Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EX CIVITAS

Decalogul participării locuitorilor la dezvoltarea durabilă a comunităților

Ion I. IONESCU

Alte articole de
Ion I. IONESCU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXV, 2015

Pentru tipar

Summary. The participatory democracy is not a given, a present received by individuals and communities, but their creation, in accordance to their vision and behaviour. The participation is not a panacea good for solving all the problems of the communities. It is a necessary condition, but not enough for the sustainable development of the local territorial communities. In order to explain-make intelligible the participation to the inhabitants there is a need for a sociological „romanianscopy”: what do the religious traditions say regarding the participation to the secular issues? How about the sapiential traditions regarding the involvement in „the public affairs”? What has said and done the communist propaganda? What is the paternalistic mentality? Why is it „original” the Romanian democracy of today? The inhabitants participation is the antidote of the paternalism? How can we overcome passivity and indifference at a macrosocial, community level? How about the indifference of the inhabitants? In this article the author offers a few sociological commentaries instead of answers to such questions...
 
Nivelul de dezvoltare a unei comunităţi teritoriale este reflectat şi de participarea locuitorilor. Îşi face loc şi la noi o nouă mentalitate pe măsură ce oamenii își însușesc cunoştinţe, deprinderi şi abilităţi de participare comunitară, de implicare în comunitățile lor. Mentalităţile1 nu se schimbă uşor şi imediat, dar se pot schimba. Democraţia participativă nu este un dat, un dar, un cadou pe care-l primesc indivizii şi comunităţile în expectativă, ci creaţia acestora, după chipul şi asemănarea lor. Participarea nu este însă panaceu pentru rezolvarea tuturor problemelor. Participarea locuitorilor este necesară, dar nu și suficientă pentru dezvoltarea durabilă a comunităţilor. Este utilă o românoscopie pentru explicarea-comprehensiunea participării în spațiul nostru. Ce aflăm din tradiţiile religioase despre implicarea în „cele lumeşti”? Ce aflăm din tradiţiile sapienţiale despre implicarea în „treburile publice”? Ce a zis şi făcut propaganda comunistă? Prin ce se caracterizeazămentalitatea paternalistă? De ce e originală democraţiaîn România actuală? Participarea locuitorilor este antidotul paternalismului? Cum poate fi depăşită pasivitatea, indiferenţa la nivel macrosocietal, la nivelul comunităţilor? Dar indiferenţa locuitorilor?
1. În „tradiţiile religioase”, mesajele privind importanţa participării la „cele lumeşti” sunt ambigue2. Sunt oameni care au fugit şi fug de „lume”. Este adevărat, de asemenea, că în timpul „predicilor” credincioşii ortodocşi sunt „informaţi” că „renunţarea la cele lumești este o manifestare a cumpătării, aceia care strâng bogăţii cad în ispită, contactul cu realităţile cotidiene este o primejdie”(Timotei). Lor le sunt daţi ca exemplu acei care „urcă” prin detaşare, renunţare la „cele lumeşti”: „pustnicii”, anahoreţii, eremiţii, „păscătorii”, „girovagii”, rătăcitorii, dendriţii, „staţionarii”, „stâlpnicii”, „zăvorâţii”... „Cei ce se socotesc nefericiţi de pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să ştie că trebuie să se mulţumească cu cele date de Dumnezeu” (Antonie cel Mare). „Dacă eşti lipsit de hrană sau haine, nu te ruşina să primeşti când ţi le vor da alţii; nu vă grijiţi pentru vremea ce vine, nici pentru o zi, nici pentru o săptămână şi nici pentru o lună. Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca sau ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca; toate acestea le fac păgânii şi necredincioşii, care leapădă purtarea de grijă a Stăpânului şi tăgăduiesc pe Făcătorul”(Evagrie Ponticul).„Priviţi la păsările cerului care nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, iar Tatăl din ceruri le hrănește(...)”. În toate „barometrele” postdecembriste, în topul încrederii românilor, biserica ocupă primul loc.
2. În Republica lui Platon, modelatorul nimerit al cetăţii este considerat filozoful contemplativ, singurul capabil să „vadă” cetatea ideală, capabil să dețină puterea fără să devină corupt de către aceasta. Socrate spunea că doar „omul comun” se lasă acaparat de treburile „lumii de aici”, filozoful se fereşte de ele şi se lipeşte de „realităţile eterne”... Numeroşi filozofi români3 au gândit că cetatea – operă a divinităţii secondate de unele eforturi umane – poate fi studiată, modelată, dar... considerată fiind doar ca punct de pornire, de orientare către absolut, nu ca loc de instalare a căutărilor. Să nu confundăm relativul cu absolutul. Faţa acestei lumi trece. Ne putem folosi de lume, dar să judecăm bine cât efort merită să facem pentru această lume, ce atitudine să avem faţă de ea...
3. După 1945, cei care au luat puterea în România au abandonat interese naţionale (servilism faţă de U.R.S.S.), au sovietizat România, au instaurat dictatura proletariatului. S-a produs anihilarea statului de drept şi a pluralismului (furtul alegerilor din noiembrie 1946), au fost distruse partidele politice şi continuitatea constituţională a statului român, au fost anihilate categorii sociale în numele „luptei de clasă” (asasinate, deportări, întemniţări, muncă forţată). Au fost arestaţi, ucişi, deportaţi ţăranii care se opuneau colectivizării, au fost reprimate mişcările muncitoreşti, au fost exterminaţi partizanii rezistenţei anticomuniste. A avut loc represiunea împotriva culturii şi cultelor, a fost respinsă cultura occidentală. Nu pot fi omise din românoscopia perioadei ce a urmat efectele „politicii demografice” (naşterile forţate datorită proclamării ilegalităţii avortului), ale „alimentaţiei raţionale” (înfometarea populaţiei), ale opririi căldurii. Nu pot fi omise efectele distrugerii reperelor valorice şi înlocuirea lor cu dogme privind „colectivizarea”, „industrializarea”, „necesitatea lichidării proprietăţii private”. Au avut efecte pe termen lung inundarea vieţii cotidiene de către propagandă şi minciună, izolarea de lumea dezvoltată, civilizată, „implementarea” şi impregnarea mentalității şi atitudinii paternaliste. Regimul a urmărit creşterea dependenţei locuitorilor (colectivizarea a făcut dependenţi ţăranii, industrializarea a făcut dependenţi muncitorii) şi diminuarea simţământului responsabilităţii individuale. În 2006, şeful statului a condamnat sistemul comunist din România – de la înfiinţarea sa (1944-1947) până la prăbuşire (decembrie 1989) – ca „ilegitim şi criminal”.
4. După 1989 a apărut „sectorul privat”, au început „restructurările” etc., iar locuitorii în şomaj, în sărăcie s-au trezit dependenţi de asistenţa socială. „Privatizarea”, menţinerea monopolului asupra intreprinderilor socialiste (adică parazitarea lor clientelară), gospodăria ţărănească fără subvenţii şi tehnologii, concurată imoral de importuri, îmbogăţirea din politică a celor din preajma puterii, polarizarea socială(indicatorul cel mai vizibil al corupţiei), încercările de compromitere a democraţiei prin discreditarea instituţiilor acesteia, mass-mediacare destinde cu cancanuri, telenovele și circ politic, toate au bulversat oamenii prin idei contradictorii, nonvalori, vulgarităţi, prin promovarea unor false personalităţi, a superficialităţii. Toate le plătim prin subdezvoltarea comunităţilor şi migrarea a patru milioane de români pe timp de pace...Mentalitatea paternalistă4 nu este compatibilă cu democraţia și societatea deschisă și sunt încă numeroşi cei care continuă să voteze pentru menţinerea la putere a celor care au tolerat sau favorizat corupţia, clientelismul... Neumblaţi prin lume (după ce au fost ţinuţi zeci de ani după „cortina de fier”), românii au înţeles „calea liberală” ca pe o formă de satisfacere a intereselor personale(după ce comunismul fusese formă de realizare a intereselor colective). Avantajele capitalismului au fost enunţate, iar cei care nu le-au văzut „implementate” au depopulat ţara migrând...
5. Numeroşi sunt gânditorii care ne spun că obiceiurile locuitorilor unei comunități sunt esenţiale pentru calitatea guvernării acesteia. Am putea spune ceva veridic despre obiceiurile locuitorilor şi calitatea guvernării în urma unor analize sociologice ale contextului5 în care acestea s-au manifestat, în urma unor analize lucide ale relaţiei românilor şi comunităţilor lor teritoriale cu statul, a capacităţii cetăţeanului, locuitorului de a-şi asuma responsabilităţi?Manifestă ei interes pentru conducerea locală? Sunt gata să se implice în dezvoltarea localităţii lor? Participă la întruniri publice? Dacă da, ce probleme ridică? Au auzit de programe europene de finanţare? Cred că proiectele pot fi duse la bun sfârşit în comunităţile lor?
În noiembrie 20056, neinteresaţii reprezentau 45%, puţin interesaţii – 37% din populaţia investigată. Oamenii pleacă de la o problemă şi caută s-o rezolve prin acţiuni comunitare dacă ajung la o „definire socială” a ei, dacă au convingerea că problema se poate rezolva. Percepţiile şi reprezentările privind rolul statului în viaţa lorpot demonstra gradul de (in)dependenţă faţă de stat şi (in)capacitatea de a-şi asuma responsabilităţi individuale. Se constata la un moment dat7 că românii percep statul caprotector (68% în 1990, 63% în 2000), că statul trebuie să „ocrotească oamenii în faţa greutăţilor economice” (22% în 1990, 32% în 2000), „este de datoria statului să asigure locuri de muncă pentru cetăţeni”, „este de datoria statului” să asigure un nivel de trai decent bătrânilor etc. Sigur, nu trebuie să cădem în capcana celor care ne spun că statul are responsabilitate redusăîn privinţa vieţii locuitorilor, că bunăstarea lor depinde în primul rând de ei. Bunăstarea depinde și de locuitori, dar și de statul care „gospodărește” banii lor. Când locuitorii nu au locuri de muncă, în rândul lor domnește confuzia valorică8, resimt lipsa de repere pentru construcția identităţii. Când societatea nu mai impune un model de socializare, tinerii reacţionează necritic la „mode”, imită „modele” negative, acuză „nesiguranţa viitorului”. Ne-am aştepta ca experienţa străinătăţii să condiţioneze ideologia şicomportamentele participative. Se constată însă că participarea depinde şi de alţi factori, nu numai de contactul cu „străinătatea”: de educaţie, de încrederea în autorităţile publice, de mentalitatea tradiţionalistă sau (post)modernă etc.
6. Participarea locuitorilor poate fi un antidot al paternalismului dacă există o concordanță între scopurile, interesele şi motivele lor şi deschiderea, oportunităţile oferite de aceasta. În caz contrar, izolarea, (auto)marginalizarea socială și apatia devin iminente9. Proclamarea „democraţiei” nu asigură automat prosperitatea, progresul economic şi social, așa cum n-o asigură nici participarea. De participare comunitară se poate vorbi atunci când majoritatea membrilor au un cuvânt real de spus în identificarea problemelor, nevoilor comunității și sunt ascultaţi, consultați la momentul luării deciziilor. Dacă participarea este colectivă, intercunoaşterea, comunicarea şi capacitatea de a acţiona laolaltă pot creşte, efectele fiind benefice pentru constituirea şi consolidarea liantului comunitar.
A participa înseamnă a lua parte şi a-ţi lua partea (prin contribuţie proprie, nu prin furt). Participarea publică se referă la locuitori în calitatea lor de cetăţeni, la informarea, la consultarea lor. Participarea cetăţenilor se poate extinde10 până la cele mai înalte nivele de decizie (formularea politicilor de stat), dar ea este legată de accesul la informaţie, de dreptul şi cadrul de participare, de dreptul de petiţie, de apel în justiţie etc. A nu lăsa cetăţenilor posibilitatea să-şi spună cuvântul asupra unor proiecte, decizii, înseamnă dispreţ faţă de cei care-şi cunosc bine satul, cartierul și riscurile la care ar putea fi expuși ei și familiile lor. Dacă sunt părtaşi la procesul decizional, cetăţenii vor accepta mai uşor efectele schimbărilor și se vor micșora şansele ca deciziile luate să fie ulterior contestate.
7. Există un Manual al transparenţei în administraţia publică11, din care locuitorii ar putea afla ce înseamnă liberul acces la informaţiile de interes public, condițiile juridice și politice favorabile participării etc. Dacă intrăm în comunităţile teritoriale reale, constatăm că locuitorii nu participă acolo unde autorităţile se tem că-şi periclitează puterea sau controlul dacă-i implică, iar ei se tem „să se abată de la tradiţie”, „se simt neputincioşi”, nu întrevăd mize comune, nici beneficii individuale. Dacă decidenţii nu sunt în stare să stopeze exodulpopulaţiei, dacă oamenii pleacă peste hotare să muncească (când în localităţile lor totul e de făcut!), nu putem vorbi de efortul autorităților și participarea locuitorilor. Ar trebui aflat nivelul minimal, indispensabil al participării locuitorilor la viaţa comunităţilor lor. Acest nivel ţine de încrederea locuitorului în sine, în ceilalţi, în instituţii, ţine de „diminuarea puterii discreţionare a statului, de responsabilizarea instituţiilor în faţa cetăţenilor”, de nivelul „corupţiei”12. Grupul multidisciplinar privind corupţia (înfiinţat de Comitetul miniştrilor al Consiliului Europei) puncta între concluziile sale că „elitele politice şi apropiaţii acestora, în complicitate cu oameni de afaceri corupţi, menţin naţiuni întregi în sărăcie şi blochează dezvoltarea lor durabilă (...)”, că „fenomenul corupţiei a fost un mecanism esenţial al privatizării post-comuniste în ţările care au trecut de la economia planificată de stat la cea de piaţă”13. Manifestarea necontrolată a corupţiei a dus la scăderea prestigiului instituţiilor publice şi la scăderea suportului lor popular, a afectat egalitatea în faţa legii, a dat naştere unui simţământ general de neputinţă. „Marxism-leninismul, aşa cum a fost practicat de către Ceauşescu, şi dorinţa de îmbogăţire a succesorilor postcomunişti au lăsat în urmă un vid moral în România. Ţara a devenit o junglă politică şi economică în care doar cel puternic supravieţuieşte. O mulţime de tehnici au fost create pentru a submina democraţia în mod subtil şi pentru a lăsa averea statului în câteva mâini. Simţul datoriei faţă de cel slab din societate se diminuează rapid”14.
8. Cum ar putea fi depăşită indiferenţa la nivel macrosocietal?Participarea nu e lege, nici normă, nici regulă, nu implică automat pe toţi cetăţenii. Putem identifica niveluri, grade, praguri de participare, de implicare ca locuitor, cetăţean, beneficiar, contribuabil, asistat, băştinaş, nou-venit etc.; participarea familiei (la ameliorarea mediului privat şi public, a serviciilor etc.), participarea vecinilor, a populaţiei unei străzi, a unui cartier, oraş (contribuţii materiale sau / şi financiare directe, cotizaţii, donaţii, plata salubrizării, colectarea deşeurilor, participarea activă la reuniuni, adunări, şedinţe, participarea activă în toate etapele elaborării, implementării şi evaluării unor proiecte, participarea la alegeri politice). Participarease poate învăța cotidian. Nu putem vorbi de democraţie participativă însă acolo unde locuitorii sunt luați în seamă doar cu ocazia alegerilor... În Constituţia ţării se prevăd dreptul la cunoaștere, accesul la informație, dreptul la libera exprimare, dreptul de asociere, dreptul la un mediu curat etc. Sunt și alte modalități (publicarea de buletine informative, folosirea mass-media, organizarea de centre de informare, campanii, colectarea de semnături, trimiterea de petiţii, pichetări, demonstraţii, monitorizări ale implementării unei decizii, lobby15) prin care se pot informa locuitorii, recepta opinia lor (sondaje, audiențe publice, dezbateri etc.), constitui acordul minimal, compromisul realist, consensul. Pot fi identificate soluţii macrosocietale de îmbunătăţire a participării tinerilor, de stimulare a participării la educaţie a țiganilor etc.
9. Apariţia conştiinţei participării locuitorilor comunităţilor poate începe cu luarea la cunoştinţă, cu sensibilizarea faţă de problemele comune, cu convingerea că locuitorii au interese comune în blocul în care locuiesc, pe strada lor, în cartier, în sat. Dacă au resurse suficiente, oamenii se pot antrena și în voluntariat. Practicile asociative pot duce la (re)descoperirea solidarităţilor tradiţionale, la dar, schimb, chiar sacrificiu. Dacă majoritatea experienţelor participative la dezvoltarea comunităţilor de la noi sunt însă contribuţiile financiare (taxe și impozite) – acte civice importante –, iar acestea devin din ce în ce mai numeroase și mai împovărătoare, există riscul saturaţiei şi al demobilizării locuitorilor (plătesc taxe şi impozite, dar nu ştiu ce se face cu banii pe care-i dau...). Sunt importante toate acţiunile colective, chiar şi cele mai simple, comune (curăţarea zăpezii de pe trotuarul din fața casei) pentru demararea şi consolidarea unei dinamici colective de dezvoltare comunitară.
Dezvoltarea durabilă a comunităţii teritoriale se referă la crearea condiţiilor ce fac posibilă (re)integrarea acesteia în circuitul economiei de piaţă şi al unei bunăstări colective dorite. Sunt situații în care mobilizarea membrilor comunității pentru rezolvarea unei probleme se realizează spontan (acolo unde există tradiție sau pattern-uri de soluționare a unor situații critice prin implicarea membrilor comunității), sunt altele în care e nevoie de facilitator comunitar. „Cea mai mare provocare nu este să-i poți face pe oameni să se potrivească unor metode, ci să folosești metode care să se potrivească oamenilor”16. Dacă au experienţe reuşite de participare, oamenii vor încerca din nou...
10. Simpatia socială, perspectiva simpatetică, intervenţia empatică presupun o minimă intercunoaştere, comunicare şi ajustare reciprocă pe durata interrelaţiilor, interacţiunilor. Interesele locuitorilor sunt și diferite, deci şi strategiile lor pot fi diferite: unii pot fi activi mai ales în plan economic, alţii în plan civic, politic, cultural, confesional, educaţional, în reţelele parentale, simbolice, în consilii de cartier, în asociaţii, în diferite ocazii sociale. Unii pot fi mai activi în comitete locale, alţii în cele naţionale sau / şi internaţionale. Alături de dimensiunea socială a participării, dedimensiunea personală a participării, nu trebuie omisă dimensiunea spirituală a participării locuitorilor la viaţa comunităților lor. Trebuie conștientizată și importanța „disponibilității de a iubi”, a căutării apropierii de celălalt, de ceilalți, fricii de singurătate. Fiecare locuitor ar trebui să-şi evalueze convingerile, să fie dispus să-şi schimbe propriul mod de gândire, să fie capabil de respect reciproc, dispus să înveţe de la ceilalţi respectându-le convingerile şi părerile. Gândirea participativă17se poate forma atunci când oamenii asemănători şi diferiţi dialoghează, evită (pre)judecăţile, descoperă calităţi la toţi ceilalți membri. Comportament participativ au cei cu capacitatea autocontrolului, sensibili la nevoile şi problemele celorlalţi, care demonstrează loialitate faţă de concetăţeni, au „simţ comunitar”.
Implicarea puternică în comunitate este un fapt pozitiv, nu o „rușine socială” (precum lenea, mizeria de pe stradă, mizeria morală). Dependentul de muncă în folosul dezvoltării comunităţii18este cel care nu se simte „în largul lui” dacă se relaxează în timp ce alţii muncesc pentru comunitate, cel care se simte incapabil să refuze sarcini, cel preocupat, îngrijorat, deprimat de starea proastă, subdezvoltată a comunităţii sale... Cel care nu se implică sau se implică insuficient este cel neinteresat de ceea ce se întâmplă dincolo de poarta, de uşa casei lui, care evită responsabilităţi, cel automulțumit de ce şi cât face în ritmul lui. Comunitatea cu liant puternic poate influența benefic nivelul participării individuale. Legăturile dintre oameni pot avea efect benefic asupra dezvoltării comunităţii19. Liantul este dat de sentimentul de apartenenţă, de atracţia faţă de comunitate, mergând până la sacrificarea personală pentru dezvoltarea acesteia („nu vreau ca localitatea mea să moară”20).
 
Note
Adică iluziile, sentimentele, reprezentările, urmele influenţei economicului, cunoştinţele oamenilor despre trecut, „memoria colectivă”, „tradiţia autentică”, „tradiţia inventată”, practicile religioase fundamentale, credinţele populare, aşteptările oamenilor şi grupurilor, atitudinile (faţă de viaţă, muncă, moarte, iubire, ură, bucurie, tristeţe, faţă de rostul învăţăturii, al culturii etc.), visele, stereotipurile, prejudecăţile, discriminările, atribuirile, imaginile mentale, imaginile sociale, imaginarul social, miturile („noii societăţi”, „omului nou”, „progresului”, „conspiraţiei”, „salvatorului” etc.), utopiile, profeţiile etc.
2 Teoria weberiană a fost, adesea, simplist răstălmăcită ca să rezulte din ea afirmaţii despre un creştinism ortodox răsăritean care a „predispus” comunităţile, societăţile din această parte a Europei la pasivitate şi indiferenţă faţă de timpul istoric, la amânarea modernităţii...
3 Gr. Ureche, M. Costin, D. Cantemir, I. Budai-Deleanu, M. Kogălniceanu, I. Heliade Rădulescu, N. Bălcescu, T. Maiorescu, V. Conta, B.P. Haşdeu, A.D. Xenopol, C. Rădulescu-Motru, ca și Lucian Blaga, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Constantin Noica, Emil Cioran ş.a.
Cuvântul „paternalism” vine de la ”părintele binevoitor” care-şi recompensează „fiii” dacă aceştia îl ascultă. Cei care au condus țara după 1945, laolaltă cu majoritatea celor conduşi, s-au comportat după acest model. „Șefii de partid şi de stat” au considerat „de datoria lor” să rezolve problemele „poporului”, dacă acesta era supus și ascultător. În tradiţia bolşevică, „masele” au nevoie de „tătuc”.Acesta devine dezastruos pentru popor dacă acaparează toată puterea, se agăţa şi profită de ea.
5 Pot fi consultate cu folos eurobarometrele, barometrele de opinie publică, barometrele rurale, barometrele urbane, barometrele de gen, rapoarte pe site-uri Internet, rezultate ale unor anchete, ale unor convorbiri aprofundate (cu responsabili politici, administrativi, de reţele, de asociaţii, cu consultanţi, cu reprezentați).
6 Sondajul care a fundamentat cercetarea (vezi www.soros.ro) a fost realizat pe un eşantion de 2016 persoane şi permite comparaţia între opiniile locuitorilor din mediul rural şi din oraşele mici (marja de eroare statistică fiind de +/- 2,5%, pentru un nivel de încredere de 95%).
7 „Consolidarea democraţiei în Europa Centrală şi de Est” (decembrie 1990 – martie 1998), coordonator Ioan Mărginean. Cu care dintre cele două propoziţii sunteţi în mai mare măsură de acord: 1. În loc să depindă de stat, fiecare ar trebui să-şi poarte singur de grijă; 2. Statul nu acţionează suficient pentru a ocroti oamenii în faţa greutăţilor economice (domeniile de intervenţie a statului fiind: asigurarea unui loc de muncă, îngrijirea medicală a bolnavilor, asigurarea unui trai decent bătrânilor, şomerilor, micşorarea diferenţelor de venituri între săraci şi bogaţi).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog