cititor. Deși „unelte ale frontului ideologic”, scriitorilor le era rezervat un loc privilegiat în societate, având și un efect benefic à la longue asupra literaturii: unii scriitori încep să reflecteze asupra strategiilor de conservare și de perpetuare a influenței asupra maselor, dar dintr-o altă perspectivă decât cea oficială: cea a restabilirii echilibrului în peisajul literar basarabean conectat atât la noile forme literare, care se practicau dincolo de hotarele imperiului sovietic, cât și la valorile artistice ale poporului din care făceau parte. Anume așa procedează Ion Vatamanu și Liviu Damian în publicistica lor, precum și ceilalți colegi de generație, asumându-și rolul de îndrumători și de luptători contra falsificării istoriei și a identității basarabenilor. Un anumit spirit popular se întrețese și modifică discursul orientat inițial spre ideea de artă modernă, prozaicul și liricul făcând casă comună în poezia șaizecistă. Grigore Vieru se evidențiază între confrații săi, „rămânând, de-a pururi, în întâmpinarea aproape liturgică a receptorului”, după observația fină a cercetătorului literar târgumureșean Valentin Marica (Valentin Marica, Grigore Vieru, Cel care se apropie, „Vatra veche”, Târgu Mureș, 2015, nr. 2 (74), februarie, p. 9). Aşa își înțelegea Grigore Vieru, împreună cu întreaga generație șaizecistă, misiunea de a difuza cultura literară în mase și anume în felul acesta se explică oscilația între estetic și caracterul popular al literaturii pe care au creat-o. În accepție viereană „cuvântul trebuie să aibă forţă de predicţie, să fie apel solidarizant şi freamăt stimulator” (Constantin Ciopraga, Grigore Vieru – destin re-întemeietor, „Limba Română”, 2009, nr. 1-4 (163-166), p. 16). După cum observa și Eugen Simion, prin cultivarea „în chip deliberat” a temelor tradiţionale şi prin recursul la formule lirice mai accesibile, Vieru, de rând cu alți poeți basarabeni, voia astfel „să ajungă la inima unor oameni ţinuţi, de regulă, departe de rafinamentele poeziei moderne” (Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. III, Editura Cartea Românească, București, 1999). De fapt, ce ar fi trebuit să scrie pentru cititorii abia ieșiți din război, foamete, deportări, care erau scoși forțat din normalitatea mediului cultural românesc și care erau dezorientați din acest punct de vedere, școala, universitatea, academia constituindu-se după modele false, antinaționale? Scriitorii își căutau propria identitate sondând terenul pe care putea fi atras cititorul. Pe acest fundal, versurile lui Grigore Vieru, axate pe emoție, sinceritate și puritate, indică apariția unei literaturi ce se orientează spre altceva. O poezie precum Hultanul din volumul de debut Alarma, din 1957, este remarcată de către unul dintre confrații săi, Andrei Strâmbeanu, astfel: „Poezia în cauză, de fapt, a dat alarma despre apariția unui poet adevărat în Basarabia postbelică. Făcătorii de poezie de pe atunci, cei care «o făceau pe aeroplanul», dar, de fapt, aveau motoare alimentate cu paie colhoznice, înțelegând că veacul li se termină, au trecut imediat la atac. Un atac perfid, total nemotivat” (Andrei Strâmbeanu, Poetul ca trandafirul, în volumul Grigore Vieru, Strigat-am către tine, Editura Litera internațional, București – Chișinău, 2002, p. 19). Neangajat politic, Grigore Vieru, în cărțile sale apărute în perioada de până la 1989 (Versuri, 1967; Numele tău, 1968; Aproape, 1974; Un verde ne vede, 1978) cultivă o poezie care se remarcă prin universalitate. Motive lirice mama, copilul, dragostea de viață sunt transpuse memorabil, în versuri mereu actuale; expresia lirică, în pofida simplității sale, este ridicată la înălțimi neîntrecute: „Ușoară, maică, ușoară / Ca-i putea să mergi călcând / Pe semințele ce zboară / Între ceruri și pământ...”.
Statutul scriitorului basarabean și cel al literaturii, grație prezenței culturii literare române la est de Prut în scurta perioadă a dezghețului hrușciovist, e pe cale de a deveni altul, de o vizibilitate proeminentă. Două feluri de a percepe literatura sunt la originea orientării spre un nou profil de creație al scriitorului și al literaturii, determinate de dorința de a consolida alianța între scriitor și public. Mai vârstnicul George Meniuc avea să caracterizeze momentul respectiv în felul următor: „...Astfel a pășit Grigore Vieru în lumea literelor năzdrăvane, și nu de-a gata, ci ca un harnic muncitor, ce-și pregătește singur uneltele înainte de a-și ocupa locul la masa de lucru. Intenția: făcătura să-i (Sic!) fie dragă oamenilor”. „Scrisul să le fie drag oamenilor”, înseamnă, de fapt, opțiunea pentru un anumit scris ce „nu sfidează vorbirea simplă”, pe care el, poetul, știe să-l „înzestreze cu o vigoare nouă” (George Meniuc, Inscripție, Prefață la volumul Grigore Vieru, Versuri, Editura Cartea Moldovenească, Chișinău, 1971, p. 3).
Cel de-al doilea fel de a percepe literatura, susținut și acesta de majoritatea colegilor de generație, ține de consolidarea alianței dintre scriitori, în prim-plan situându-se literatura mai rafinată pe care doar scriitorul și elita cititorilor o înțeleg și o apreciază. Din această categorie făceau parte scriitori precum Aureliu Busuioc sau Serafim Saka, de exemplu. Dincolo de anumite discordii, iscate pe acest fundal, Grigore Vieru ilustrează raportul dintre o elită literară și masele largi într-o perioadă în care eforturile de ieșire de sub opresiunea ideologicului erau remarcabile. Renăștea cultura literară în Basarabia. Rădăcinile acestui fenomen se află în cultura populară, în literatura clasică, în literatura română neomodernă din perioada postbelică. Relațiile, de cele mai multe ori clandestine, dintre scriitorii basarabeni și confrații lor din România au avut, de asemenea, un impact deosebit. Eugen Simion va aprecia la justa ei valoare influența pe care au avut-o scriitori precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga și, în mod deosebit, Nichita Stănescu (cel care avea să spună despre confratele său basarabean: „Este un mare şi adevărat poet; el transfigurează natura gândirii în natura naturii. Ne împrimăvărează cu o toamnă”), Marin Sorescu, Adrian Păunescu şi alţi poeţi din ramura bucureşteană a generaţiei care au „modificat ceva în lirismul tradiţionalist al lui Grigore Vieru”, în al cărui scris accentele moderniste se suprapuneau peste eminescianismul la care nu a renunțat niciodată, prezența lui Eminescu consfințind legătura indestructibilă dintre scriitor și cititorii săi. Drept exemplu poate servi celebra poezie Legământ.
Analiza destinului literar al lui Grigore Vieru ne face să înțelegem sursele vizibilității mult mai evidente a omului de litere în anii ’70, de exemplu, în comparație cu situația de astăzi. Apariția pe scena literară a lui Grigore Vieru, Liviu Damian, Victor Teleucă, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, Gheorghe Vodă, Anatol Codru a însemnat redefinirea peisajului literar basarabean. Parcurgând itinerarul labirintic al acestei generații, a „copiilor de rouă” (Serafim Saka), spre literatură, vom observa că după o perioadă sufocantă de proletcultism, în anii imediat postbelici prestigiul scriitorului în societate creștea pe măsură ce relația dintre acesta și cititorii săi era mai strânsă. Scriitorii care optează pentru reabilitarea esteticului la un moment dat se vor întoarce tot mai hotărâți cu fața spre publicul larg pe care nu vor să-l piardă din două motive: ei își asumă un angajament față de comunitatea etnică pe care o reprezintă și, pe de altă parte, optează pentru promovarea culturii literare române în peisajul basarabean, care era tot mai mult împins spre deznaționalizare. În acest sens, în peisajul literar pruto-nistrean am putea vorbi de o adevărată politică literară. Și trebuie accentuat că în cazul lui Grigore Vieru relația cu cititorul e una specială, scriitorul educându-și cititorul, a compus, chiar de la început, pentru copii. Ulterior a scris pentru maturi, dar legătura cu cei mici nu a neglijat-o până la sfârșitul vieții sale, obișnuind să spună că atunci „când obosește de cei maturi, merge la cei mici”.
Sunt dovezi convingătoare că Grigore Vieru s-a condus în permanență de un principiu, potrivit căruia nu există scriitor fără cititori (Edgar Poe). Argumentele au continuat să persiste și atunci când s-a orientat spre activitatea de textier. De altfel, a început să scrie versuri pentru cântece într-o perioada în care muzica de estradă populariza texte minore din punct de vedere artistic. Colaborând cu interpreţi de muzică ușoară sau populară, cu dirijorul Ștefan Andronic (la îndemnul căruia a scris versuri pentru a fi interpretate pe muzică clasică), Vieru se conducea de o regulă de aur: cu ajutorul cântecului reușești să te faci îndrăgit de un public mult mai larg decât cel care te citește. Aceste „detalii” țin și ele de felul cum înțelegea autorul Stelei de vineri misiunea de a fi intelectual, la interferența dintre arte. Bineînțeles, există o sensibilitate a epocii, care, în anii când a scris Vieru, includea o anumită gamă de motive poetice, fluctuația gustului artistic însă e firească. Important este că Grigore Vieru, înțelegând poezia ca mișcare, a înlesnit redescoperirea drumului pierdut către poezia autentică.
 
* * *
La șase ani de la trecerea în lumea celor drepți, Grigore Vieru, e firesc să fie așa, nu mai este atacat cu vehemență ca în ultimii săi ani de viață. Opiniile în ceea ce privește creația și personalitatea lui nu se mai împart atât de categoric între adulatori și detractori, deși se încearcă o revizuire a creației în termini „toleranți” de felul: „Vieru a fost un om bun și atât”. Este și aceasta o opinie care vădește o abordare conjuncturistă, căci în momentul în care încep festivalurile dedicate poetului, tot ei apar la tribună vorbind emfatic, nu atât de dragul poetului sau al literaturii, cât pentru a se „lustrui pe sine”, vorba lui Eminescu. E un truc care, din păcate, la noi „merge” și „dă roade”. Dincolo de acestea însă, considerăm mult mai important gestul de a analiza lucrurile pentru a înțelege ce s-a întâmplat în peisajul literar de la est de Prut, în cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea și la începutul secolului al XXI-lea. În acest sens, revenirea la creația și destinul literar al unui scriitor ca Grigore Vieru este, credem, unul dintre reperele oportune.
Iată de ce redacția revistei „Limba Română” a inițiat un chestionar cu genericul „Grigore Vieru – cetăţean al poeziei”, invitându-i pe colegii de breaslă ai poetului și pe cititorii revistei să ne scrie, având ca puncte de reper întrebările:
1. Care sunt trăsăturile esenţiale ale poeziei lui Grigore Vieru? În ce rezidă originalitatea liricii şi spiritului poetic vierean?
2. Cum se conturează destinul postum al creaţiei lui Grigore Vieru la împlinirea a 80 de ani de la naştere şi la 6 ani de la trecerea poetului la cele veşnice?
3. „Limba unui popor este istoria lui”, afirmă Grigore Vieru. În ce mod acest raţionament explică / oglindeşte realităţile basarabene?
4. Ce amprente / urme a lăsat în spaţiul cultural (şi politic?) din Republica Moldova omul de caracter Grigore Vieru, personalitatea şi integritatea lui morală?
Publicăm în paginile ce urmează textele autorilor care au binevoit să răspundă solicitării noastre.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog