Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

VOCABULAR

Reflecții asupra tâlcului unor cuvinte (II)

Ion ŢURCANU

Alte articole de
Ion ŢURCANU
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXV, 2015

Pentru tipar

This time the author reflects on the meaning of Romanian words air, outside, existence / finding, aphorism, here, with / alongside, longing (alean), choice, chosen, otherwise, altruism, another, kindness, ambition, memories, dusk, year(s), season. As I mentioned earlier, these words are considered neither etymologically, nor under a speculative aspect, i.e. in order to highlight their philosophical content, but in terms of semantics, signaling their place and functionality in the Romanian language. It is, in fact, a preoccupation for the common use of these words in this language.
 
Aer. Se înțelege că acest cuvânt ne interesează mai cu seamă în afara aerului pe care îl respirăm. E vorba în special de situațiile în care el semnifică înfățișare, aspect, chip, mină etc., în sensul că expresia feței unei persoane oarecare poate fi modificată pentru a exprima o anumită stare sufletească sau o anumită pretenție. În aceste cazuri trebuie evidențiate două situații diferite – una în care aer înseamnă înfățișare apărută involuntar, ca produs natural al stării afective a individului la momentul respectiv, și alta exprimată de forma de plural a cuvântului aere, care arată că persoana în cauză pretinde nemotivat a fi un om superior (a-şi da aere). Apar însă două întrebări care pun în altă lumină aceste semnificații ale cuvântului aer și cuvântul însuși: prima, în ce măsură aerul luat în mod firesc exprimă natura reală a persoanei respective, și a doua, dacă e posibil ca aerul, respectiv aerele, să devină fizionomie permanentă și totodată expresie adecvată a personalității individului.
Afară. În limbajul comun, cuvântul se arată pe atât de simplu, pe cât e de limpede: e vorba de tot ce se află dincolo de un anumit loc, spațiu, persoană, lucru, fenomen etc. Destul de frecvent el mai poate semnifica alternativa la ceva: de exemplu, în afară de asta, afară de cazul în care... Are și alte câteva întrebuințări, oarecum mai mărginașe. Evident că, din perspectiva universului uman și, în special, a conștiinței omului, acestui cuvânt îi este propriu un cu totul alt conținut, unul cu semnificații multiple și profunde. Din acest punct de vedere, afară este tot ce se află dincolo de noi, din care o parte ne poate fi accesibilă, adică cunoscută și înțeleasă, dar cea mai mare parte, prin aceasta înțelegând un infinit de realități, rămânându-ne necunoscută.
Aflare. Are câteva conținuturi. Unul e a afla ceva, cu sensul a ne informa, a găsi, a descoperi. Altul e aflare în ceva sau undeva, în sensul prezenței fizice a ceva sau a cuiva într-un loc sau într-un spațiu. Mai e și aflare într-o anumită situaţie, stare etc., în care accentul se pune pe factori de ordin psihic, moral sau spiritual. Și doar în cazuri foarte rare a afla e înțeles ca fiind totuna cu a exista. Or, tocmai acest sens e cel mai interesant și mai profund din toate. Putem observa că în studiile menționate mai sus a afla, aflare sunt o trimitere directă la subiect, întrucât doar acesta poate să afle despre existența a ceva. Tocmai asta și explică înrudirea până la contopire a lui a afla cu a exista. Dar când se spune despre subiect că se află cu sensul că există, în asemenea situație a afla are un conținut mult mai larg decât fiecare din cele două verbe, altfel spus, se depășește pe sine, dar totodată și pe sinonimul său. Când zicem că ne aflăm aici (sau oriunde în alt loc), chiar dacă nu spunem pentru ce ne aflăm, expresia oricum vizează o prezență conștientă, asumată, ce presupune și un scop anume.
Aforism. Contrar părerii comune, după care aforismul ar prezenta succint și exact, iar uneori și foarte inspirat, o anumită situație, de cele mai multe ori acesta este de fapt o formulă superficială, seacă, fără rădăcini și fără conexiuni. Și nu întotdeauna destul de precisă. De exemplu, caracterizând aforistic singurătatea, Aristotel spunea că într-o astfel de stare poate trăi doar animalul și zeul, pe când Nietzsche susținea că aceasta se potrivește încă mai bine filozofului, care e și animal, și zeu. Dacă pornim de la aceste observații, problema aforismului se arată destul de confuză. Mai întâi, că nu suntem deloc siguri că animalul se simte confortabil în singurătate – dimpotrivă, cunoaștem foarte bine că multe animale nu preferă singurătatea. În al doilea rând, și mai puțin cunoscători suntem în privința zeilor, nici măcar nu știm ce sunt aceștia și dacă există așa ceva. Totuși tentația de a exprima în fraze scurte esența lucrurilor și subtilitatea gândurilor constituie mereu o mare provocare.
Aici. Pe lângă numeroasele sale sensuri comune, acesta mai poate avea alte câteva conținuturi, în general nerelevate. Unul din ele este acela de hotar, de târâm aflat între lumea din față și cea din spate, între trecut și viitor. De aceea el se mai poate defini și prin „dincoace” și „până la”. Un alt conținut este acela de prezență spațială: locul acesta, zona aceasta etc. În anumite îmbinări, poate avea și semnificație temporală, preluată de la elementele cu care se îmbină: de exemplu, aici și acum, suntem aici. De fapt tot ce se poate ști despre acest cuvânt nu se găsește în sine însuși, nu-l putem descoperi prin simpla reflecție asupra lui aici, ci poate fi aflat la fel de mult sau chiar și mai mult prin raportarea lui permanentă la corespondenții săi, unii învecinați, aproape ca niște articulații ale sale, ca lângă, alături, aproape, alții antipozi și totuși complementari, cum sunt acolo, dincolo, departe ș.a.
Alături. Este un cuvânt, la prima vedere, obscur. Această impresie ar putea rezulta și din frecventa sa întrebuințare în vorbirea curentă. Încă mai mult decât cuvântul precedent, acesta se definește numai prin trimitere la ceva aflat în afara lui, dar neapărat în imediata sa vecinătate, cum arată expresiile și cuvintele a fi alături, a merge alături, alăturat. În toate aceste situații, cuvântul vizează mai cu seamă un anumit spațiu de lângă sau din vecinătatea a ceva sau a cuiva. Dar el poate lua și sensuri neașteptate, străine conținutului său obișnuit, de pildă, împreună, participare, împărtășire, cum constatăm în expresia a fi alături de cineva în momente importante pentru persoana sau persoanele respective.
Alean. Este unul din cele mai ciudate cuvinte ale limbii române, imposibil să fie definit printr-un conținut clar. Are multiple sensuri care pornesc de la duioșie și visare, trec prin tristețe și suferință și ajung până la dușmănie și ură. În forme apropiate, se întâlnește și în alte limbi, dar cu sensuri total diferite. Deși se folosește destul de rar, este unul din acele cuvinte care definesc specificul limbii române.
Alegere. Desemnează o sarcină, o opțiune cu care omul se confruntă frecvent, practic în fiecare zi, și în raport cu cele mai variate ocupații și interese. În mod ciudat – pentru că nu avem temei să vorbim de un fenomen firesc și logic – pare să existe un raport între cuvintele alege și lege. Cel dintâi, atunci când e alcătuit din două părți distincte, și anume a și lege (a-lege), sugerează negarea legii, a ordinii, altfel spus, a alegerii perfect motivate și tot atât de bine chibzuite. Această relație, chiar dacă nu știm ce stă la baza ei, nu este de neglijat, deoarece, contrar formulei atât de cunoscute și de răspândite a făcut o alegere corectă, în realitate alegerea judicios motivată se face destul de greu și de aceea, nu întâmplător, foarte rar. În general, dacă exceptăm preferințele în mod evident interesate, care sunt un fenomen colateral și chiar străin alegerii propriu-zise, putem constata predominarea alegerilor întâmplătoare, nejustificate și cu urmări negative pentru alegător. În ciuda aparentei înrudiri fonetice și morfologice ale celor două cuvinte, alege nu a putut să provină de la lege, întrucât în limba română primul cuvânt este mult mai vechi decât cel de-al doilea (indiferent că ambele vin din latină), iar dacă este presupusă o înrudire între ele, acestea se exclud reciproc. Trec peste rolul categoric al factorului subiectiv în realizarea alegerii, care e vizat, în primul rând, de conținutul acestui cuvânt.
Ales. Cuvânt cu utilizare foarte frecventă. Conținutul său cel mai interesant se relevă atunci când îl vizează pe om. Se cunosc două păreri total diferite asupra omului ales. Într-un caz e vorba de omul ales de alți oameni, iar în altul de omul ales de împrejurări, de soartă, de propriile sale calități etc. În primul caz, avem a face cu un om obișnuit, ca toți ceilalți, în unele situații putând fi mai bun decât aceștia, în altele mai rău, în dependență de cine l-a ales și cum a fost ales, inclusiv cum s-a implicat el însuși în această alegere. În al doilea caz, e vizat omul providențial, cel solicitat de un anume moment istoric, de o sarcină grea și de mare responsabilitate. Acesta se deosebește categoric de ceilalți oameni, care fie îl aclamă și îl adulează ca pe o zeitate, până la a fi gata să-și dea și viața pentru el, fie îl invidiază și îl dușmănesc, ajungând uneori să-i ceară viața. Tocmai pentru că e cu totul altfel decât ceilalți, omul înălțat prin însușirile sale neordinare este sortit să fie incomod. Nimănui nu i se iartă să fie altfel și mai ales mult mai bun decât ceilalți, așa încât de căderea sa iminentă e cumva de vină el însuși.
Allegro. Alergare spre împlinirea dorinței. Un crescendo când mai tumultuos, când mai temperat, străbătând tot felul de ingrediente sonore și de spații, cu sau fără culoare, către un deznodământ fericit.
Alter ego. Deși este o formulă latină, aceasta s-a integrat demult și perfect în limba română, folosindu-se tot atât de frecvent și de firesc ca și cuvintele românești. De vreme ce literalmente înseamnă „alt eu” sau „același eu” înfățișat de altcineva, aceasta presupune că eu mă pot afla, mai mult sau mai puțin întreg, în altcineva, după cum altcineva se poate conține în mine. Evident însă că sintagma este mai degrabă o figură de stil, un fel inspirat de a sugera că un individ este foarte asemănător cu altul și că în anumite circumstanțe aceștia se pot substitui reciproc. Dar întrucât nu e cu putință să existe doi indivizi identici, e la fel de sigur că alter ego nu e totuna cu ego. Examinată astfel ca să se țină cont de sensul aparte al fiecăreia din cele două componente ale sale, sintagma alter ego poate avea și alt sens decât cel vehiculat ca de obicei și care pune accentul pe eu, și anume eu și totuși altul, de vreme ce vom constata că accentul se deplasează pe alter, care subliniază alteritatea. Astfel, alter ego va ajunge să însemne un cu totul alt eu, adică un eu care se deosebește de mine atât de mult, încât tinde să se afirme ca opus al eului.
Altfel. Are același sens ca altceva și vizează o alternativă la ceva anume. Dacă însă încercăm să-l dezghiocăm pentru a-l înțelege mai bine, vom observa că este destul de confuz. Sau mai degrabă labil, deoarece oscilează mereu de la simplu și limpede spre amestecat și tulbure, și de acolo înapoi. Impresia de echivoc și instabilitate poate să rezulte și din faptul că este un cuvânt compus din alte două cuvinte, alt și fel, care fac parte din familii lexicale total diferite și au, fiecare din ele, conținuturi foarte diverse, din care cauză nu se pot armoniza pentru a oferi împreună o imagine suficient de articulată. De aceea cuvântul altfel niciodată nu poate arăta clar ce anume are în vedere.
Altruism. Este unul din cele mai frumoase cuvinte noi ale limbii române. Semnalează una din acele calități ale omului care îi fac cea mai mare cinste, aceea de a fi pentru altul, de a se pune în serviciul altuia, de a se face de folos altuia, de a se consacra altuia, de a fi devotat sincer cuiva, de a se jertfi pentru ceva sau cineva. Problema de principiu a altruismului și deci a conținutului real al cuvântului respectiv constă în faptul în ce măsură fenomenul vizat este unul adevărat, nu doar închipuit, dorit, elogiat sau simulat. Făcând abstracție de fenomenul iubirii, care desigur e cu totul altceva decât altruism și în care avem a face cu o consacrare reciprocă sau măcar cu consacrarea unuia, inițiată și stimulată de dorința pentru propria sa plăcere, au fost și continuă să fie constatate relativ numeroase și nu de puține ori chiar spectaculoase cazuri de adevărat altruism. De exemplu, cineva se pune în serviciul oamenilor fără să se gândească la vreo recompensă (ajutor umanitar în Africa și în alte părți ale lumii, cazul fondatorilor unor religii, cazul maicii Tereza, cazul unor medici și al unor oameni de știință care au experimentat pe propria lor viață pentru a fi de folos oamenilor), luptă pentru o cauză nobilă (războiul civil din Spania, cazul Papei Ioan Paul al II-lea, al fraților Grachus, al comunarzilor din Paris, al lui Che Guevara, al lui Horia, Cloșca și Crișan, al lui Doja și Tobultoc, al luptătorilor din rezistența anticomunistă), dăruirea propriei vieți pentru apărarea patriei (Ioan Voda cel Cumplit, Ecaterina Teodoroiu etc.) Totuși, la nivel comun, adică acela al relației de la om la om, altruismul nu pare să fi făcut mare carieră. La acest nivel, pe cât e de frumoasă această însușire, pe atât este de rară. Dar tocmai de aceea cu atât mai prețioasă.
Altul (alţii). Cuvânt ce vizează alternativa la modul foarte general și care se poate referi la orice. Tocmai de aceea nu are un conținut precis. Înțelegem că se referă la cu totul altceva decât ceea ce a fost în centrul atenției noastre până să ne referim la el, dar nu știm la ce anume. Nu aflăm mai mult nici atunci când locul lui îl ia altceva sau altcineva, pentru că acestea, cu rolul de sinonime pentru altul, sunt la fel de enigmatice. Atunci când vizează oamenii, cuvântul comportă ades o semnificație ușor negativă, care uneori poate să ajungă până la sensul de străin și neprieten.
Amabilitate. Acesta îmbină conținuturile câtorva cuvinte: prietenie, bunăvoință, atenție, curtoazie, solicitudine. Problema fenomenului numit astfel, și deci a cuvântului care îl exprimă, constă în faptul în ce măsură acesta exprimă atitudinile respective, dacă aceste atitudini se manifestă real și firesc și dacă nu cumva uneori, poate chiar destul de des, sunt doar mimate, adică în fond inexistente. Evident că această observație impune o anumită amendare a conținutului cuvântului, așa cum este el înțeles de obicei, o oarecare golire a lui de caracteristicile cele mai încurajatoare. Însă niciodată nu putem ști cât, din ce este plăcut, poate fi real în acest cuvânt și ce poate fi fals.
Ambiţie. Un cuvânt înțeles în contradictoriu, atât cu valoare pozitivă, cât și negativă, cu predominarea celui de-al doilea sens. Destul de des, dacă nu chiar totdeauna, ambiția este confundată cu pretenția nejustificată sau chiar cu pornirea spre fapte grave. În realitate, locul și rolul ei în viața normală a oamenilor sunt cu totul altele. A avea o ambiție constructivă, adică în sensul atingerii unui obiectiv bun sau chiar spectaculos, înseamnă nu doar a dori ceva foarte tare, ci și a acționa cu toată stăruința pentru realizarea acestei dorințe. Dacă dorința urmărește un scop pozitiv, asta înseamnă că ambiția este la fel. Evident, astfel de ambiții trebuie susținute. Când în educaţie ambiția este reprimată deliberat, cum se făcea în școlile din trecut (de ex., janseniştii de la Port-Royal), elevii sunt apatici, lipsiţi de personalitate. Aspectul principial al fenomenului e cine este exponentul acestei predispoziții psihospirituale: înțeleptul sau prostul, învățatul sau impostorul, omul rezonabil sau individul iresponsabil, în sfârșit, constructorul sau elementul distructiv. Ambiția nu presupune nici pe departe dezechilibru, exces sau lipsă de moderație, cum se susține destul de des, deoarece la extremă ea este contraproductivă, ceea ce înseamnă că nu poate să convină ambițiosului care vrea să exceleze.
Amintiri. Cuvânt ce vizează evocarea unor fapte, stări, situații etc. din memorie. Amintirile se definesc numai în raport cu omul: nu există amintiri pur și simplu, ci doar amintirile cuiva. Caracterul lor depinde de cel care le produce, dar nu arareori și de momentul când sunt produse. Amintirile persoanelor puternice, care își examinează lucid și autocritic trecutul, conțin numeroase motive de nemulțumire de sine, de aceea sunt evocate rar și cu neplăcere. Pentru ființele slabe, totdeauna satisfăcute de ele însele și de viața lor, amintirile sunt prilejuri de autoadmirare și de mare plăcere. Când apar în momente de mulțumire de sine și de optimism, pot fi plăcute chiar și celor care în general sunt nemulțumiți de trecutul lor. Din fericire, omul nu-și poate aminti tot ce a trăit, văzut sau auzit, altminteri amintirile ar fi o povară insuportabilă. Deși amintiri este un cuvânt obișnuit și foarte răspândit, despre conținutul lui nu avem o idee destul de limpede. Nu știm mai ales câte din cele trăite-văzute-auzite reapar în amintiri, de ce anume acestea și nu altele, cum să ne explicăm că unele fapte sunt conturate explicit, în timp ce altele, chiar dacă sunt mult mai relevante pentru viața noastră, abia se deslușesc în ceața timpului sau chiar nu se văd deloc, de ce ne amintim mai des unii oameni, iar alții mai rar sau deloc etc.
Amurg. Este alt cuvânt din categoria celor care fac originalitatea limbii române. Poate semnifica sfârșitul unui fenomen, al unei stări, situații ș.a.m.d., dar nu e sinonim cu cuvintele sfârșit, terminat, încheiat, capăt ș.a. care arată că ceva a dispărut, s-a epuizat, nu mai este. Faptul că în percepția comună amurg înseamnă timpul cuprins între apusul soarelui și noapte sugerează ideea unei stări tranzitorii și oarecum confuze: pe de o parte, ziua încă nu s-a terminat, dar treptat se transformă în ceva ce nu mai seamănă cu ea, iar de altă parte, noaptea încă nu a venit – la început nici nu există, iar mai târziu începe încet-încet să se arate, însă numai în măsura în care reușește să substituie ziua. De aici ar rezulta că amurg are în vedere anume această stare de incertitudine, o situație în care are loc îmbinarea sfârșitului unui lucru, al unui fenomen cu începutul și cu creșterea altuia. Dar am mai observat că același cuvânt semnifică și transformarea unui fenomen în contrariul său, ceea ce prin extensiune poate fi raportat la cele mai variate lucruri, situații, ființe etc. El mai este utilizat și în alt sens, deși mult mai rar, de exemplu, amurgul vieții. Ne dăm seama că în această sintagmă amurg poate însemna declin, dar la fel de bine ar putea avea în vedere și sensul de încoronare a vieții, a activității, deci și a operei în cazul în care e vorba de un creator. În Amurg de toamnă (Lucian Blaga), amurgul are sarcina de a sublima fenomenul toamnei.
An, ani. Segment, respectiv segmente, de durată. În limbajul comun, cuvântul an are o întrebuințare extrem de largă, cu cele mai variate conținuturi. Însă, cu excepția unor nuanțe nesemnificative, întotdeauna vizează unul și același lucru: o anumită perioadă de timp. Ceea ce pare mai interesant e o vizibilă diferență de conținut între singularul și pluralul cuvântului: pe când an înseamnă un timp precis, și anume 365 de zile, ani indică nu doar o durată mai mare și totodată mai indefinită, ci mai semnalează și scurgerea inexorabilă a timpului, dispariția minunatei lumi a copilăriei, pierderea vârstei înfloritoare a tinereții, trecerea vieții. Anii semnifică o bogăție cu care omul se mândrește cu tristețe, și cu cât este mai mare, cu atât o vrea mai mică.
Anotimp. Înțelegându-l ca sezon, perioadă, acestui cuvânt i se poate atribui o paletă foarte largă de înțelesuri. Însă sensul lui direct are în vedere un anumit răstimp al anului, caracterizat de climă și temperatură. Spre deosebire de natură, omul are numai trei anotimpuri: tinerețea cu care începe viața, maturitatea în care omul se manifestă cu tot ce are bun și rău, și bătrânețea cu care viața se termină. Atât în cazul naturii, cât și cu referire la om, fiecare anotimp are caracteristicile sale specifice, inconfundabile. Cu cât intensitatea pulsațiilor și a culorilor este mai mare, cu atât conținutul anotimpului este mai dens și mai plin. Prin urmare, durata anului și a vieții omului nu poate fi măsurată (doar) cu numărul orelor și al zilelor trăite, ci mai ales cu intensitatea și culoarea trăirii.
Aproape (aproapele). Examinat în termeni comparabili, conținutul cuvântului aproape se arată variabil: poate fi supus unei extensiuni practic neîngrădite la fel cum poate fi redus la un spațiu extrem de limitat. Totul depinde de conexiunile în care este văzut și examinat. Într-un caz, situația își poate găsi exemplificarea în formule de genul Luna este mai aproape decât Soarele, în alt caz, lămurirea ne-o dă foarte bine expresii de felul proverbului Mai aproape dinții decât părinții. Mai mult interes prezintă forma sa adjectivală aproapele. Are și acesta sensuri variabile. În această formă, cuvântul semnifică de obicei un cineva sau ceva de care suntem intim legați: un om drag, o rudă apropiată, un prieten fidel, în general, oricine și orice ne este apropiat sufletește. De astă dată accentul nu se pune pe distanță, pe spațiu, ci pe legătura afectivă lăuntrică, conștientizată și simțită mai mult sau mai puțin intens. În această optică, aproapele nu este neapărat cel de lângă noi, ci cel pe care îl simțim, îl iubim sau îl apreciem cu stimă și cu toată căldura sufletului, oriunde s-ar afla. Din același motiv, un aproape din preajma noastră ne poate fi total indiferent, străin și poate chiar ostil. În limbajul anumitor religii, în creștinism, de exemplu, s-a manifestat tendința de extindere excesivă a sensului cuvântului aproape până să cuprindă și pe cel de dușman („iubiți pe vrăjmașii voștri... Căci dacă iubiți pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveți?”, Matei, 5, 44, 46), ceea ce îi alterează conținutul obișnuit.
Atenţie. Este unul din cuvintele care cuprinde sensul întreg al fenomenului vizat (a nu pierde din vedere nimic, a te concentra complet asupra ceea ce te privește etc.) În vorbirea curentă are numeroase conținuturi, vizând, cel mai des, o foarte importantă facultate psiho-spirituală a omului, alteori un semn de bun-simț, de bună educație sau pur și simplu un gest. Însă o reflecție stăruitoare asupra conținutului acestui cuvânt sugerează că el are înțelesuri mai profunde și de o aplicabilitate mult mai largă. Astfel, la nivel social, tot așa ca și din perspectiva reușitei individuale și a asigurării unei vieți cât mai ordonate și mai reușite, atenția este o necesitate stringentă pentru om, la fel ca munca și abilitățile care îi sunt de folos și uneori poate mai mult decât meseria.
 
 
* Continuare. Partea I în nr. 1-2, 2015, p. 284-290.

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog