Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

JURNAL

Mergi până se termină drumul – 5 (I)

Andrei BURAC

Alte articole de
Andrei BURAC
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXV, 2015

Pentru tipar

Anno Domini 1976
10 ianuarie
La patinaj. Trăim o iarnă grea, dar totuși cu belșug de lumină – mult, mult soare. Lumea pe care am văzut-o la patinaj și prin oraș parcă zâmbește altfel. Într-un fel mai dulce. Există oameni, pe unii chiar i-am cunoscut, care împrăștie în jurul lor o tristețe, o indispoziție, o singurătate de pustiu, iar uneori chiar și un întuneric molipsitor. Și într-o zi ca aceasta...
 
* * *
Pentru prima oară aici la Moscova, ca niciodată, am lucrat la piesă cu o deosebită plăcere. Încă nu am conștiința că am făcut ceva de seamă. Să mai treacă puțin timp...
 
* * *
În diferite situații, și nu pentru prima oară, am simțit pe propria piele aici, la Moscova, printre colegii din marea U.R.S.S., că o cultură ceva mai profundă și mai multilaterală, cu elemente, cât de cât, general umane, nu se iartă. Despre asta, în repetate rânduri, am discutat și cu Bulat Okudjava la ŢDL (Casa Centrală a Scriitorilor).
 
* * *
Aforisme de Constantin BRÂNCUȘI despre viață:
„Înainte de a-ți cumpăra casă – cumpără-ți vecinii.”
„Viața este ca și o monedă: trebuie să știi cum să o risipești, sau, mai exact, cum să o folosești.”
„Toate suferințele vin din contrarietate. În dragoste, contrarietatea este și mai teribilă, căci este cea mai mare înșelăciune a naturii.”
 
* * *
În viața mea de zi cu zi aici, la Moscova, se întâmplă atâtea lucruri, încât nu sunt în stare să le fixez pe hârtie, în acest caiet. Lucruri care se întâmplă poate doar în visele oamenilor. Anume aici am cunoscut adevăratul miracol al întâlnirilor cu oameni inteligenți și străluciți, nu numai din U.R.S.S., dar și din alte țări. Și visele acestora despre om și omenire... Clipele de fericire umană încă necunoscute. Abia dacă pot să le „mestec” psihologic, sufletește. Mai și scriu, mai rar, și versuri. Mai des lucrez la prima mea piesă. Asta mă duce cu gândul că sunt departe de cei dragi mie, de casă. Și aici trebuie să rezist sufletește prin a cunoaște, a înțelege, a rămâne integru prin scris.
Descoperind noi străzi, noi stații de metrou ori de trenuri electrice ale acestui mare oraș, în torentele de mulțime umană, atât de rar pot observa și semnele fericirii pe chipurile oamenilor. Doar fețe umane crispate, încordate, extrem de grăbite. Încotro? Zilnic mă întreb și eu. Serile, târziu, revenit acasă se întâmplă să citesc și romanele clasice rusești (încă necitite de mine), care, după spusa pictorului francez Eugène Delacroix în remarcabilul său jurnal, „au un uimitor parfum de realitate.”
 
* * *
Despre locurile ceva mai departe de agitația literară și culturală. Despre viața furnicarelor inteligenței. Despre mizeria universală a condiției umane precum și a rătăcirilor omului în necunoscut cu altă ocazie.
 
* * *
Deseori, în intimitatea din camera mobilată sumar, care mi-a fost oferită aici la Moscova, mă tot gândesc la viața mea. Ce fel de viață duc eu aici: spectacole, filme, întâlniri cu importanți oameni de cultură ruși și străini, lecturi multe și foarte puțin timp la masa de scris. Uneori am sentimentul de parcă aș plana deasupra lumii fără frontiere.
Aceleași pagini valoroase scrise de scriitori importanți, recitite în alte zile, se întâmplă să le receptez diferit în nuanțe.
 
* * *
Nu cred să fi avut eu cândva, pe parcursul anilor, o pace sufletească de o mai lungă durată. Cu atât mai mult aici... Vorba prorocului: „Sărac și totuși singur...”
 
* * *
E foarte greu să devii chiar acel om pentru care te-ai născut. Mai binele nu vine singur. Pentru mai bine trebuie ca omul să muncească, iar uneori și să lupte.
Dar încă în adolescență, la Bender, am citit o frază, care m-a îngrozit: „Самый ужасный хищник в мире – человек (Cel mai îngrozitor animal în lume e omul)”.
 
* * *
Jean CALVIN:
„Nu te clătina odată cu mulțimea...”
Oricum, voi încerca din răsputeri să mă țin de acest principiu.
Și cu toate astea să-mi cultiv în suflet un respect pentru omul pe care pentru prima oară îl cunosc, indiferent în orice ar crede el. Și în niciun caz să nu-l judec, dar nici să am pentru dânsul un sentiment de dușmănie. Nu pentru prima oară mă întreb dacă există (au existat) oameni care își trăiesc viața în pace (un soi de „iubire în tăcere”)... în familie, cu prietenii în societate.
Cu siguranță am mai auzit de la cineva aceste gânduri, poate de la vreun bătrân pacient aflat în pragul morții, îngrijit de mine, ori poate chiar de la părintele meu, dar cu certitudine am mai trăit nu o singură dată aceste gânduri, care mă învăluie și acum, departe de casă. Într-un miez de noapte atât de întunecat... În acord cu lumea care mă înconjoară... printre cei dragi și prieteni... Să te zbați pentru fericirea ta... urmând în continuare calea „ce duce totuși spre moarte”.
 
* * *
A mai trecut ceva timp rătăcind prin această metropolă nu numai a țării, numită U.R.S.S., ci și a lumii (numai pe cine din restul lumii nu poți întâlni în acest oraș?), ca într-un labirint interminabil, și a nu lăsa niciun semn pe unde am rătăcit. Nici nu mai știu de când nu am scris măcar un rând. Oricum, în mine se revarsă o energie necunoscută până acum.
 
* * *
M-a sunat Pavel Boțu, de la hotelul Moscova, care a dorit să luăm masa undeva, oriunde ar fi, dar împreună. Adăugând că alegerea localului îmi aparține.
„Să vorbim”, mi-a zis el. Tot la telefon am înțeles că pleacă într-o delegație pe undeva prin America Latină. Sau poate chiar în Chili. Într-un grup de scriitori sovietici, la invitația poetului și diplomatului chilian Pablo Neruda – laureat al Premiului Nobel (1971).
La ŢDL am stat cu el o seară întreagă. Mi-a vorbit prea multe lucruri din acelea care se mai întâmplă acasă, la Chișinău. Multe neînțelese de mine. Anume cele care au avut loc la Uniunea Scriitorilor de la Chișinău și nu numai...
 
* * *
Am lucrat la piesa despre tineret...
Iubirea cheamă și ea iubire. Nu-i atât de important să fii iubit, cât să iubești tu, cu toată puterea și cu darul dat de la natură puținelor ființe omenești. Să iubești cu întreaga-ți ființă...
Capacitatea de a iubi și de a te dărui permanent nu o au decât spiritele cu totul superioare, dublate de puternice naturi vitale. Tot mai mult și eu înclin să cred că puterea de a iubi se moștenește...
Prin dragostea angelică și carnală ființa umană se vindecă de multe toxine și de majoritatea bolilor spiritului.
Soarele este marele tămăduitor – însă Soarele Dragostei, aici, între oameni, pe Pământ, îl poate întrece.
 
* * *
Serile se întâmplă să revin în camera mea profund zguduit de cele văzute și trăite pe parcursul zilei, de oamenii pe care i-am cunoscut și am avut atenția lor, dar și de satisfacția, ca astăzi, a comunicării cu aceste ființe umane.
Am petrecut aproape o zi întreagă la Casa de creație Peredelkino cu Andrei Voznesenski, Zoia Boguslavski (soția lui), Bela Ahmadulina și Boris Meserer (soțul scriitoarei). Am aflat mai multe lucruri despre faptul că și în literatură sunt mode.
Această neliniște sufletească o pot potoli, ca și în alte cazuri, cu o amintire despre Moldova, despre casa părintească. Doamne, e atât de greu să cunoști oamenii...
 
* * *
Mai mulți înțelepți ai lumii au ajuns la concluzia că adevărata ordine se întemeiază pe rugăciune, tot restul nu-i decât dezordine (mai bine sau mai prost ascunsă). Evul mediu era un edificiu uriaș ale cărui temelii erau Pater noster, Ave Maria, Credo și Confiteor. Tot ce este clădit pe altceva nu poate decât să se năruie mai degrabă sau mai târziu în noroiul însângerat. Mărturie sunt, aș zice eu, frumoasele biserici din țările civilizate europene, care au fost clădite sute și sute de ani la rând de multe, foarte multe generații, una după alta, cu aceeași credință. În Cehia mărturie poate fi o biserică, care a fost clădită circa vreo 700 de ani la rând.
 
* * *
Odată cu trecerea timpului, am înțeles că scriind, înainte de a te așeza la masa de scris, trebuie să ai întâi și întâi subiectul în capul, inima ta.
 
* * *
Atât de lung și greu război se întâmplă în inima mea... Va sosi oare cândva ziua cu pace, fie și una cât de scurtă...
Am eu oare o misiune pe acest pământ? Unde am această misiune? Într-o țară, într-un oraș sau sat anume? Unde voi îmbătrâni acoperit de rănile vârstei și plictisit de această lume plină de cruzime și nedreptăți? Sunt clipe când privesc oamenii și viața ca pe un nisip mișcător.
 
* * *
Atât de mulți oameni care se zăvorăsc cu o deosebită indiferență, dar uneori și plăcere, în toate cele spuse de oficialii „de sus”, socotind că doar în felul acesta poți avea mai puține „dureri de cap”.
 
* * *
Râsul (zâmbetul) este cel mai bun medicament. Adevăr știut încă din vechimi. Tristețea este molipsitoare. Ea se poate transmite. Poate provoca celor din preajmă o neliniște, o spaimă chiar.
 
* * *
Rămân în continuare îndrăgostit de literatura, filozofia și arta japoneză. Am vizitat o expoziție de artă medievală japoneză. Acolo am observat moscoviți foarte încântați de ceea ce vedeau. Mi s-a creat impresia că partea cea mai numeroasă a vizitatorilor erau intelectuali moscoviți, și nu studenți veniți de oriunde, ca mine, la studii.
Tot acolo, la expoziție, am copiat ceva ce m-a impresionat: „Arta în general se numește artă prin faptul că ea calmează spiritele tuturor oamenilor, producând emoții la cei mari și la cei umili, putând constitui punctul de pornire al unei dezvoltări și al unei fericiri, un mijloc de a prelungi viața. (Actorul și dramaturgul japonez Zeami Motokiyo, 1363-1443)”.
 
* * *
În satul meu de baștină, când într-o familie se naște prima fată, tatăl spune: „Slavă Domnului, va avea cine să mă ajute când vor veni și slăbiciunile bătrâneții. Va avea cine să-mi închidă ochii...”.
 
* * *
3 februarie
Mi-e dor de piramidele din Egipt pe care le-am văzut în toamna anului 1968.
 
* * *
Azi am primit o scrisoare pe care am așteptat-o prea multe zile.
Scriind răvaşe, ne facem singuri niște mici și plăcute surprize, cine știe, poate în cele mai întunecate clipe ale vieții de toate zilele.
 
* * *
300 miliarde de dolari se cheltuiesc, anual, în lume, pentru înarmare. Pe anul 1976-1977, bugetul F.A.O. (principalul instrument al O.N.U. în lupta împotriva foametei în lume) este doar de 160 milioane de dolari. De 1875 de ori mai puțin.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog