Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Eugène Ionesco – intransigenţă şi valoare

Iulian BOLDEA

Alte articole de
Iulian BOLDEA
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXV, 2015

Pentru tipar

Promotor al teatrului absurdului, teoretician al literaturii, prozator şi memorialist, Ionesco nu a scăpat nici el, la puţină vreme după dispariţie, de patima negatoare a unora şi altora. Să amintim măcar cartea Alexandrei Laignel Lavastine Cioran, Eliade, Ionesco – l’oubli du fascisme, „model” de rea-credinţă şi de interpretare inadecvată a unei creaţii şi a unei existenţe puse în întregime în slujba valorilor democraţiei. Dincolo de aceasta, opera şi destinul creator ale lui Eugène Ionesco au suscitat, după 1989, interesul unor critici, români sau străini, care au valorificat semnificaţiile textelor sale în spiritul lor autentic şi în relieful lor polimorf. Optica, în mod frecvent injustă, faţă de Eugen Ionescu a considerat că acesta s-ar fi orientat spre dreapta, şi chiar spre extrema dreaptă, fapt improbabil, pe care cercetătorii oneşti ai operei sale nu au pregetat să îl ateste. Unul dintre aceştia, Gelu Ionescu, consideră, pe bună dreptate, că Eugène Ionesco este un „necondiţionat şi intransigent apărător al democraţiei”: „Unii văd la el – chiar şi Alexandra Lavastine – o înclinare spre dreapta; cred că e un efect optic deformat: pentru mine, el rămâne – ca poziţie politică – un necondiţionat şi intransigent apărător al democraţiei, un anti-totalitar radical. Dar, să fim bine înţeleşi, nu politicul a fost centrul preocupărilor sale majore şi obsedante, deşi a răspuns fără a se lăsa rugat la apelurile lui. Cât priveşte cultura română, în mod vizibil şi tradiţional înclinată spre dreapta – nu o dată spre extrema dreaptă, chiar şi azi, în forme mai reticente – Eugen Ionescu, alături de Lovinescu, Zeletin şi încă nu prea mulţi alţii, a fost un om al centrului democrat care, vai!, în absenţa aproape totală a unei stângi intelectuale democrate, ţine oarecum şi locul acesteia, cu sau fără voie. Nici Ionescu, nici Ionesco nu a fost complicele niciunei forme de ideologie totalitară, ba chiar a avut oroare faţă de ele. În viaţa sa există, probabil, misterele unei crize de identitate, unele tăinuiri inerente – şi nu mă refer acum numai la cele privitoare la originea sa”1.
Recitirea publicisticii lui Ionesco este instructivă din mai multe motive. În primul rând, ne putem reprezenta, prin lectura acestor articole, eseuri, însemnări, pagini de jurnal apărute în diverse publicaţii ale epocii interbelice, profilul unui intelectual cu o acută sensibilitate la actualitatea literară, la problemele timpului său. În scrisul alert, fragmentar şi stringent al lui Ionesco regăsim nevoia scriitorului de a-şi asuma propria condiţie, în toate datele sale definitorii, regăsim interogaţiile tulburătoare ale unei conştiinţe nefericite torturate de îndoieli şi de nelinişti, nevoia sa de certitudini şi, mai ales, de autentificare a propriei fiinţe. Virgil Ierunca observă, în acest sens, între altele, că „Eugen Ionescu face literatură, în ciuda faptului că Dumnezeu există, creează – aducând indirect omagiu decreaţiei – răspunzând astfel întrebării lui iniţiale şi esenţiale. Uneori se îndoieşte de ceea ce face. Dar a face înseamnă, la el, a fi. În orizontul meditaţiilor desprinse din Simone Weil, scrisul său ni se impune şi mai mult ca o justificare de existenţă. Bănuind literatura de «păcate» marginale, el îi transcende limitele şi puţinătatea aparentă. Iar când aparenţele încearcă să se proclame «independente» de neorânduiala lumii, el intervine direct şi ne citeşte din Cartea – aceeaşi – la care scrie de mai bine de o jumătate de secol, punând punctul pe i şi pe conştiinţă. Conştiinţa nefericită a martorului la singurătatea lumii, dar şi conştiinţa aprinsă a celui care vede invizibilul şi numeşte indicibilul”. Sesizând toate dizarmoniile şi fisurile din ordinea lumii, scriitorul se regăseşte în condiţia de făptură aruncată în lume şi în timp, în condiţia de marionetă manevrată de dumnezeire. „Accept starea mea de marionetă. Accept ridicolul metafizic al stării mele de om”, scrie Ionesco într-o proză din 1933. Rezumându-şi existenţa la starea de făptură de aspect mecanic, cu o autonomie cu totul relativă, scriitorul nu a încetat niciodată să caute să-şi explice resorturile propriului destin, marcat de amprenta agonică a timpului şi de palorile unei istorii delirante. Pe de altă parte, eseistul resimte, cu acuitate, fatalitatea propriei alcătuiri organice, o alcătuire care se supune unor forme tiranice şi unor tipare prestabilite. Neputinţa de a fi într-o absolută stare de individualitate, afilierea la ticurile, miturile şi tabuurile îndătinate ale contextului socio-cultural, înscrierea într-o forma mentis ce exercită o presiune dictatorială aproape, toate aceste limitări sunt inventariate şi dezavuate de tânărul Ionesco.
Publicistica în limba română a lui Eugène Ionesco este destul de eterogenă; ea cuprinde articole şi eseuri, cronici literare, interviuri, răspunsuri la anchete, cronici dramatice, cronici plastice, dar şi însemnări de jurnal. Una dintre preocupările de o constanţă revelatoare pentru tânărul Ionesco este legată de condiţia literaturii, de actul de a scrie şi de mecanismele atât de subtile ale creaţiei. Efortul lui Ionesco este mai cu seamă acela de a degaja specificul literaturii, al artei în general, prin conturarea apăsată a opoziţiei dintre sfera esteticului şi universul referenţial, în toată concretitudinea sa primară. În viziunea tânărului Ionesco, esteticul are o incontestabilă capacitate de eliberare, de purificare a fiinţei, de articulare a unei armonii a individului cu sinele său adânc. Această dihotomie univers social / univers estetic este una cu fecunde consecinţe în planul meditaţiei asupra poeziei, de pildă. Observaţiile lui Ionesco despre forma şi conţinutul poetic, despre tehnica expresiei, despre poeţii culţi şi poeţii naivi, despre implicaţiile revelaţiei lirice ori despre beneficiile motivaţiei raţionale a stării poetice decurg dintr-o înţelegere nuanţată a fenomenului poetic şi a mecanismului creării efectului literar. Pe de altă parte, într-un articol intitulat Contra literaturii, Eugène Ionesco face apologia vitalismului şi a spiritului spontaneităţii, în opoziţie cu litera(tura), care are darul de a mortifica avatarurile existentului în toată plenitudinea sa. Momentele de maximă comuniune ale eului se realizează doar prin trăire intensă, patetică, prin recurgerea la exerciţiul afectivităţii necenzurate.
Tonul multora dintre articolele lui Eugène Ionesco din perioada interbelică este polemic, accentele sunt vehemente, iar replicile tăioase. Publicistul este tranşant, uneori până la a pune sub semnul întrebării chiar existenţa culturii române, ori a unei tradiţii literare româneşti. Evident, astfel de afirmaţii sunt enunţate nu doar dintr-un spirit de frondă, cât mai degrabă dintr-un impuls al urgenţei, pe care îl resimte eseistul, din nevoia ameliorării unei stări de lucruri percepute ca deplorabile. Exagerarea este evidentă. Tânărul Ionesco pune în scenă, în articolele sale risipite în presa epocii interbelice, vervă, spontaneitate, spirit iconoclast şi dubitativ, dar şi fascinaţia unei frazări incisive, nu lipsită de fior liric ori de irizări metafizice. Aceste articole sunt, înainte de toate, mărturii ale unei conştiinţe pentru care literatura este destin şi expiere, depoziţie dramatică şi document al interiorităţii. E limpede că, în cazul lui Eugène Ionesco, criza identitară e strâns legată de evreitate, de „figura tatălui” antisemit şi de excesele antisemite din interbelic. Critica adusă democraţiei de Ionesco nu eşuează în adeziunea la extremisme, pentru că autorul lui Nu se defineşte în primul rând prin ţinuta sa fundamental democratică. În alchimia personalităţii lui Eugen Ionescu, România e identificată cu „ţara tatălui odios şi antisemit şi Franţa cu ţara mamei iubite”2. Relevantă este, în această privinţă, depăşirea sferei naţionalului şi a sentimentelor, mai mult sau mai puţin inflamate şi integrarea în perimetrul universalităţii, prin operă, gândire şi atitudine. Cazul lui Eugène Ionesco este acela al unui intelectual atras de valorile democraţiei, dar şi de valorile liberalismului, de care nu s-a dezis niciodată.
 
Note
1 Gelu Ionescu, Un necondiţionat şi intransigent apărător al democraţiei, în „Vatra”, nr. 3-4, 2005, p. 87.
2 Marta Petreu, De la Junimea la Noica, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 453.
 
Bibliografie
1. Barbu B. Berceanu, Istoria constituțională a României în context internațional, comentată juridic, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003.
2. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1985.
3. Matei Călinescu, Eugène Ionesco: teme identitare și existențiale, Editura Junimea, Iași, 2006.
4. Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, București, 1990.
5. Petru Culianu, Mircea Eliade, Traducere de Florin Chiriţescu şi Dan Petrescu, Editura Nemira, Bucureşti, 1995.
6. Mircea Eliade, Profetism românesc, 2 vol., Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990.
7. John Gray, Liberalismul, Editura Du Style, Bucureşti, 1998.
8. Mircea Handoca, Mircea Eliade, pagini regăsite, Editura Lider, Bucureşti, 2008.
9. Gelu Ionescu, Anatomia unei negații. Scrierile lui Eugen Ionescu în limba română (1927-1940), Editura Minerva, col. Universitas, București, 1991.
10. Alexandra Laignel-Lavastine, Filosofie şi naţionalism. Paradoxul Noica, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
11. Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieţi: E. M. Cioran; Apocalipsa după Cioran, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011.
12. Eugen Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
13. Andrei Oișteanu, Imaginea evreului în cultura română, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001.
14. Zigu Ornea, Anii ’30. Extrema dreaptă românească, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.
15. Marta Petreu, De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, Editura Polirom, Iaşi, 2011.
16. Marta Petreu, Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004.
17. Fernando Savater, Eseu despre Cioran, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
18. Mihail Sebastian, De doua mii de ani..., cu o prefață de Nae Ionescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
19. Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
20. Eugen Simion, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.
21. Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască” în România anilor ’30, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
22. Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, III, Către fiinţa spiritualităţii româneşti, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996.
 
 
* * *
Acknowledgement: This paper was supported by the National Research Council – CNCS, Project PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract nr. 220/31.10.2011, title Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948) / Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale şi intelectuale a Transilvaniei (1848-1948) / Cercetarea pentru această lucrare a fost finanţată de către Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS), Proiect PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract nr. 220/31.10.2011, cu titlul Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948) / Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale şi intelectuale a Transilvaniei (1848-1948).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog