Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRIGORE VIERU, CETĂȚEAN AL POEZIEI

La nesfârşit, despre poetul Grigore Vieru

Andrei STRÂMBEANU

Alte articole de
Andrei STRÂMBEANU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXV, 2015

Pentru tipar

Noi, generaţia lui Grigore Vieru, generaţia şaizecistă – copiii războiului –, atât colegii lui de la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, precum şi cei „din altă parte”, fiecare îl consideram cel mai bun prieten al nostru. Subsemnatul, de exemplu, îl consideram nu doar prieten, ci chiar frate – ne dedicam poezii reciproc – şi deveneam gelos când îi numea şi pe alţii „frate”.
Acesta era Grigore Vieru – frate cu toată lumea. Însă nu şi cu cei care îl călcau pe bătătură. Modest, cuminte, firav, un sfânt coborât de pe icoană, dacă te atingeai de Eminescu sau de neamul românesc, poetul îndrăgit de toţi copiii se transforma într-un tigru feroce, gata să-l sfârtece pe oricine.
L-am văzut într-o asemenea stare prin anii ’70 ai secolului trecut, odată, pe când luam masa împreună la restaurantul „Moldova”, situat între Sala cu orgă şi Teatrul „A. S. Puşkin”, actualmente Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. La un moment dat, un bărbat masiv, din care ai fi putut face doi ca Grigore Vieru, vine la masa noastră şi, în şoaptă, îi spune lui Grigore în ruseşte: „Tы, ванючий националист, я плевал на вашево Эминеску!” („Bă, naţionalist puturos, eu scuip pe Eminescu al vostru!”).
Fulgerător, Vieru îi trânteşte în faţă farfuria sa plină cu zeamă, făcând-o ţăndări, apoi îi pune şi furculiţa în dreptul ochilor, gata să-l orbească pe impostor.
Imediat au răsărit lângă noi doi indivizi suspecţi. Unul avu grijă de cel scăldat cu zeamă şi nasul sângerând, iar celălalt zise în limba română: „Tovarăşi scriitori, omu’ a glumit, ce aveți? Să chem miliţia?”. Vieru îi răspunde, răstit: „Dar cum ai auzit dumneata gluma acestui porc, că doar mi-a vorbit în şoaptă? Caută-ţi de treabă că mai avem aici o farfurie de zeamă! De ce să chemaţi miliţia, când voi sunteţi mai mari ca miliţia? O să mă plâng în presă de provocarea voastră murdară!”.
Ca să arătăm că nu ne este frică de nimeni, am rămas să ne continuăm masa. Ne servea celebrul chelner evreu, de la Bucureşti, Lică, o persoană agreabilă şi generoasă, care vorbea câteva limbi străine. Noi, şaizeciştii, în semn de respect, îi dedicam poezii. Acest Lică, după ce schimbă faţa de masă şi făcu ordinea cuvenită, aduse o altă farfurie de zeamă şi... o sticlă de şampanie, pe care noi nu o comandasem. Această băutură, la acea vreme, era o raritate, nu era la modă ca astăzi.
– Cu toată dragostea, pentru masa dumneavoastră! zice Lică şi deschide şampania.
– De la cine-i? întrebăm noi.
– De la Dumnezeu, zâmbeşte chelnerul.
Ceva mai departe, la o masă, şedeau 4 caucazieni care, am observat, nu ne slăbeau din priviri. Eu şi astăzi mai cred că şampania era de la ei, în semn de solidaritate cu noi.
Agenţii KGB-bişti de la „Moldova”, n-au mai chemat miliţia, dar nici incendiarul articol al lui Grigore Vieru, pe care mi l-a citit apoi, n-a mai văzut lumina tiparului. O fi stând uitat undeva în arhiva poetului.
 
 
Din cartea în pregătire Amintiri la întâmplare.
 
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog