Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

INTERFERENŢE

Din istoria preocupărilor referitoare la terminologia lingvistică. Reprezentanţi ai lingvisticii franceze*

Ioana ŞTEFĂNOAIA

Alte articole de
Ioana ŞTEFĂNOAIA
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXV, 2015

Pentru tipar

From the history of the research regarding linguistic terminology. Some representatives of the French linguistics. In this article I aim at presenting chronologically some of the research of the great French (speakers) linguists on the linguistic terminology, which has been very heterogeneous. This heterogeneity is mainly explained by the diversity of linguistic theories which have coined the respective terms. Anyway, the lack of unity of the linguistic terminology raised serious problems to the specialists who made the French dictionaries of linguistic terms.
 
1. Conştientizarea „problemelor terminologice” ale lingvisticii
Într-un Second appendice (din 1934) la una dintre reeditările cărţii sale Le langage (1921), J. Vendryes constata cu satisfacţie că, între timp, avuseseră loc trei congrese internaţionale de lingvistică: la Haga (în 1928), la Geneva (în 1931) şi la Roma (în 1933)1. Lucrul acesta nu putea decât să contribuie la progresul lingvisticii ca ştiinţă. Mai mult decât atât, congresele respective au avut menirea de a reglementa şi unele probleme de natură practică, printre care şi chestiunea terminologiei lingvistice (pentru care a fost constituită, de altfel, şi o comisie specială)2. În acest sens, Vendryes saluta faptul că o primă încercare curajoasă de inventariere şi de explicare a termenilor lingvistici fusese deja concretizată de către J. Marouzeau în al său Lexique de la terminologie linguistique (Paris, 1933)3.
Şi elevul lui Charles Bally, Henri Frei, într-o notă preliminară (À mon lecteur) la celebra sa „gramatică a greşelilor”, La grammaire des fautes (din 1929), observa că „terminologia lingvistică se află, în toate ţările, în plină anarhie”. De aceea, pentru a evita neînţelegerile, el îşi prevenea încă de la început cititorii că a încorporat la sfârşitul lucrării sale, într-un indice, principalii termeni tehnici, cu explicaţiile de rigoare4.
Într-adevăr, nemulţumiri legate de terminologia în vigoare existau de ceva vreme. Însuşi Ferdinand de Saussure remarcase că neogramaticii (Junggrammatiker) repudiaseră o serie de formulări / expresii de care se foloseau predecesorii lor: „Noua şcoală, apropiindu-se mai mult de realitate, a combătut terminologia comparatiştilor şi mai ales metaforele ilogice de care ea se folosea. Din acel moment nu se mai spune: «limba face asta sau asta» şi nici nu se mai vorbeşte despre «viaţa limbii» etc., pentru că limba nu este o entitate şi pentru că ea nu există decât în subiecţii vorbitori. N-ar trebui totuşi să mergem prea departe pe această linie; este suficient să ne înţelegem între noi. Există unele imagini de care nu ne putem lipsi”5.
 
2. Problemele terminologiei lingvistice din perspectivă lexicografică
Mergând pe acelaşi fir istoric, în cele ce urmează ne interesează îndeosebi părerile acelor specialişti care au simţit nevoia de a întocmi dicţionare speciale, menite să explice terminologia lingvistică vehiculată în epoca lor. Afirmaţiile acestor lingvişti (fie că au în vedere aspecte teoretice, fie că se referă la chestiuni de ordin normativ) se bazează pe o îndelungată practică lexicografică în domeniul terminologiei lingvistice; de aceea, credem că ideile pe care le-au exprimat autorii unor asemenea lucrări sunt deosebit de importante.
Să revenim la dicţionarul de termeni lingvistici deja semnalat de Vendryes, adică la cel semnat de J. Marouzeau: Lexique de la terminologie linguistique. Français, allemand, anglais, italien. Într-un Avant-propos la acest dicţionar, la ediţia din 1951, Marouzeau face şi o caracterizare a problemei terminologice din lingvistica de până atunci. Nu este lipsit de interes să le amintim aici. Încă de la început, savantul francez aprecia că lingvistica avea nevoie – ca orice disciplină nouă6 – de o terminologie adecvată obiectului său. Or, realitatea „din teren” părea să contrazică o asemenea exigenţă. Terminologia existentă se formase „în hazardul descoperirilor şi al inspiraţiilor, utilizându-se nomenclatura gramaticală tradiţională, completată fie prin apelul la diverse limbi moderne, fie cu ajutorul neologismelor formate din elemente greco-latine”7. Ca atare, numeroşi termeni au fost creaţi, în timp ce mulţi alţii au cunoscut o deturnare a semnificaţiei lor originare. A rezultat astfel o mare diversitate şi o mare incertitudine, menite să-i deruteze pe neiniţiaţi şi să-i împiedice până şi pe savanţi să se înţeleagă uneori între ei.
Ca exemple de confuzii curente în franceză, Marouzeau menţionează următoarele situaţii: „attribut et prédicat, actif et transitif, ton et accent, nom et substantif, complément et régime etc.”8. Pe de altă parte, Marouzeau mai remarcă un inconvenient: frecvent, aceiaşi termeni (dacă-i judecăm doar din perspectivă materială) sunt utilizaţi (şi cu uşoare diferenţe de expresie uneori) în mai multe limbi cu sensuri diferite, ba chiar opuse: „franç. prédicat et allem. Prädikat, fr. épithète et all. Epitheton, fr. pronom et angl. pronoun, fr. phrase et angl. phrase, fr. philologie et angl. philology (= linguistique) etc.”9, ceea ce, iarăşi, poate să inducă în eroare.
Ca urmare, s-ar impune – crede Marouzeau – o reformă a terminologiei în două direcţii: în ceea ce priveşte perfecta adaptare a semnificantului la semnificat şi cu privire la acordul dintre termenii utilizaţi în diverse ţări, acolo unde limbile o permit. După părerea aceluiaşi lingvist francez, o unificare şi o internaţionalizare a terminologiei lingvistice ar fi posibile până la un punct, mai ales că majoritatea termenilor întrebuinţaţi sunt compuşi greco-latini, formaţi pe cale savantă10. De altfel, Marouzeau observă că „au fost deja întreprinse diverse acţiuni pregătitoare pentru a realiza simplificarea şi uniformizarea”11 şi, ca atare, pe spaţiul a trei pagini, el trece în revistă un inventar aproape exhaustiv al acestor preocupări de până la acel moment (adică până în 1951), pe care, desigur, nu este cazul să le reproducem integral aici. Vom spune numai că – din cele consemnate de J. Marouzeau – astfel de preocupări datează încă din primul deceniu al secolului al XX-lea şi au vizat, mai întâi, terminologia gramaticală. Lista titlurilor oferite de Marouzeau cuprinde numeroase rapoarte elaborate de comitete şi asociaţii lingvistice în legătură cu problema terminologică, apoi lexicoane ori glosare, coduri terminologice şi chiar lucrări speciale dedicate terminologiei lingvistice apărute în Anglia, SUA, Belgia, Olanda, Italia, Spania, Brazilia, România, Franţa, Rusia şi în ţările de limbă germană. În ceea ce priveşte ţara noastră, lingvistul francez înregistrează un raport intitulat Necesitatea unificărei terminologiei gramaticale încă de la primul Congres al filologilor români ce a avut loc în 1925. Lingvişti celebri s-au implicat în tratarea chestiunilor de terminologie lingvistică, de pildă L. Weisgerber, B. Migliorini, A. Noreen, K. Brugmann ş.a.
Cuvânt-înainte redactat de J. Marouzeau conţine şi o serie de elemente de ordin teoretic, care sunt în principal rodul reflecţiilor personale ce au rezultat în urma parcurgerii materialelor despre terminologie şi a realizării dicţionarului în cauză. În primul rând, se constată că diferitele proiecte inventariate au ca deziderat comun unificarea terminologiei, numai că o asemenea unificare presupune un acord cu privire la sensul ce trebuie dat fiecărui termen existent. Or, lucrul acesta implică o întrebare delicată: „În numele cui se va decide care termen este potrivit cutărei noţiuni?”12. Unii specialişti consideră că – de vreme ce o ştiinţă ar fi, cum se spune adesea, o terminologie bine făcută – ar trebui ca fiecare termen să fie o definiţie a lucrului la care se referă, să conţină deci valoarea sa etimologică. Această opinie este prea simplistă, nefiind împărtăşită de majoritatea lingviştilor şi a gramaticienilor. Pentru realizarea unei nomenclaturi ideale ar fi necesare, în prealabil, „o revizuire de ansamblu a noţiunilor lingvistice şi constituirea unui soi de gramatică generală în privinţa căreia să se facă, până în cel mai mic detaliu, acordul universal şi definitiv”13. Însă o astfel de sarcină este catalogată de Marouzeau, pe bună dreptate, drept „himerică” („chimérique”), în sensul că „o gramatică generală” de felul celei amintite este imposibil de realizat, dată fiind diversitatea structurală a limbilor.
Şi totuşi modul în care justifică Marouzeau imposibilitatea unei gramatici de acest gen nu este lipsit de puncte slabe. În sprijinul ideii sale, el îl invocă pe A. Meillet, susţinând, pe linia celor afirmate de acesta, că „o formă gramaticală neavând nicio calitate prin ea însăşi, având doar o valoare de opoziţie, acelaşi termen trebuie să conţină valori diferite în funcţie de limbile în care este întrebuinţat: un subjonctiv din greaca veche, care se opune optativului, nu corespunde unui subjonctiv latinesc, ce îl include; un genitiv latinesc, care cuprinde partitivul, este cu totul altceva decât un genitiv finlandez, care îl exclude”14.
Se ştie – încă de la Saussure – că unităţile lingvistice, fie lexicale, fie gramaticale, au valori ce reies numai din opoziţia faţă de celelalte forme din limbă (aceasta din urmă considerată în ipostaza de sistem / limbă funcţională). Dar o terminologie lingvistică generală trebuie să reflecte un sistem conceptual (o teorie) conţinând categorii posibile (prezente sau nu ca atare în unele limbi). De aceea, se cuvine să fim de acord cu cele spuse de E. Coşeriu în legătură cu distincţia trihotomică referitoare la gramatică. Este necesar să distingem o gramatică generală, apoi o gramatică descriptivă (idiomatică) şi, în fine, ceea ce se numeşte „analiza gramaticală” a textului15.
Ar trebui să vedem însă mai exact ce a susţinut chiar A. Meillet în această privinţă. Într-un articol din 1928, Sur la terminologie de la morphologie générale16, A. Meillet deplângea lipsa unei terminologii unitare în lingvistică, apreciind că – la acea vreme – existau tot atâtea lingvistici generale câţi lingvişti. Pentru ca această disciplină să evolueze, ar fi fost necesar ca ea să devină mai obiectivă: „Este nevoie, înainte de toate, de o terminologie în care termenii să aibă acelaşi sens pentru toată lumea”17. Însă, după părerea sa, dificultatea fundamentală care stătea în calea unui asemenea deziderat ţinea tocmai de natura faptului lingvistic. Lingvistul care ar încerca să constituie o morfologie generală pe baza faptelor întâlnite în diverse limbi şi-ar da seama că o astfel de sarcină este imposibilă, întrucât „rezultând, în fiecare limbă, din circumstanţe istorice proprii respectivei limbi, categoriile gramaticale diferă în mod esenţial de la o limbă la alta şi, atunci când se elimină tot ceea ce este caracteristic unei limbi, restul este infim, prea puţin sesizabil şi atât de vag, încât aproape că nu mai prezintă interes”18.
Obiectivul articolului respectiv era acela de a demonstra cât de improprie şi de generatoare de confuzii este folosirea termenului futur pentru „o categorie mentală a viitorului”, aşa cum apare aceasta redată în diverse limbi (indo-europene, în special). Prin urmare, considera A. Meillet, cei mai buni termeni sunt cei care nu sugerează nimic altceva, cei care sunt cu adevărat arbitrari. Şi totuşi, există soluţii şi în celelalte situaţii: „Cu toate acestea, un termen care sugerează o idee falsă îşi pierde veninul imediat ce îl definim într-o manieră precisă. [...] Nu există un pericol adevărat decât în cazul în care nu se poate ajunge la o definiţie exactă”19.
Reîntorcându-ne la reflecţiile / constatările lui J. Marouzeau, merită semnalate cel puţin încă două dintre acestea: a) dacă termenii ar fi cu adevărat adecvaţi noţiunilor exprimate, atunci, dată fiind evoluţia continuă a teoriilor – şi, în consecinţă, instabilitatea noţiunilor –, o dată cu progresul ştiinţei, există riscul de a vedea cum „teoriile duc în ruină, împreună cu ele, şi terminologia însăşi”20; b) termenii lingvistici (spre deosebire de cei din alte ştiinţe, cum sunt chimia şi fizica) sunt „elastici”, prezentând o doză de aproximaţie (după Vendryes); cu adevărat important este să se definească noţiunile, şi nu cuvintele, fiindcă în ştiinţă „a porni de la cuvinte pentru a defini lucrurile reprezintă o proastă metodă” (F. de Saussure).
Dar dicţionarul lui J. Marouzeau nu pretinde să aducă soluţii la aceste probleme. El se opreşte doar asupra acelor termeni curenţi în lingvistică (în acea perioadă), lăsând deoparte inovaţiile terminologice ale unor lingvişti ale căror teorii nu s-au bucurat de circulaţie. În cazul celor dintâi, „noţiunile nu sunt luate în consideraţie decât în măsura în care pun probleme de ordin terminologic”21.
Chiar în legătură cu acest ultim aspect, Jean Dubois et alii constată un amănunt curios: „Când o ştiinţă este domeniul exclusiv al unui număr redus de specialişti, ea are tendinţa de a dezvolta terminologii abundente şi disparate; necesitatea fiecărei şcoli, sau chiar a fiecărui lingvist de a impune o originalitate adesea minoră conduce de multe ori la propunerea de noi termeni care nu se deosebesc de cei vechi sau de cei ai altor şcoli decât prin formă, şi nu prin conţinut”22. O asemenea proliferare terminologică este specifică începutului oricărei ştiinţe, fiindcă ulterior se produce şi o decantare terminologică, iar „vulgarizarea constituie un puternic indicator al unei deflaţii terminologice”23.
Probabil că cel care a fost preocupat cel mai mult de problema înmulţirii nejustificate a termenilor lingvistici (şi, totodată, un adversar declarat al creaţiilor terminologice inutile) a fost lingvistul Georges Mounin. Într-o excelentă Introduction au problème terminologique, cu care îşi începe dicţionarul de lingvistică pe care l-a coordonat, Mounin consideră că – odată cu anul 1956 – a asistat la „o veritabilă maree de snobism lingvistic” şi la o adevărată lingvistomanie: terminologia lingvistică invadase spaţiul literar şi jurnalistic, fiind utilizată fără discernământ24. Motivul? Toată lumea era convinsă că a face lingvistică sau a fi lingvist este la îndemâna oricui şi, în consecinţă, acţiona ca atare. Preluând şi adaptând o idee a lui Descartes, Mounin caracterizează situaţia în felul următor: „...toată lumea, fiindcă toată lumea vorbeşte, consideră în mod greşit că [însăşi] cunoaşterea intuitivă sau înnăscută referitoare la tot ceea ce priveşte funcţionarea limbajului este lucrul care aparţine tuturor în cea mai mare măsură; că, prin urmare, pentru a fi lingvist este suficient să te observi şi să te introspectezi; că, în consecinţă, lingvistica este o ştiinţă infuzată”25. În acelaşi timp, Mounin constată şi o anumită ostilitate faţă de lingvistică, reacţie ce îşi are originea într-o veche atitudine care, în Franţa cel puţin, opune în mod ireductibil cultura literară culturii ştiinţifice. Or, se pare că punctul cel mai slab al lingviştilor într-o eventuală „confruntare” cu adversarii „literaţi” l-ar constitui chiar problema terminologiei.
Admiţând că problema terminologiei este una fundamentală, lingvistul francez avertizează că „inflaţia sau babelismul terminologic” nu caracterizează doar epoca actuală (mai precis: „cea de după 1960”): ea se repetă în orice epocă în măsura în care o ştiinţă atinge nivelul cu adevărat epistemologic al reflecţiei asupra ei însăşi26. În acest sens, Mounin recurge la prezentarea anterioară pe care o făcuse Jules Marouzeau cu privire la frământările dintr-o perioadă care multora le apare drept „rutinieră şi liniştită”, dar care, în realitate, a fost o epocă de intense reînnoiri, marcând trecerea definitivă de la gramatica normativă, pe de o parte, şi de la gramatica comparată, pe de altă parte, la lingvistica istorică. Mai mult decât atât, pot fi aduse în atenţie, cu uşurinţă, suficiente exemple de „terminologită” din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea similare celor din perioada actuală.
Lingvistul norvegian Leiv Flydal (la Congresul de lingvistică romanică de la Madrid, din 1965) a caracterizat situaţia cu care se confruntau specialiştii (încă) din acea perioadă drept „disconfortul terminologic”. Însă – după cum a arătat Marouzeau, citat de Mounin – dificultatea fusese observată deja de Meillet. În concluzie, Mounin se declară a fi de acord cu cele constatate de predecesorul său: „Terminologia lingvistică, şi acum, dar poate şi mai mult ca niciodată, se construieşte, aşadar, după expresia lui Marouzeau, «în hazardul descoperirilor şi al inspiraţiilor» – fie prin deturnarea sensului vechilor cuvinte, fie prin creaţiile neologice”27.
G. Mounin îşi propune să rafineze caracterizarea de mai sus („această descriere a cauzelor disconfortului terminologic”). De pildă, nu există nicio îndoială că, într-o epocă de schimburi intense, în care traducerea operelor lingvistice „a făcut furori”, s-au produs în acest domeniu şi destule erori sub imperiul precipitării şi al neglijenţei. Fie datorită grabei, fie datorită incompetenţei, fie din cauza greşelilor de traducere, o serie de neologisme total neavenite au pătruns în terminologia lingvistică franceză. Iată câteva exemple trecute în revistă de Mounin însuşi, pe care ne permitem să le cităm in extenso: „Structurel în loc de structural provine de la cei care cunosc şi citesc germana mai mult decât engleza şi care traduc din lingvistică pentru prima oară. Dar, a posteriori, se găsesc oameni care încearcă să diferenţieze «l’analyse structurelle» de «l’analyse structurale»! În numeroase texte traduse la repezeală se întâlneşte perechea émetteurreceveur (în loc de récepteur) din cauza englezescului receiver. Cryptanaliste, un calc după engl. cryptanalist, s-a născut de sub pana unui traducător nefrancez care a ignorat existenţa bine atestată a lui décrypteur. Acelaşi traducător ne-a înzestrat cu perechea bizară destinateurdestinataire (imitând cuplul destinator – destinatee din engleza americană) în care funcţionarea sufixului de agent -teur este anormală prin raportare la destiner. Fără îndoială, traducătorul a ignorat potrivita pereche uzuală din comunicarea [specifică] poştei expéditeur ~ destinataire28.
Mounin indentifică şi câteva cauze ale „proliferării terminologice”. Una dintre ele ar fi „neologita” („la néologite”), pusă pe seama unei psihopatologii pe care o putem întâlni la acei cercetători (la cei tineri, în special) care au convingerea că, rebotezând un concept deja elaborat de alţii, au descoperit ceva nou. Până şi lingvişti notorii, precum Jakobson şi Benveniste, au căzut într-o asemenea capcană. Există şi cazuri în care alţi mari lingvişti (Tesnière, Hjelmslev, Bloomfield) au ales să utilizeze / inventeze o terminologie profund şi complet originală pentru a-şi promova propriile teorii, teorii care, deşi au câştigat în felul acesta o mare coerenţă, au ajuns să fie totuşi greu de înţeles de către ceilalţi29.
O altă cauză a acestei „malaise terminologique” ar fi reprezentată de contaminarea terminologică. Prin „contamination terminologique”, Mounin are în vedere, de fapt, ceea ce numim astăzi terminologie interdisciplinară”. Este cazul unor termeni împrumutaţi de lingvistică, de pildă, din chimie sau din logică. În plus, acelaşi lingvist observă că până şi în domeniul ştiinţific există „un spirit de concurenţă cvasicomercială”, ceea ce conduce la crearea de „veritabile etichete publicitare” („véritables étiquettes publicitaires”)30, precum linguistique computationnelle, linguistique stratificationnelle etc. care nu aduc nimic nou.
În orice caz, chiar dacă amintita proliferare terminologică este dăunătoare ştiinţei, nici atitudinea contrară creaţiei terminologice nu poate fi admisă, întrucât aceasta ar însemna o imobilizare a cercetărilor. Întotdeauna sunt descoperite fenomene noi, apar concepte, proceduri, metode, puncte de vedere care trebuie denumite cumva. Din această „dilemă insuportabilă” nu se poate ieşi decât prin asigurarea unui echilibru între cele două tendinţe.
În definitiv, toată această „problemă terminologică” este, după părerea lui Mounin, de departe „o problemă de igienă intelectuală şi ştiinţifică individuală, o problemă de atitudine epistemologică”31; de aceea, savantul francez propune câteva reguli de „igienă epistemologică”, pe care le redăm aici într-o formă cât se poate de concisă, renunţând la argumentarea şi la exemplele autorului. Astfel, cercetătorul este obligat:
a) Să-şi definească întotdeauna riguros toţi termenii utilizaţi sau, măcar, să precizeze căror definiţii (deja în uz) corespund aceştia;
b) Să întrebuinţeze termenii respectivi într-o manieră univocă de-a lungul întregii lucrări sau să precizeze, eventual, în mod explicit toate modificările de referinţă (desemnare) terminologică;
c) Să nu inventeze termeni noi decât în disperare de cauză, fiindcă, altminteri, poate crea confuzie; un cercetător nu trebuie să se jeneze să difuzeze prin opera sa terminologia altora, atâta timp cât aceasta este adecvată, mai ales dacă ea face şi dovada unei solide culturi lingvistice32.
Mounin atinge şi problema legiferării în acest domeniu. Ca atare, el admite necesitatea constituirii unei comisii de terminologie, pentru care, încă din 1965, L. Flydal propusese o serie de sarcini menite să conducă, pe de o parte, la eliminarea termenilor inutili şi, pe de altă parte, la instituirea unei mai mari rigori în acest câmp, prin furnizarea de definiţii operaţionale33. Din introducerea scrisă de Mounin mai reţinem şi avertismentul de la final: „Într-o foarte mare măsură, terminologia bună este produsul, şi nu cauza unei activităţi ştiinţifice corecte”34.
După cum am văzut, Mounin este un adversar al împrumuturilor terminologice inutile sau făcute într-un mod stângaci, neprofesionist. Uneori face şi aluzii la unele lucrări de lingvistică din lumea anglo-saxonă traduse într-un mod total neadecvat35, după părerea sa, având în vedere în special problema echivalenţelor terminologice. Se ştie cât de restrictivi sunt în general francezii cu privire la acceptarea termenilor străini, indiferent de domeniu.
 
3. Probleme privind selectarea şi glosarea termenilor lingvistici
Jean Dubois et alii, autorii unui Dictionnaire de linguistique din 1973, apreciază, încă din prefaţă, că o astfel de lucrare pune lexicografilor o serie de probleme, începând cu natura unui asemenea „dictionnaire d’une science et d’une technique”, nomenclatura avută în vedere, tipul definiţiilor, forma exemplelor şi a ilustrărilor, continuând cu delimitarea domeniului (de) explorat – care întreţine legături şi cu alte ştiinţe (în cazul de faţă, cu psihologia, sociologia, istoria etc.) – şi ajungând, în fine, la oportunitatea / necesitatea unei astfel de întreprinderi (menită, printre altele, să contribuie la asigurarea unei stabilităţi în cadrul terminologiei respective)36.
Dar în ce ar consta un „dictionnaire scientifique et technique”? Cei care citesc texte lingvistice întâlnesc şi termeni utilizaţi într-o accepţie cu totul particulară sau termeni care nu aparţin vocabularului limbii comune. Ceea ce caută aceşti cititori este un fel de traducere a termenilor necunoscuţi, traducere care să se facă, pe cât posibil, cu ajutorul cuvintelor şi a conceptelor curente în gramatica şcolară. Numai că exigenţa aceasta creează deja alte neajunsuri: „Definiţia termenului ignorat utilizează cuvinte care trebuie să fie cunoscute de către cititor, însă la ce nivel se situează acest cititor ideal?”37.
Într-adevăr, dificultăţile apar în momentul în care cititorul are de-a face cu termeni a căror explicare nu mai poate apela la gramatica tradiţională. Explicând termeni precum diésé, pseudo-clivé, cénème etc., lexicograful trebuie să ţină seama de grade diferite de tehnicitate. Unele cuvinte aparţin unor şcoli lingvistice foarte riguroase (structuralism, distribuţionalism, gramatică generativă, glosematică ş.a.m.d.) sau unor domenii precise (fonetică, psiholingvistică, neurolingvistică, gramatică comparată etc.); de aici şi necesitatea ca termenii în cauză să fie definiţi cu ajutorul termenilor şi al noţiunilor care fac parte din respectivele şcoli sau din respectivele domenii. Toate acestea reclamă ca un dicţionar de lingvistică să fie constituit pe principiul „dezvoltării enciclopedice”, adică să fie întocmit altfel decât dicţionarele explicative obişnuite, care au în vedere lexicul comun: „În opoziţie cu un dicţionar al limbii, care face o descriere a întrebuinţărilor unui cuvânt în cadrul frazei şi oferă o definiţie a semnificaţiilor sale diverse, dicţionarul tehnico-ştiinţific descrie «lucrul», conceptul care se află în spatele cuvântului”38. De pildă, definiţia adjectivului diferă în funcţie de perspectiva adoptată (structuralistă, generativistă sau tradiţională).
Prin „jocul trimiterilor”, cititorul ar trebui să poată reconstitui un „enunţ total” pentru ceea ce îl interesează. În consecinţă, dorinţa autorilor J. Dubois et alii a fost aceea de a face din dicţionarul lor un fel de „manual liber”: „«manual», deoarece el va putea fi reconstituit într-un discurs ordonat, şi «liber», deoarece va fi format de către cititorul însuşi în funcţie de nivelul său şi după tipul de întrebări pe care le pune”39.
Informaţia lingvistică ce a stat la baza acestui dicţionar este impresionantă (dovadă şi cele aproape 30 de pagini – tipărite cu litere foarte mărunte – pe care se întinde bibliografia lucrărilor inventariate / consultate) şi a fost strânsă de-a lungul unei munci de zece ani în care au fost parcurse în mod sistematic atât operele scrise direct în franceză, cât şi cele traduse în această limbă. Astfel, selecţia celor mai importanţi termeni întrebuinţaţi în lucrările străine a fost completată cu terminologia prezentă în indicele principalelor manuale utilizate în Franţa. Inventarul stabilit a fost comparat apoi cu cel din glosarele sau din dicţionarele precedente40.
 
4. Aspecte teoretice referitoare la terminologia lingvistică (preocupări recente)
Mai ales în ultimele două sau trei decenii, interesul pentru terminologie, în general, şi pentru terminologia lingvistică, în special, a crescut în mod considerabil. Se organizează congrese şi simpozioane dedicate chestiunilor terminologice, se înfiinţează asociaţii preocupate de terminologie, apar reviste specializate în publicarea materialelor de acest gen (sau, cel puţin, numere speciale pe această temă ale unor reviste prestigioase). Desigur, nici terminologia lingvistică nu face excepţie de la această „tendinţă”, beneficiind de o atenţie similară.
În spaţiul academic de limbă franceză, interesul pentru problemele de terminologie lingvistică pare să fie mai mare decât în alte părţi. În acest sens, este de amintit Colocviul de la Université Stendhal – Grenoble III, desfăşurat în 14-16 mai 1998, care a întrunit foarte mulţi specialişti, întâlnirea concretizându-se în cele din urmă şi în două volume masive cuprinzând actele acestei manifestări ştiinţifice41. Pe aceeaşi linie, merită menţionate şi două numere speciale consacrate terminologiei lingvistice: „Mémoires de la Société de Linguistique de Paris”, Nouvelle série, Tome VI, La terminologie linguistique, Éditions Peeters, 1999, şi „Sintaxe & Sémantique”, no. 7, La terminologie linguistique. Problèmes épistémologiques, conceptuels et traductionnels, Sous la direction de Franck Neveau, Presses Universitaires de Caen, 2006.
Cercetările actuale privind terminologia lingvistică prezintă diverse forme şi manifestări, de la contribuţii axate pe istoria unor termeni până la articole ori studii cu tentă fie teoretică (sau descriptivă), fie normativă (sau prescriptivă). În încheiere, ţinem să mai semnalăm faptul că de problematica deosebit de complexă a acestui domeniu se ocupă, cu rezultate excelente, lingvistul Pierre Swigger, probabil cel mai reputat specialist (terminolog) al momentului (pentru mediul de limbă franceză, cel puţin)42.
 
Note
1 J. Vendryes, Le langage. Introduction linguistique a l’histoire, La Renaissance du Livre, Paris, 1934, p. 445.
2 Ibidem.
3 Ibidem.
4 Henri Frei, La grammaire des fautes, Éditions Ennoïa, Rennes, 2007, p. 9.
5 Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, publicat de Charles Bally şi Albert Sechehaye, în colaborare cu Albert Riedlinger, ediţie critică de Tullio De Mauro, traducere şi cuvânt-înainte de Irina Izverna Tarabac, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 32 (notă de subsol).
6 În anii ’30 ai secolului trecut, când Marouzeau publica prima ediţie a dicţionarului său, lingvistica putea fi considerată ca fiind „constituită în cursul secolului trecut”.
7 J. Marouzeau, Lexique de la terminologie linguistique francais, allemand, anglais, italien, 3e édition augmentée et mise a jour, Librairie Orientaliste Paul Geuthner, Paris, 1961, p. V. Traducerea citatelor (acolo unde a fost cazul) din lucrările elaborate în limba franceză (cu excepţia Cursului lui Saussure) ne aparţine.
8 Ibidem.
9 Ibidem.
10 Idem, p. V-VI.
11 Idem, p. VI.
12 Idem, p. VIII. Se observă că, prin termen (fr. terme), Marouzeau are în vedere în special latura semnificantă (materială) a ceea ce se înţelege, de obicei, prin termen (interpretat în genere ca semn lingvistic, ca un întreg format din semnificant + semnificat).
13 Idem, p. IX.
14 Ibidem.
15 Vezi Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, traducere din limba spaniolă de Eugenia Bojoga, cuvânt-înainte de Mircea Borcilă, Editura ARC, Chişinău, 2000, p. 245.
16 Vezi A. Meillet, Sur la terminologie de la morphologie générale, în A. Meillet, Linguistique historique et linguistique générale, Tome II, Librairie C. Klincksieck, Paris, 1951, p. 29-35.
17 A. Meillet, art. cit., p. 29.
18 Idem, p. 30.
19 Idem, p. 31.
20 J. Marouzeau, op. cit., p. IX.
21 Idem, p. X.
22 Jean Dubois et alii, Dictionnaire de linguistique, Librairie Larousse, Paris, 1973, p. IX.
23 Ibidem.
24 Georges Mounin [sous la direction de ~], Dictionnaire de la linguistique, Presses Universitaires de France, Paris, 1974, p. IX.
25 Idem, p. X.
26 Idem, p. XI.
27 Idem, p. XII.
28 Ibidem.
29 Idem, p. XII-XIV. În acest sens, Mounin precizează (idem, p. XVI) că din cei 106 termeni creaţi de Hjelmslev doar 5% au rămas în „uzajul comun”. Pe de altă parte, Mounin contrazice opinia lui Hjelmslev (exprimată în 1928), după care „terminologia este o chestiune de gust”. Nu trebuie să uităm, spune lingvistul francez, că „la science est une œuvre collective, qu’une langue, même une langue scientifique, est un instrument de communication, et que le néologue impénitent, si génial soit-il, est presque toujours sanctionné sur ce point par l’échec” (idem, p. XV).
30 Idem, p. XIV.
31 Idem, p. XIX.
32 Idem, p. XIX-XXI. Mai departe, tot cu privire la tentaţia unora de a crea termeni noi, Mounin trece în revistă şi „les alibis” care i se oferă cercetătorului „pour le faire céder au penchant néologique en toute bonne conscience”.
33 Idem, p. XXII-XXIII.
34 Idem, p. XXIV.
35 Avem motive să credem că una dintre lucrările la care se referea ilustrul lingvist francez (şi recunoscut istoric al lingvisticii) este şi traducerea/ediţia franceză a unei importante opere de introducere în lingvistica structuralistă americană: H.-A. Gleason, Introduction à la linguistique, traduction de Françoise Dubois-Charlier, Librairie Larousse, 1969 [după H. A Gleason, Jr., An Introduction to Descriptive Linguistics, 1955/1967].
36 J. Dubois et alii, op. cit., p. V.
37 Ibidem.
38 Idem, p. VI. Menţionând un asemenea criteriu de organizare, este curios cum de nu au trimis J. Dubois et alii la maniera în care Oswald Ducrot şi Tzvetan Todorov şi-au alcătuit efectiv dicţionarul lor enciclopedic, publicat cu un an înaintea celui redactat de ei. Iată ce precizau Ducrot şi Todorov în introducerea la opera lor lexicografică: „Cartea este organizată nu după o listă de cuvinte, ci după un decupaj conceptual al domeniului studiat” (Oswald Ducrot, Tzvetan Todorov, Dictionnaire encyclopédique des sciences du langage, Éditions du Seuil, Paris, 1972, p. 10). În orice caz, să remarcăm că dicţionarul lui J. Dubois et alii, deşi recunoaşte necesitatea „enciclopedismului” unor asemenea lucrări lexicografice, va fi ordonat totuşi după criteriul alfabetic (şi nu după cel analitic), întrucât autorii au considerat această regulă „cea mai comodă pentru cercetare”.
39 J. Dubois et alii, op. cit., p. VII.
40 Idem, p. X.
41 Vezi Métalangage et terminologie linguistique. Actes du colloque international de Grenoble (Université Stendhal – Grenoble III, 14-16 mai 1998), Édités par Bernard Colombat et Marie Savelli, Peeters, Leuven, 2001.
42 Vezi, de pildă, Pierre Swiggers, Terminologie, terminographie et métalangage linguistiques: quelques réflexions et propositions, în „Revue roumaine de linguistique”, LV, nr. 3, Bucureşti, 2010, p. 209-210.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog