Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

ADEVĂRUL DESPRE NOI

DIMENSIUNI ALE CONTINUITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

COŞERIANA

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

INTERFERENŢE

CUVINTE DEZVELITE

GRAMATICĂ

AD LITTERAM

INEDIT

RECITIREA CLASICILOR

ECOURI, REFLECȚII

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

PRO DIDACTICA

ÎNSEMNE IDENTITARE

PORTRET

DIALOGUL ARTELOR

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SCRISUL ÎNTEMNIȚAT

Devenirea eului interior în spațiul detenției. Soljenițîn, Steinhardt, Müller (I)

Viorica-Ela CARAMAN

Alte articole de
Viorica-Ela CARAMAN
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXV, 2015

Pentru tipar

De ce literatura detenției? Dincolo de trama unei opere literare care se bucură în primul rând de succesul publicului cititor, un interes sporit vădesc mai ales elementele zise referențiale ale scriiturii. Ce se află în spatele unei istorii povestite, cine este adevăratul protagonist, cum anume s-au petrecut lucrurile – ar fi întrebările frecvente pe care și le pune explicit sau nu un cititor, pentru că are tentația să destrame țesătura unui roman și, în fond, o tentație irezistibilă de devoalare a mecanismului literaturizării: de departe, cum o realitate devine literatură? Cum un individ devine personaj și de ce? Preocuparea naturii umane de a găsi lumi paralele nu încetează să se manifeste, la diferite scări (scriitorul va crea o lume a textului său, cititorul o va cunoaște etc.), de fapt, pentru o re-situare a sinelui în raport cu lumea, cu propriile instincte sau cu presiunile alterității și pentru a scăpa, în definitiv, de constricțiile exterioare. Or, literatura este domeniul care oferă sursele unei cunoașteri absente în filozofie sau științele exacte. René Wellek și Austin Warren remarcă, spre exemplu, fișele psihologice ale personajelor romanului care dezvăluie interioritatea eului în dimensiunile lui nebănuite [19].
Genul de literatură care oferă cea mai relevantă experiență a eului traversând paginile scrise, în căutarea unui nou mod al ființării, este literatura detenției pe care studiul de față își propune să o abordeze pe dimensiunea devenirii eului interior în spațiul carceral. Ca fenomen istoric, totalitarismul marchează, prin amploarea sa, un secol întreg – al XX-lea –, cât un curent cultural precum supranumitul secol al Luminilor sau secolul romantic, dar în sens invers proporțional – pe dimensiunea regresului și al degradării intelectuale, morale, fizice și afective a individului. Sistemul totalitar comunist a făcut 100 de milioane de victime în U.R.S.S., China, Vietnam, Coreea de Nord, Cambodgia, Europa de Est, America latină și Africa. Cel nazist a numărat 37 de milioane de victime în rândul civililor din țările ocupate, al evreilor, țiganilor, ostaticilor sovietici etc. [15]. Pentru a judeca relevanța unei literaturi privind fenomenul subminării din totalitarism, putem contrapune aceste cifre adunate (137 de milioane de victime plus familiile și apropiații acestora, plus deținuții din afara regimului totalitar împreună cu apropiații lor) cifrelor de cititori ai unuia dintre cei mai celebri scriitori ai unui secol, deși nu există statistici despre numărul cititorilor lui Dostoievski, spre exemplu. Credem însă că importanța genului de scriitură carcerală este în prezent subevaluată, depășind cu mult semnificația ei conștientizată de către fiecare dintre noi. În fond, totalitarismul este un adevărat călău al secolului al XX-lea, definit, după cum constată Hannah Arendt, de două particularități esenţiale: pe de o parte, de o atracţie maladivă faţă de rău, de partea cealaltă, de un dispreţ total faţă de viaţa umană. Întrucât spațiul ex-sovietic oferă în acest sens un teren de cercetare impresionant, am ales pentru studiile noastre de caz trei autori trecuți prin malaxorul stalinist care au așternut pe hârtie o literatură a închisorii. Este vorba de autori celebri precum Herta Müller, nemțoaică repatriată, născută în România, laureată a premiului Nobel pentru literatură, Nicolae Steinhardt, un intelectual evreu notoriu convertit în închisoare la ortodoxismul românesc, și Alexandr Soljenițîn, cel mai important autor rus care a dezmințit prin scrierile sale un sistem de diabolizare a individului și societății. La acești autori găsim vectorul întreg al evoluției sinelui care cunoaște impactul subminării, al pulverizării și pierderii, dar și forțele și resursele depășirii acestora, ale reculegerii și reinvestirii propriei identități. Dincolo de acest aspect important al scriiturii carcerale – devenirea eului interior – care poate fi extins, printr-un exercițiu hermeneutic, la întreaga literatură de ficțiune, tematica abordată își revendică dreptul la existenţă în virtutea faptului că literatura propriu-zisă a detenției este, istoric vorbind, o relativă noutate. Majoritatea cărților acestui domeniu din literatura română, spre exemplu, au început să apară după căderea comunismului, adică în ultimele trei decenii, dar au reușit să cucerească publicul și să devină bestseller-uri și cărți de referință pentru experiența literară în general.
Vom ilustra aici, în prima dintre cele cinci părți ale studiului nostru pe care îl vom publica integral pe parcursul anului editorial curent, ca încercare de reperare a subiectului propus, spectrul istorico-literar al jurnalului de detenție.
Scriitura autoreflexivă – realitate antropologică.Apetența pentru mărturie în cazul situației de detenție este remarcată în mentalul colectivității din vremuri timpurii (epoca precreștină!), întrucât aceasta este reflectată în mod pregnant în literatura populară, anterioară celei culte, vizând trăirile individuale legate de dorul de libertate. În spațiul literaturii române, Dumitru Caracostea remarcă faptul că „doina a fost la origini cântecul de jale al iobagilor în casa stăpânilor, unde răsunau cântecele de jale și dor produse de neoexogamia căsătoriilor în depărtare” (apud Iordan Datcu [4]), iar Al. I. Amzulescu – „majoritatea subiectelor eposului nostru eroic se desfășoară ca epos al eliberării și răzbunării” (apud Iordan Datcu [4]). Marian Munteanu, autor al unei monografii impunătoare despre folclorul privațiunii, notează faptul că detenția reprezintă o particularitate dominantă a mentalului comunitar, „reprezentată la nivelul întregii culturi populare”. Societatea noastră a fost marcată de diverse forme de detenție: răpire, captivitate (profilactică, profesională, rituală, familială), surghiun, servitute opresivă, pedepse infamante, cătănie, prizonierat, sclavie, detenție penitenciară..., așa încât opinia potrivit căreia fenomenul detenției este unul „major, relevant și reprezentativ pentru definirea profilului cultural și spiritual al comunității tradiționale” (Marian Munteanu) se dovedește a fi judicioasă și oricând argumentabilă.
Autodescripția – o formă biblică de manifestare a eului. Tematica detenției desemnează evenimențialul teribil care generează iminența reflecției sinelui și marchează în mod evident un prag substanțial al devenirii eului împins către autoreflexivitate și autodiscursivitate. Un impuls autoreferențial esențial poate fi considerat răspunsul lui Dumnezeu din Vechiul Testament adresat întrebării lui Moise: „Eu sunt Cel ce este”, în condițiile depășirii pragului electiv al sferei divine intangibile și ireprezentabile și evadând într-o lume a aparențelor care reclamă o identitate aparentă a divinității cu un imperativ al autodefinirii și autoreferențializării. În acest caz vorbim de o devenire flagrantă a eului divin care constă dintr-o mutație identitară substanțială. Deși de esență impalpabilă și irecognoscibilă într-o ordine telurică a trecerii, identitatea eului divin capătă o substanțialitate paradoxal transparentizată în regimul lingvistic al formelor verbale ale ființei. Deși firea divină este dincolo de ființă, se autodefinește aici prin prezentul eternizat al ființei. Iulia Pop interpretează astfel această autoreferință divină: „Succesiunea frustrantă dintre existență și rostire / consemnare este aici abolită. «Sunt» e ulterior lui «este» într-o logică a discursului și antepus într-o logică gramaticală; în fapt cele două se suprapun. Contopirea persoanei I și a III-a conduce la dizolvarea distanței interioare. Aici cuvântul nu mai e un ecran, pentru că «la început a fost cuvântul», pentru că «Dumnezeu este Cuvântul». Prezentul se eternizează prin pronumele neutru «Cel ce», care autentifică, la fel ca și numele de botez, și conferă constanță nominală, identitate de sine și cu sine” [11, p. 37].
Scrierile memorialistice apelează cu zgârcenie la discursivitatea dialogică, astfel subliniindu-se un anume egocentrism și o dimensiune a singularității și singularizării eului în rândul unor mase ale comunităților lipsite de experiența detenției. După modelul identitar divin, irepetabil și ireprezentabil, ființa umană își regăsește prin scrisul despre sine un răgaz reflexiv, depășind lumea și autodepășindu-se în șirul altor ființe. După Heidegger, Dasein-ul ca instanță ființială fundamentală era cel care are conștiința sinelui și a propriei morți. Eul scriptural este astfel pus în fața morții prin experiența detenției și în situația unei acutizări a conștiinței de sine.
Memorialistica detenției – literatură didactică.În prima Istorie a literaturii române de detenție. Memorialistica reeducărilor, Mihai Rădulescu adoptă pentru abordarea acestui tip de literatură perspectiva didacticistă, revendicând dominanța componentei educaționale în scriitura memorialistică ce reflectă universul concentraționar, fără însă a nega și literaritatea unor scrieri despre închisoare. „Noua literatură memorialistică a detenției trebuie considerată în primul rând ca una didactică, cea mai importantă literatură didactică elaborată vreodată în istoria omenirii (cui i se pare exagerată poziționarea aceasta, îi voi aminti că reeducarea (...) constituie un fenomen unic – după știrile de până în prezent – în istoria didacticii universale).
Caracterul didactic al literaturii române memorialistice de detenție sub comunism reprezintă una dintre trăsăturile definitorii ale acestei specii noi, pentru analist” [12].
Departe de a vorbi de scrieri metodologice, M. Rădulescu subliniază caracterul didactic într-un registru literar, de fapt: „Nu vom înțelege acest didacticism ca fiind explicit, ori măcar volitiv totdeauna. El este implicit și, mai ales, dedus sine qua non din dezastrele umane relatate, care nu trebuie cu nici un preț să se mai repete în viitorul umanității. Dar acest caracter nu este, în intenția autorilor, preponderent, ba aș spune că, dimpotrivă, e necesar un efort pentru a-l descoperi. Dacă vreți, trăsătura menționată constituie una ce-i privește pe cititor și cercetător, mai curând decât pe autori, cei dintâi având datoria să întrevadă ‚lecția’ indusă de lectură, pentru binele omenirii ce va să vină” [12, p. 7].
Profesorul D. M. Cristea, în articolul O scurtă introducere în memorialistica detenției, notează însă contrariul sensului de reeducare în privința regimurilor autoritate: „Fără îndoială că închisoarea a fost dintotdeauna un loc al abuzurilor şi al intimidării, dar niciodată ca în timpul dictaturilor totalitare când devine un mijloc de anihilare, de represiune şi, în primul rând, de distrugere. Puşcăria îşi pierde statutul teoretic de loc al ispăşirii şi al reeducării şi devine un spaţiu al violenţei, al terorii şi al absurdului. Apare ceea ce Foucault numea undeva «sumbra sărbătoare punitivă»” [3, p. 26]. Din mijlocul torturilor se ridică portretul torționarului din sec. XX care este dominat de rău și disprețul total față de o viață de om. Un M. T. Orășanu, relatează următoarele: „Temniţele nu sunt locuri de pocăinţă şi îndreptare, ci de mare stricăciune. Am văzut aici oameni arestaţi numai pe o simplă bănuială, stând câte un an închişi, apoi... liberaţi fără nici un fel de satisfacţiune sau îndemnizare” (Orăşanu, 1861 apud Cristea [3, p. 31]).
Memorialistica închisorii – formă a documentarului. Dincolo de aspectul didactic al experienței carcerale și al scrierilor care conțin mărturii ale acesteia, jurnalele relatând despre realitatea închisorii comportă un accentuat caracter documentar. De fapt, caracterul didactic derivă direct din cel documentar, observa Mihai Rădulescu, întrucât scrierea jurnalieră constituie „dezvăluirea adevărului asupra puşcăriilor comuniste, anchetelor M.A.I., relaţiilor dintre o politică, deloc egală ei înseşi, unidirecţionată întru zdrobirea întemniţaţilor, mai cu încetinitorul ori mai grăbită; şi aşa mai departe” [12, p. 7]. Un număr mare de astfel de scrieri au fost scoase la tipar imediat ce a permis conjunctura politică, după căderea regimului comunist, întrucât aceasta nu tolera niciun fel de transparentizare a mecanismelor sale de funcționare, implicit divulgarea mijloacelor de tortură la care recurgea pentru crearea unei lumi noi și a omului nou. Or, literatura detenției sau memorialistica ce face mărturia existențială a experienței proprii dezvăluie o realitate teribilă a aplicării mijloacelor de tortură, de privare a libertății și de subminare a sinelui, zguduitoare pentru o societate care mimează un curs de evoluție aflat în limitele decente ale rigorilor legislative. Mărturiile adevărului sunt despre șocurile prin care treceau deținuții, despre repetabilitatea acestora etc. Chiar stilul adesea impersonal susține dimensiunea documentară cu o rigoare adecvată: „Povestirile lor devin impersonale, în sensul maiorescian – deşi având caracter de unicat subiectiv pentru fiecare istorisitor –, se vor asemăna cu obstinaţie, ca şi când s-ar permuta dintr-o carte într-alta, într-un straniu univers kafkian unde fiece volum de amintiri constituie o altă posibilitate de intrare, identică celorlalte 1001 căi de acces” [12, p. 7]. Setul de acțiuni de tortură se regăsește în mărturiile deținuților cu o certă regularitate: „Disciplina locurilor de detenţie era dirijată de la centru. Ea nu permitea decât un singur tip de supravieţuire (sau de moarte) pe toată întinderea ţării. Toţi deţinuţii s-au izbit de spectrul excesiv al foamei, al setei, al lipsei de somn, de căldură, al lipsei de aer, de igienă, de mijloace de a-ţi cârpi sau înnoi hainele, bocancii; toţi s-au izbit de aceeaşi nevoie de comunicare şi s-au învăţat unii pe ceilalţi alfabetul morse şi al surdo-muţilor, în vederea unei periculoase intrări în contact cu necunoscuţii de alături; toţi au resimţit dureros irosirea timpului departe de familie, de cărţi, de artă, ori măcar de plaiurile natale. Şi toţi au înlocuit autoeducaţia pe care o continuăm în libertate, după absolvirea treptelor şcolarizării, cu scrierea pe tăbliţe de săpun, pe cioburi, pe tălpi de bocanc, ori prin dezvoltarea memoriei auditive sau a concentrării maxime în întoarcerea asupra ta însuţi şi a «şcolii amintirilor personale»; toţi au suferit tortura. Toţi au aflat ce gust are suspiciunea şi au recurs poate, în premieră, la secret. Au cunoscut cu mai multă sau mai puţină oroare ce înseamnă pornirea către invidierea ‚grosimii’ unei bucăţele de pâine din mâna semenului, chiar dacă sentimentul hidos, deşi natural, era rapid reprimat. Toţi au degustat cu rezultate cvasiperfecte ale profesionistului toate chipurile de temeri, toate gradele intensităţii acestora, toate etapele invadării sufletului de către ele, de la tremuratul incontinent la incontinenţa sfincterelor, la albirea părului, la îmbolnăvirea cordului, unii ajungând la nebunie, chiar dacă majoritatea şi-au contracarat frica, săvârşind, pentru a uita de ea, acte de nesăbuit curaj. Toţi au cunoscut revolta, dorinţa de libertate, ura, dragostea de semen. Toţi şi-au limpezit descifrarea duşmanului comun şi, într-un proces invers, şi-au adâncit patriotismul. Toţi, excepţiile subînţelegându-se permanent. Toţi au întâlnit oameni, oameni pe care nu se aşteptaseră, nu speraseră, uneori nu doriseră pentru nimic în lume să-i întâlnească. Surpriza agreabilă, dezagrabilă, fructuoasă, înjositoare, bogată în influenţe benefice sau malefice, adusă de aceste cunoştinţe, a marcat destine. Surpriza adusă de contactul cu bestiile reprezentând represiunea le-a marcat la fel de puternic – până la risipirea minţilor şi infirmitatea fizică, până la pierderea vieţii” [12, p. 8].
Dan C. Mihăilescu [10] apreciază în mod special componenta documentară a literaturii de detenție. Ruxandra Cesereanu [2] se pronunță împotriva valorii estetice a acestei literaturi și complinește grupul celor care împărtășesc plasarea acestui tip de scriitură în zona limitrofă a istoriei și literaturii.
Scriitura jurnalieră – între istorie și literatură. Chestiunea subiectivității. Literatura detenției este o zonă de obicei a memorialisticii, a notației obiective, în ordinea istoricității, dar deopotrivă și a scrierii literare sau literarizate. Considerate literatură de sertar sau de frontieră sau intimistă, memoriile încă trezesc discuții terminologice și categoriale.
Iulia Pop, autoarea lucrării Memorie și suferință, analizând metamorfoza terminologică a scrierii de sertar, fixează sensul noțional al memorialisticii într-o direcție mai mult a detașării față de literatură și istorie, deci care inversează raportul adeziunii, sugerând mai degrabă că tocmai istoria și literatura se integrează în genul memorialistic, și nu invers. E vorba de o confiscare a acestor domenii de către un gen dihotomic al scrisului. „Rezultatele acestor interferențe, documentele scrise și cele orale, au impus, în complexitatea formelor de manifestare, delimitări conceptuale, care urmăresc semnalarea privilegiilor pe care memorialistica, plasată și de istorie și de literatură undeva la graniță, le confiscă” [11, p. 11]. Pe de o parte, autoarea opinează că istoria este confiscată de scrierea memorialistică prin faptul că este o scriere „mult mai vie”, pe de altă parte, literatura este confiscată de memorialistică prin aderența la un sens subiectiv sau printr-o narcisizare a sensului configurat. „Scriitori” însă nu devin, așa cum notează Iulia Pop, printr-un studiu al istoriei orale din zona transpunerii în scris, doar cei care, avantajați și încurajați de o conjunctură politică a deschiderii și transparentizării, își transpun pe hârtie și publică scrieri despre experiența detenției, deși sunt și autori despre care se poate spune anume așa. Cea mai însemnată particularitate a tipului de scriitură care dezvăluie experiența privațiunii, notată de aceeași autoare, vizează însă în mod pregnant accentul aderenței la un sens. Or, anume această aderență valorizantă a experienței trăirii se înscrie în mod absolut firesc în canonul literarității și al poeticității, ba chiar și al ficțiunii, tot astfel, cum în limitele literarului încap și realități obiectiv-istorice (nu contestă, spre exemplu, nimeni valoarea literară a romanului Mara în care se atestă elemente istorice – existența Ardealului ca zona culturală românească cu două componente etnice care marchează mentalul social compozit).
Un alt aspect este faptul că harul unor autori nu transpare printre rândurile scrise și că aceștia sunt pe deasupra demotivați în privința esteticului când se așază la masa de scris, iar lucrările lor rămân în afara patrimoniului literar, la nivelul notației de anchetă istorică. Cert este că tipul de scriere memorialistică în sine nu trebuie să constituie o specie strictă și riguroasă de transpunere a experiențelor trăite. Prin urmare, inegalitatea scrierilor memorialistice nu proscriu acest tip de scriitură pentru o existență marginală, ci se configurează conform criteriilor specifice în spațiul estetic, valorificând o înmănunchere de resurse de ordin obiectiv în vederea deviației către configurarea unui sens suprasegmental, ținând într-un anumit sens de generalitate și universalitate, dar și de individualitatea percepției realității, în același timp, și de profunzimea trăirii generată de sferele teribilului și intimului.
Există totuși și opinii care afirmă caracterul literar al scriiturii detenției precum Adrian Marino și alții. Dezbaterile privind caracterul literar (estetic) al scrierii jurnaliere se înclină vădit spre partea artisticului derivat din subiectivitate, dacă luăm în considerare mai ales raportul noțional istorie-memorie și că istoria își are resursele de configurare în memorie, activată cel mai adesea și inevitabil în mod subiectiv. Cu alte cuvinte, dacă în mod normal am fi tentați să considerăm istoria ca domeniu al obiectivității și literatura sau literarul – unul al subiectivității, lucrurile stau, de fapt, într-o ordine preponderent subiectivă la fel și în cazul istoriei. Iar dacă scriitura confesivă ar fi mai degrabă plasată la limita obiectivității, ieșind din sfera literarului, grație „feliilor de viață”, a amănuntelor reale și a datelor probante istoric, iată că nici istoria nu probează în mod categoric registrul unui real de grad zero scriptural. Prin însuși caracterul său disciplinar umanistic, istoria, care fixează traseul umanului în date tempo-spațiale probante, este mereu complementată și particularizată de un substrat semantic transcendental realului pur. Istoricul Adam Schaff, în Istorie și adevăr, susține chiar importanța deosebită a caracterului eminamente subiectiv al domeniului istoriei: „dacă obiectivitatea cunoașterii ar trebui să însemne excluderea tuturor proprietăților individuale ale personalității umane, dacă parțialitatea ar trebui să constea în a emite judecăți renunțând la propriul punct de vedere și la propriul sistem de valori, dacă valabilitatea universală a judecăților ar trebui să constea în eliminarea tuturor diferențelor individuale și colective, obiectivitatea ar fi pur și simplu o ficțiune” [13, p. 328]. Astfel, nici obiectivitatea istorică, una care desemnează o totalitate de subiectivități pentru a configura o generalitate, nu poate face abstracție de intimitatea și particularitățile comportamentelor umane, de formele variate ale individuației, întrucât ar ieși din sfera umanisticii și a cunoașterii de tip intuitiv, opus celei de tip științific și experimental.
Voci ale confesiunii carcerale. Printre celebrii deținuți străini care au scris despre închisoare merită amintiți mai ales italianul Primo Levicu romanul său confesional Mai este acesta un om? [9] și filozoful german Viktor Frankl, pentru care încarcerarea a constituit o experiență a căutării fundamentale a existenței, devenind cunoscut prin Doctorul și sufletul [6] sau Omul în căutarea sensului vieții [7]. Deținuții români încarcerați, care au așternut pe hârtie experiența detenției, au marcat nu doar itinerarul istoric al poporului român, dar au realizat chiar o schimbare la față a literaturii române. Cele mai însemnate figuri literare care au avut de suferit în spatele gratiilor au consemnat două etape care definesc realitatea carcerală în spațiul istoriei noastre. E vorba de perioada interbelică și primii postbelici, apoi de cea totalitară stalinistă. Cea dintâi, dincolo de locurile comune: foamea, frigul, mizeria, intimidarea, subminarea etc., caracteristici inevitabile ale gratiilor, a rămas în memoria deținuților ca o etapă relativ ușor de transgresat înspre o libertate a spiritului și spre o impresie de „vodevil”, cu ieșiri la vânătoare, cu prietenii în rândul personalului, cu mici mânăreli interne care ușurau viața închisorii etc. Cea de-a doua etapă însă, legată de totalitarismul odios, apare cu fața inumană a torturii fără rest.
Un important exponent al detenției românești este Onisifor Ghibu, condamnat la muncă silnică și deportat, cel care a editat „Ziarul de lagăr. Caracal – 1954” – „primul document memorialistic privitor la evoluţia reeducărilor în temniţele comuniste din România. Acest fenomen nu a apărut de la început în aspectul odios ce i-l cunoaştem, aşa cum a fost practicat la Piteşti, Gherla, Canal etc.” [12, p. 19]. Această perioadă a fost supranumită „epoca de aur a mămăligii”. De asemenea, Ioan Slavicis-a aflat printre deținuții politici și scria „am petrecut şi la Văcăreşti multe oare plăcute, pentru care m-ar fi pizmuit nenorociţii care m-au trimis acolo” [14, p. 407]. Detenția interbelică a fost considerată chiar una romantică, favorizând oarecum o intimitate binefăcătoare și un refugiu revigorant al eului. Tudor Arghezi, un alt celebru deținut român a lăsat posterității Poarta neagră [1], care mărturisește o experiență de o duritate atenuată și țintește perspectiva lui Steinhardt, așadar, cu o suferință redusă în închisoare. Nici Arghezi nu a dat semne că a suferit prea mult calvarul detenţiei, observând cum închisoarea reprezintă pentru mulţi o patrie adoptivă, un loc unde se simt bine şi în largul lor, unde „le creşte prestigiul” şi se distrează: „o singură neplăcere comportă închisoarea: că nu poţi ieşi când vrei” [3]. Realitățile carcerale apar configurate și în scrierile lui Constantin Stere:Canalul [16], dar și În preajma revoluției [17]. Zaharia Stancu subliniază, în Zile de lagăr,ideea de intimitate, aderând și el la un soi deromantism carceral, fructificând singurătatea prin reculegere și creație. Ioan Ioanidse face cunoscut în același context cu Închisoarea noastră cea de toate zilele [8]. Nicolae Steinhardtconstituie însă o culminație a reprezentării literare din perspectiva mântuirii sufletești și a cunoașterii creștine ca acceptare a răului – o experiență fundamentală a trăirii interioare și o mutație spirituală radicală.
Se poate ca o anumită relativitate a persecuțiilor captivității în spațiul românesc să fi relevat în mod vizibil această latură, a luminozității interioare, a umanismului creștin și a împlinirii prin suferință. Altfel nu am fi avut un Petre Țuțea sau un Mircea Vulcănescu, spre exemplu, și atâția alții. Acolo însă unde proiectul sumbinării ființei a mers până la capăt, conștiințele au fost cu adevărat mutilate și reduse la zero. „Au existat şi în ţară persecuţii ale grupurilor socialiste, organizate la sfârşitul secolului al XIX-lea, mergând până la arestări abuzive şi condamnări la închisoare pentru «agitaţie»; era totuşi o mare diferenţă faţă de tratamentul distructiv aplicat în Rusia de pildă, şi justiţia românească păstra deocamdată, chiar în abuzurile ei, un caracter mai degrabă paternalist” [3, p. 33]. Curând însă, când totalitarismul sângeros a intrat cu adevărat pe rol și în România, cu oroarea de la Gherla, Pitești, Canal etc., au încetat să mai răzbată minți strălucite purtând povara carcerei cu înțelepciune și lumină.
Spațiul detenției – realitatea la limita ficțiunii.Însăși varietatea stilistică a scriiturii de detenție și gradul de pregnanță a lumii configurate determină catalogarea unora dintre scrieri drept literare, fie faptul relatat unul real sau o plăsmuire imaginară. D. M. Cristea confirmă judicios această idee: „Varietatea acestor confesiuni este infinită şi, mai mult, din punctul de vedere al cititorului nici nu mai contează ce este detaliu material şi ce este proiecţie a unei imaginaţii surescitate de suferinţă (suferinţa ca literatură!)” [3, p. 37 ]. Dar, bunăoară, faptul că autorul jurnalului de detenție recurge la expunerea propriilor trăiri și a unei realități exterioare aflate sub imperiul introspecției interioare, lumea înfățișată în ultimă instanță capătă dimensiuni împrumutate ale profilului psihologic și oferă resursele interpretării subiectivizante.
Literaritatea jurnalului de detenție poate însă fi punctual probată urmărind câteva idei de teorie literară. Un articol semnat de Isabelle Daunais, Le temps dévié du roman [5], realizează o trecere în revistă a două axe lexicale referitoare la ficțiune pentru a găsi esența literarității și, în fond, situarea graniței dintre realitate și ficțiune. Pe de o parte este vorba de o dimensiune spațială a ficțiunii constituită de expresii ca „lume paralelă”, „lume posibilă”, „univers ficțional”, „imersiune ficțională”, „lume imaginară” , „spațiu diferit de cel în care trăim” etc., pe de altă parte, este vorba despre referințe la ideea de ficțiune din perspectiva temporalității: „încercare a timpului”, „un racurci al experienței”, iar această din urmă perspectivă în sine produce schimbări ale spațiului printr-o densificare temporală a trăirii. Această experiență a densificării permite o cunoaștere superioară pe care o putem avea în realitate într-un timp mult mai îndelungat și cu eforturi deosebite sau printr-un concurs extraordinar al circumstanțelor, fără a mai vorbi de ceea ce nu se poate, în genere, întâmpla în timpul pe care îl trăim. Prin urmare, un criteriu care diferențiază cele două realități – una ficțională și celalaltă a trăitului imediat și comun – este viteza derulării experienței, condiționată de atitudinea eului. Procesul kafkian, spre exemplu, mizează pe reprezentarea suspendată a timpului așteptării. Condamnatul își așteaptă sentința prins în capcanele angoaselor și fantasmelor proprii care prefigurează fatalitatea unui sistem insurmontabil de funcționare a lumii. Timpul ficțional este, astfel, un timp superior în ordinea scoaterii la suprafață a unei realități interioare impuse ordinii lumii textuale. Chestiunea vitezei și a lentorii determină, în viziunea lui Isabelle Daunnais, susținută de Wallace Stevens, gradul de deviere ficțională a scriiturii: cele care ating limita fantasticului sunt și cele dominate de viteza maximă a experienței, cele mai lente, în schimb sunt scrierile care se află la limita timpul trăit în realitate.
Pornind de la aceste considerații privind viteza unei experiențe drept criteriu de ficționalizare, putem identifica și în viața reală zone în care temporalitatea trăirii capătă un ritm accelerat, determinând o „maturizare” a spiritului într-o direcție sau alta. Astfel, chiar relatările fidele ale unor experiențe teribile pot atinge literalmente o viteză ficțională care împinge imaginile configurate de narațiune în zona convenției simbolice și literare. Aceste cazuri de excepție, care repliază realitatea pe ficțiune, sunt tocmai scrierile despre viața carcerală, care ating, fără efortul depășirii unei realități improbabile, limitele unei lumi probabile. Vorbim în acest caz de spațialitatea care determină viteza temporală a trăirii, față de literatura obișnuită în care spațiul este remodelat în funcție de densificarea temporală, devenind o lume imaginară. Astfel, în cazul literaturii de detenție, terifiantul unei lumi reale instaurează, printr-un simplu exercițiu al transcrierii, reperele ficționalității. Ficționalitatea lumii carcerale nu este un produs al imaginației, ci o imagine recurentă a realității și mai ales o ficționalitate involuntară. Scena din Arhipelagul Gulag [18] în care, în timpul unor percheziții, polițiștii răstoarnă sicriul cu trupul unui copil pentru a nu admite nicio posibilitatea a subtilizării de probe „dușmănoase”, asemenea altora extrem de numeroase de acest gen, produce efecte de lectură halucinante care ambiguizează natura detaliului relatat, împingându-l într-o zonă tensionată a literarității.
Prin urmare, statutul cu totul special al acestor scriituri admite încadrări generoase în spațiul literaturii, contrar faptului că valoarea multora dintre ele este subevaluată pe bună dreptate. În părțile ce vor urma articolului de față vom analiza texte care ating plafonul literarității, fie că au sau nu în spate o intenție de ficționalizare, concentrându-ne pe Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, Leagănul respirației de Herta Müller și O zi din viața lui Ivan Denisovici de Alexandr Soljenițîn, opere care înmănunchează în mod diferențiat experiențele eului interior în devenirea condiționată de realitatea damnării, scrieri care reperează subiectivitatea, întreținând profilul literarității prin terifiantul realității înfățișate.
 
Bibliografie
1. Tudor Arghezi, Scrieri 13, Poarta neagră,Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967.
2. Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste,Editura Polirom, Bucureşti, 2005.
3. D. M. Cristea, O scurtă introducere în memorialistica detenției, „Philologica Jassyensia”, An IV, nr. 2, 2008, p. 25-38. http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/IV_2_Cristea.pdf (ultima accesare: 15.03.2014)
4. Iordan Datcu, Folclorul detenției, „România literară”, nr. 34, București, 2008.
5. Isabelle Daunais, Le temps dévié du roman, Le Seuil, „Poétique”, 2004/3, n. 139.
6. Victor E. Frankl, Doctorul și sufletul,Editura Roprint, Cluj-Napoca, 2010.
7. Victor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieții,Editura Meteor Press, București, 2009.
8. I.Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, Editura Humanitas, București, 2013.
9. Primo Levi, Mai este oare acesta un om?, Editura Polirom, Iași, 2004.
10. Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceaușism,vol. I, Editura Polirom, Iași, 2004.
11. Iulia Pop, Memorie și suferință, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2010.
12. M. Rădulescu, Istoria literaturii de detenție la români, Prefață de Nicolae Balotă, Editura Ramida, București, 1998.
13. Adam Schaff, Istorie și adevăr, Editura politică, București, 1982.
14. Ioan Slavici, Opere, IX. Închisorile mele, Editura Minerva, Bucureşti, 1978.
15. Statistica victimelor regimului totalitar http://ler.is.edu.ro/~ema/proiecte/totalitarism/totalitarism_statistici.html (ultima accesare: 8.04.2014)
16. C. Stere, Canalul, apud D. M. Cristea, O scurtă introducere în memorialistica detenției. „Philologica Jassyensia”, An IV, nr. 2, 2008, p. 25-38. http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/IV_2_Cristea.pdf (ultima accesare: 15.03.2014)
17. C. Stere, În preajma revoluției, ediție îngrijită de Victor Durnea, Editura Fundația națională pentru știință și Artă, București, 2010.
18. Al. Soljenițîn, Arhipelagul Gulag, Editura Univers, București, 2009.
19. René Wellek, Austin Warren, Teoria literaturii, Editura pentru literatura universală, București, 1967.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog