Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRAMATICĂ

Structura semantico-sintactică a lexemelor pe şi la

Oliviu FELECAN

Nicolae FELECAN

Alte articole de
Oliviu FELECAN
Nicolae FELECAN
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXV, 2015

Pentru tipar

The semantic-syntactic structure of the lexemes pe and la. Based on the most representative Romanian specialised writings, the present study revisits the idea of conversion of parts of speech, focusing on the lexemes pe (‘on’) and la (‘at’). The article aims at supporting Drașoveanu’s opinion, regarding the need to discriminate between the prepositional and morphemic values of pe, and the prepositional and adjectival values of la respectively. This delineation may also help eliminate the limitations that exist in defining the syntactic functions of the terms that the aforementioned lexemes precede.
 
0. În prezentul articol ne propunem să reluăm discuțiile despre valorile sintactico-semantice ale lexemelor pe și la, spre a vedea urmările pe care acestea le au în interpretarea faptelor gramaticale.
În mod tradițional, pe și la sunt trecute în categoria prepozițiilor și, cel mai adesea, analiza se face la acest nivel, eventual anumite poziții pe care le au în precizarea unor funcții sintactice sunt trecute în categoria excepțiilor. Situațiile concrete evidențiază însă faptul că asemenea abateri pot fi încadrate, cu riscuri minime, în repere bine definite. Și aceste situații dorim să le expunem în cele ce urmează.
În calitate de prepoziții, întocmai ca întregul corpus din care fac parte, pe și la nu au un conținut semantic, ci „împreună cu termenul care îi urmează formează o unitate sintactică, un grup prepozițional subordonat unui termen (regent) prin care se încadrează într-o unitate sintactică superioară” (GALR I: 612). Valorile lor comune sunt circumstanțiale (locativă și temporală):
Stă pe scaun. Merge pe trotuar. Vine pe 2 martie.
Stă la noi. Merge la școală. Vine la ora 5.,
iar altele sunt specifice fiecăreia în parte și pe acestea dorim să le subliniem.
 
1. Lexemul pe
Un prim aspect se referă la realizarea complementului direct cu pe, acest lexem fiind sau nu prepoziție. În caz afirmativ, ea contravine definiției complementului direct: „obiectul asupra căruia se exercită o acțiune sau care este rezultatul unei acțiuni” (GA II: 153), aceasta însemnând funcția cazului fără prepoziție, adică, în termenii lui Drașoveanu, „acuzativul generator al funcției prin el însuși”; în caz negativ, pe nu este prepoziție.
Lucrările care s-au ocupat de această problemă l-au considerat un „segment de expresie al categoriei gramaticale” (Drașoveanu 1997: 107), numindu-l „morfem” sau „flectiv”. Primul care o face este Nicolae Drăganu în Morfemele românești ale complementului în acuzativ și vechimea lor, lucrare apărută la București, în anul 1943. În cartea postumă, Elemente de sintaxă a limbii române, București, 1945, același Drăganu numește, din nou, acest lexem prepoziție (v. Drașoveanu 1984: 108-111 și 1997: 107-112). Iorgu Iordan et al. (1967: 281) îl văd ca indicând „rolul de complement direct”, dar îl cuprind în capitolul Prepoziția (p. 275). Mircea Zdrenghea arată că, în situația în care „substantivul în acuzativ e nume de ființă (mai ales de persoană), el este precedat de pe, care este considerat ca morfem (semn caracteristic) al acuzativului-obiect direct” (Zdrenghea, 1970: 74). Și Dumitru Irimia împărtășește ideea de morfem al acestui pe (Irimia 1983: 115), chiar dacă uneori îi spune și „prepoziție-flectiv” („prepoziție-morfem”), dar este convins că „acuzativul neprepozițional (precedat sau nu de morfemul pe) se impune ca marcă distinctivă a funcției de complement direct” (sublinierile sunt ale autorului) (Irimia 1997: 414).
Pentru că în lucrările amintite nu a fost demonstrată dihotomia lui pe prepoziție și pe morfem, ci doar enunțată, D. D. Drașoveanu întreprinde (1978: 11-32; 1997: 107-112) o analiză aprofundată, cu argumente ce nu pot fi puse la îndoială. „Ca procedeu de bază și dihotomizant absolut”, Drașoveanu propune substituirea1 unui „personal” printr-un „nepersonal” și oferă două „cupluri” de exemple, a. (a1,a2) și b. (b1, b2):
a.a1 Ne bazăm pe Ion.
a2 Ne bazăm pe contribuția lui Ion.
b.b1 (Îl) prețuim pe Ion.
b2 Prețuim contribuția lui Ion.,
din care trage următoarea concluzie: „în timp ce în a. pe nu este angajat în substituție, pe din b. este substituit („pleacă”) împreună cu (odată cu) Ion; pe din b. se dovedește astfel ca fiind intraacuzatival, confirmând și ilustrând ipso facto calitatea de flectiv, de marcă2 a Ac1, comparabilă cu o desinență (care și ea „ar pleca” odată cu cuvântul la care este aglutinată), spre deosebire de pe din a., prepoziția – extraacuzativală” (sublinierile aparțin autorului) (Drașoveanu 1997: 109).
Ca urmare, conchide Drașoveanu: „Există doi pe, radical și obiectiv deosebiți”; „Spre deosebire de prepoziția pe, exterioară acuzativului, flectivul pe este parte intrinsecă a structurii Ac, ‚personal’ și-i întărește calitatea de caz prin el însuși funcțional – funcția acuzativală” (Drașoveanu 1997: 110; v. și Neamțu 2008: 325).
Pe de altă parte, în acest mod, se rezolvă și problema definiției complementului direct, care, după autorul citat, trebuie să cuprindă, „necesar și suficient”, două trăsături: „este complementul acuzatival – Ac1 – cu sau fără flectivul pe (El este și se numește direct, pentru că nu are la stânga lui prepoziție); arată obiectul acțiunii. (Această trăsătură trebuie cuprinsă în definiția complementului direct pentru a exclude un alt Ac1, acuzativul timpului – complement de timp)” (p. 112).
Acceptarea unui pe morfem se regăsește și la alți gramaticieni, precum G. G. Neamțu (1977; 2008), Bejan3 (1995), M. Vulișici-Alexandrescu (1995), N. Felecan (2002).
Gramatica limbii române, ediția 2005 ș. u., nu aduce clarificările așteptate, din moment ce se afirmă că „poziția sintactică a complementului direct exprimată printr-un substantiv, dependentă de un verb tranzitiv, este compatibilă cu două modalități de expresie: cazuală, prin acuzativul neprepozițional, și prepozițională, realizată cu acuzativul cu pe” (GALR II: 375).
Putem intui totuși o oarecare reținere manifestată în expresia „acuzativul cu pe”, care face obiectul unor reveniri pe parcursul prezentării acestei funcții sintactice. „Pe nu reprezintă, în această poziție sintactică, un centru de grup prepozițional, ca în celelalte situații, rolul tematic fiind atribuit în exclusivitate de centrul verbal și, de aceea, se păstrează neschimbat, în prezența sau în absența prepoziției: Am ajutat pe elev / elevul / un elev. (Beneficiar), Am întâlnit pe studenți / niște studenți / studenții. (Pacient), Am ajuns din urmă pe drumeț / drumețul.” (Țintă) (GALR II: 378). Totuși, suprapunerile manifestate în utilizarea complementului direct cu pe și fără pe, „pun în evidență faptul că, în conștiința vorbitorilor, pe ajunge să fie simțit ca o marcă a complementului direct (s.n.)3. În această calitate, pe se folosește peste tot unde poate elimina o confuzie între subiect și complementul direct” (GALR II: 379).
Ca atare, e greu de explicat de ce o lucrare atât de importantă ca aceasta, care a pus un accent deosebit și pe terminologie, lasă în suspensie tocmai o problemă terminologică, eludând, cum spunea și G. G. Neamțu, „principiul exclusivității mijloacelor de relaționare a termenilor (ori acord ori prepoziție, ori caz ori prepoziție etc., nu și unul și altul)” (Neamțu 2014: 528), deși reiese clar că acest pe nu poate fi prepoziție din moment ce „nu reprezintă un centru de grup prepozițional, ca în celelalte situații”.
Având în vedere această abordare ambiguă, considerăm că trebuie să împărtășim punctul de vedere al lui Drașoveanu, care preciza în concluzia finală: „flectivul pe există și se reclamă cu necesitate acceptat5. Am zice, dacă nu ar exista, ar trebui inventat. A nu accepta flectivul pe înseamnă a refuza singura definiție posibilă a complementului direct” (Drașoveanu 1997: 112).
 
2. Lexemul la
Probleme ridică și la în enunțuri precum A mâncat la plăcinte., A băut la apă., în care unele gramatici consideră că avem a face cu un complement direct cu prepoziția la. „Uneori complementul direct, se spune în GA II, poate fi exprimat printr-un substantiv nearticulat, de obicei la plural, precedat de prepoziția la”, cu specificarea că are o „valoare afectivă” și „exprimă o cantitate mare”: „Românii, crezând a-și asigura libertatea și a stinge aristocrația, se puneau de ucideau la aristocrați”, Bălcescu (GA II: 156; v. și Coteanu 1982: 58).
M. Avram plasează construcția în categoria excepțiilor reale: „Excepții reale sunt, rar, ... și unele construcții cu valoare cantitativă în care apar prepoziții ca la și peste: Am mâncat la plăcinte!, Am mâncat peste zece.” (Avram 1997: 370).
Se poate deduce cu ușurință din aceste exemple că la nu are valoare de prepoziție, idee împărtășită și de alți gramaticieni. Corneliu Dimitriu, de pildă, susține că „în situații de acest fel, la, care indică o cantitate mare nehotărâtă, nu mai reprezintă o prepoziție, ci a devenit, prin conversiune, un adjectiv cantitativ ce îndeplinește pe lângă substantivul pe care îl precede funcția sintactică de atribut, astfel încât substantivul precedat de atributul adjectival la – îndeplinind funcția sintactică de complement direct – se află la acuzativul fără prepoziție (și nu cu așa-zisa prepoziție la” (Dimitriu 2002: 1381).
Folosind metoda substituției, ca și în situația lui pe, la poate fi substituit prin zero (ceea ce înseamnă că este înlăturat) sau prin adjectivul (foarte) mult, multă, fără ca sensul să se schimbe4 (v. Felecan 2002: 50), față de situația în care la este prepoziție:
A mâncat la plăcinte. / A mâncat plăcinte. / A mâncat (foarte) multe plăcinte.
A ajuns la gară. / *A ajuns gară.; Copilul este la țară. / *Copilul este țară.
 
3. Alte valori ale lui la și pe
În anumite contexte, pe și la, alături de peste, sub, „se apropie de statutul de semiadverbe cu rol de aproximare”: Ne întâlnim în oraș pe la ora 10., A prejudiciat statul cu peste 10 milioane., A ratat recordul mondial cu sub 10 sutimi. (GALR I: 587).
Deși în acest paragraf nu este menționat și lexemul la, și el are valoare de aproximare în contexte similare, menționate la cap. Prepoziția, de unde cităm: „Unele prepoziții au suferit modificări semantico-sintactice, încetând să funcționeze ca elemente de relație”, având „statut apropiat de al unor semiadverbe (și pot fi omise, fără consecințe gramaticale), exprimând aproximarea când sunt însoțite de numerale: Merele costă la / peste / sub 2 lei kilogramul. (GALR I: 630) / Merele costă 2 lei kilogramul. / Ne întâlnim în oraș la ora 10., A prejudiciat statul cu 10 milioane., A ratat recordul mondial cu 10 sutimi.
Așadar, valorile de prepoziție vs. flectiv / adjectiv / semiadverb al acestor două cuvinte pot fi probate, în orice context, prin procedeul substituției cu zero, respectiv adjectivul mult, -ă. Când substituția denaturează sensul enunțului înseamnă că ne găsim în prezența prepoziției (pe sau la), iar când nu dăunează înțelesului avem una dintre celelalte situații.
Avantajul vizibil și de necontestat al acceptării acestei ipostaze se vădește în chiar definițiile funcțiilor sintactice ale numelor în fața cărora se află lexemele în cauză. Admițând valorile propuse, dispare orice intersecție a situațiilor fără prepoziție vs. cu prepoziție, și, de la un raport de încrucișare, greu de definit, se ajunge la unul de separare, de excludere, definibil prin chiar valorile actuale ale acestor cuvinte.
 
Note
1 Procedeul substituției este „atotcuprinzător”. În situațiile de variație liberă, de opoziție animat / nonanimat și de pasivizare, pe flectiv dispare, în timp ce pe prepoziție rămâne:
(Îl) văd pe copil / văd copilul.
Mână pe mână spală / O mână spală cealaltă mână.
Cui pe cui se scoate / un cui scoate alt cui.
Eu îl văd pe Ion / Ion este văzut de mine.,
față de:
Vina cade pe Ion / *Vina cade Ion.
Am verificat efectul pe noi înșine. / Efectul a fost verificat pe noi înșine. / *Efectul a fost verificat noi înșine.
2 Drașoveanu folosește pentru situațiile în care cazul, prin el însuși, este generator al funcțiilor sintactice notația C1 (N1, G1, D1, Ac1), respectiv C3, pentru funcțiile realizate prepozițional (cazul este cerut de prepoziții) (1997: 82, 94-100).
3 Dumitru Bejan chiar cere „să se impună de către forurile competente și să fie introduse în manualele școlare delimitarea dintre: pe prepoziție, când stă în fața unor complemente indirecte (S-a supărat pe Vasile) și circumstanțiale de loc (Stă pe bancă), de timp (Vine pe vreme rea) și de mod (Îi zice pe nume); și pe morfem, când stă în fața complementului direct, unde are numai valoare de semn, de marcă a acestei părți de propoziție exprimate prin substantive care denumesc persoane și prin pronume și numerale care se referă atât la persoane, cât și la lucruri” (Bejan 1995: 319).
4 Valoarea de marcă a complementului direct apare și în GALR I: „Articularea substantivului precedat de pe, marcă a complementului direct (s. n.), se supune acelorași reguli: ...” (p. 615); „Golită de sens, pe funcționează ca marcă sintactică a poziției de complement direct” (p. 627).
5 El mai există, cu foarte slabă frecvență, încă în trei cazuri: atribut acuzatival: Invidia lor pe Ion era vădită., nume predicativ acuzatival: Invidia lor era pe Ion., element predicativ suplimentar acuzatival: Invidia lor, eu le-o credeam (știam, bănuiam, ...) pe Ion. (Drașoveanu 1997: 112; Neamțu 1977; 2008: 324-326).
6 Situația este identică și când este vorba de nominativ: A venit la lume., Au venit la oameni., unde lume și oameni sunt subiecte în nominativ fără prepoziție, la poate dispărea sau poate fi echivalat cu același adjectiv, mult, multă: A venit lume. / A venit multă lume., Au venit oameni. / Au venit mulți oameni.
 
Bibliografie
Avram 1997 = Mioara Avram, Gramatica pentru toți, Editura Humanitas, București.
Bejan 1995 = Dumitru Bejan, Gramatica limbii române. Compendiu, Editura Echinox, Cluj-Napoca.
Coteanu 1982 = Ion Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Editura Albatros, București.
Dimitriu 2002 = Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române, II Sintaxa, Editura Institutul European, Iași.
Drașoveanu 1978 = D. D. Drașoveanu, De la morfemul pe la un sistem al determinanților substantivului, în Probleme de sintaxă, volum îngrijit de Onofrei Vingheler, Cluj-Napoca, p. 11-32.
Drașoveanu 1997 = D. D. Drașoveanu, Teze și antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium, Cluj-Napoca.
Drăganu 1943 = Nicolae Drăganu, Morfemele românești ale complementului în acuzativ și vechimea lor, București.
Drăganu 1945 = Nicolae Drăganu, Elemente de sintaxă a limbii române, București.
Felecan 2002 = Nicolae Felecan, Sintaxa limbii române. Teorie. Sistem. Construcție, Editura Dacia Educațional, Cluj-Napoca.
Felecan 2010 = Nicolae Felecan, Daiana Felecan, Cu privire la unele complemente (necircumstanțiale), în „Dacoromania”, nr. 1, p. 35-47.
GA (I, II) = Gramatica limbii române, I-II, Editura Academiei RSR, București, 1966.
GALR (I, II) = Gramatica limbii române, vol. I Cuvântul, vol. II Enunțul, Editura Academiei Române, București, 2005.
Irimia 1997 = Dumitru Irimia, Gramatica limbii române. Morfologie. Sintaxă, Editura Polirom, Iași.
Neamțu 1977 = G. G. Neamțu, Predicatul nominal și determinanții săi. Probleme și analiză (Rezumatul tezei de doctorat).
Neamțu 2008 = G. G. Neamțu, Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și... distincții, Editura Paralela 45, Pitești.
Neamțu 2014 = G. G. Neamțu, Studii și articole gramaticale, Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca.
Vulișici-Alexandrescu, Maria, Sintaxa limbii române, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1995.

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog