Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Cucul din cusătură

Arcadie SUCEVEANU

Alte articole de
Arcadie SUCEVEANU
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXV, 2015

Pentru tipar

Mamei Catrina, in memoriam
 
Din ciclul „Ferestre stinse de îngeri”
 
 
Cucul din cusătură
 
Mama nu se mai desprinde, ca melcul, de casă
tălpile ei au concrescut cu lemnul pragului
cu usciorii
 
Mama nu se teme de moarte
demult a încheiat cu ea
durabile alianţe
 
Când rosteşte cuvântul „Dumnezeu”
Dumnezeu chiar se întrupează din cuvântul ei
ca-n miturile sumeriene, vine
şi se aşează cu ea
la masă
 
În arătura neagră a scoarţei bătrâne
îl desluşeşte pe tata trecând grijuliu
printre peri, printre mici întâmplări
care-au fost. Seara ia cucul
din cusătură („Cusută de Silvia, 1965”)
şi-l încălzeşte în pumni – hei-i!,
 
unde aţi dispărut toţi
din casa aceasta amară?
 
Varul din tavan e-o prelată albă
sub care se ascunde cerul. Mama ridică mâna
vrea s-o dea la o parte
dar se răzgândeşte, ezită
mai aşteaptă o vreme – nu, nu aceasta e ziua
când se va înfăţişa la Împărat
 
În bucătărie cuţitele aşteaptă smerite
aliniate ca pentru rugă. Afară, iarba
se izbeşte de prag şi izbucneşte
în lacrimi
 
 
Niciodată n-ai fost aşa
 
O, niciodată
n-ai fost mai frumoasă
împodobită în straie noi
de mireasă
mai înecată în flori
şi încoronată
niciodată n-ai fost aşa
niciodată
 
Stai în pat înalt
de busuioc şi tămâie
cete de îngeri îţi zboară
la căpătâie
arhangheli şi serafimi
au venit să te vadă
caleaşca lor
te aşteaptă-n livadă
 
Mamă dulce, Mamă tristă,
mireasă amară,
dar e o altfel de nuntă
dar e o altfel de seară
 
Parcă eşti aceeaşi
parcă alta eşti
înalte făclii ard la grinzi
la fereşti
îngerii-ţi prind aripi la tâmple
la subţiori
cu care va trebui să te-nalţi
şi să zbori
cu trupul în pământ
cu sufletul în nori –
 
La Tatăl nostru ceresc
la Tatăl universal
sub sceptrul enigmei sale
fără egal
 
O, niciodată
n-ai fost mai frumoasă
împodobită în straie noi
de mireasă
mai înecată în flori
şi încoronată
niciodată n-ai fost aşa
niciodată
 
 
Indigoul norilor
 
Deasupra Sucevenilor
două stele căzătoare se întretaie
prind căsuţa noastră în unghi
halucinant
 
Lumină neagră, viaţa ta se înalţă la cer
resorbită
de-un cosmos nou –
stea în formare, de aur
şi diamant
 
Indigoul norilor îţi desparte fiinţa
în două: jos, în lumea reală,
rămâne trupul – strop de cenuşă
sus, pe prundişul de stele, sufletul
purtând căldura celulelor
se depune
cu densitate de rouă
 
Două jumătăţi, contrare de-acum –
trupul şi sufletul: se vor mai întâlni?
nu se vor mai întâlni
niciodată?
 
În care din ele îţi ţii ascunsă Aura,
înfricoşătorule Tată?
 
 
Tableta de diazepam
 
E o răscruce. Plânge
sufletul meu la această răscruce
 
Noaptea de acum nu seamănă
cu nici o noapte de până acum
 
Mut, zăvorât, beau raze perpendiculare
                                                    din cer
luna hipnotică  mi se dizolvă-n pahar
amară şi otrăvitoare
ca tableta de diazepam
 
Doamne, vino şi Tu aici lângă mine
pe prispa şlefuită de fulgere, să bem
din vinul singurătăţii universale
Nimic nu-Ţi mai cer, cuvintele mele
nu mai ştiu să-Ţi ceară, să-Ţi reproşeze
şi-apoi Tu nimănui niciodată
nu ai avut bunătatea să întorci
lumea
 
Apropie-Ţi flacăra mâinii Tale de mine
ridică-Ţi capul din piept
şi spune-mi:
 
Nu te-a obosit jocul de-a viaţa şi moartea?
De ce în ecuaţia Fiinţei
ai pus şi contrariul ei, Nefiinţa?
 
Şi încă:
pentru că s-a născut din limitele Tale
laşi moartea să aibă mereu
dreptate?
 
 
Moneda de aur
 
Într-o dimineaţă
cu ceaţă deasă de noiembrie, 1952
Mama venea de la starea civilă
cu certificatul meu
de naştere
 
Într-o dimineaţă cu ceaţă deasă
de noiembrie, 2012
vin eu, fiul ei, de la starea civilă
cu certificatul ei
de deces
 
Mama îmi aducea începutul
eu îi aduc rezumatul
 
Mama îmi purta flacăra
eu îi port cenuşa
 
Mama îmi aducea Nilul cu trestii
eu îi aduc Styxul de fosfor şi pucioasă
 
De la punctul acela eu începeam să fiu
de la limita aceasta
ea începe să nu mai fie
 
Între noi doi stă cerul ca o plombagină
 
Ce uşor
sare soarele dintr-un cer(c) în altul
descoperindu-şi ambele feţe deodată
ca o monedă de aur
la rişcă
 
 
Genealogie
 
În ferestrele primăriei s-a arătat
arborele nostru genealogic:
 
o mică, strălucitoare catedrală
cu candelabre de cranii şi guri vorbitoare
un carusel de ochi şi feţe multicolore
schimbându-se între ele: Ioan, Gavril,
Parascheva, Foca, Andronic, Maria, Grigore –
un lung lanţ ADN înnodându-se
sub unghiile mele
 
Era o noapte specială, strămoşii
se aflau în tainic conciliu
Pe ramura de jos, sângele Mamei
cânta ca o privighetoare
 
Fascinat m-am oprit să ascult
freamătul de celule
cântecul limfei triumfătoare 
 
Ochii mi se umplură de fiinţă
gura – de inimi roşii, zornăitoare
 
De sus până jos
arborele era un singur tot
un trup repetat, un trup însumat. O clipă
i-am văzut rădăcinile sfredelind
pe sub sat
ca într-un teatru al perpetuării
ce nu are nici început nici sfârşit
 
Şcoala, Biserica, dealul împădurit
se zbăteau între rădăcinile lui
ca-ntr-o plasă...
 
Dar brusc,
ferestrele de la primărie se aburiră
şi se făcu întuneric
şi foarte târziu
 
De-asupra Carpaţilor
o lună veche, austro-ungară
răsărea luminoasă
 
Privighetoarea cânta
eu eram încă viu
 
 
Ultima dimineaţă
 
Bat clopotele şi eu ştiu pentru cine
ziua are pleoapele înroşite
şi eu ştiu de ce
 
Câinele îmi linge tremurând mâna
şi mi se uită în ochi
căutând parcă-n ei vreun mic semn,
vreun înţeles,
dar găseşte doar înţelegere
 
„O, mamă, dulce mamă”,
cânt cu gura lipită de ceara nopţii
„Mamă, tu eşti patria mea”, murmur
cu gura lui Grigore Vieru
căci gura mea e dusă departe, dincolo de cuvinte
Şi vin toţi poeţii limbii române
şi vin poeţii greci şi poeţii latini
vin vechii romantici şi prietenii optzecişti
şi fiecare-mi aduce câte-un vers(et)
spre frăţească-alinare
 
Ultimul vine în metru antic
mă ia în braţe, îmi închide pleoapele
nu, nu credeam să învăţ...
cu tine să învăţ a muri vreodată
să învăţ că moartea ta se hrăneşte
din singura ta viaţă
nu credeam...
 
De pe creanga târzie
cade ultimul măr
desfăcându-se până la sâmburi
 
În ferestre
fluture schilod
se zbate ultima ta dimineaţă
 
 
Groparul Florea
 
Groparul Florea se arată mândru
de groapa pe care a săpat-o
adâncă şi dreaptă
 „N-ai dat de tata?”,
întreabă sora hamletian
 
Deasupra plâng cinci perechi de ochi –
sângele tău tânăr căzut în ecouri
flacăra vieţii tale fragmentată
la scurte intervale
de timp: Viorica, Maria,
Silvia, Grigore, Arcadie –
arca zilelor tale sau, mai curând
arcul de sânge din care s-a desprins
ultima ta zi pe pământ
 
Umbra rămâne afară
umbra nu ţi-o poţi lua cu tine
Îngerul tău o va împături
în patru, în opt, şi o va depune
la depozitul de umbre
 
Satul tău de altădată s-a mutat
sub iarbă şi se numeşte acum
satul celălalt
– singura unitate teritorială
care în acelaşi timp există
şi nu există sau, mai exact,
există deodată în două lumi,
ca flacăra şi cenuşa aceluiaşi
foc
 
Ai terminat de murit, Mamă,
de-acum nu mai
mori
 
Între noi, cerul se face de sticlă
 
Între noi
cerul se face linie de demarcaţie
dincolo de care se află
Înalta Curte a lui Dumnezeu
 
 
Cântec de leagăn pentru părinţi
 
Tată bun, deschide geamul dinspre flori
Uşa cea de iarbă las-o descuiată
Îngerii cu goarne ce vestiră-n zori
Ţi-au adus mireasă... Nu te bucuri, Tată?
 
Doi copii simbolici, ce ne-aţi fost părinţi
Veţi dormi în timpul vast. Iar mai departe
Noi vom fi părinţii, voi – copii cuminţi
Luminând enigma ce se cheamă moarte.
 
Legănaţi în ritmul lumilor dintâi,
Într-un colţ de cosmos, într-o stea uitată,
Vă vom spune seara, blând, la căpătâi
Basmul vechi al lumii cu A(ţi) fost odată.
 
Iar în nopţi de Paşte când pe cruce sus
Cuiele se schimbă-n roşii diamante
Ne veţi face semn din ochii lui Iisus
Veţi mişca în seve, veţi vorbi din plante...
 
Iau mormântu-n braţe – nani, somn uşor
Două cruci de sânge-n mine se-mpreună
Nani-nani, Tată, să nu cazi din nor
Nani-nani, Mamă, să nu cazi din lună
 
 
Palimpsest cu hieroglife sonore
 
Undeva în fundul grădinii stă ascuns
Palimpsestul cu hieroglife sonore
 
Suflete asprit, vino să descifrăm
cuiburi de rândunici, morişti de lemn
propoziţii crescute cu iarbă
 
Vom răzui strat după strat
semnificaţie după semnificaţie
vom săpa pe sub vechi civilizaţii de furnici
printre vocabule de brusture şi romaniţă
până când – ala-bala-portocala –
vom da de nişte zile vesele
cu crâmpeie de soare şi vânt
în care o vom descoperi pe Mama, tânără,
alegându-şi culorile pentru lăicere
Printre umbre calde şi glasuri semantice
îl vom zări şi pe Tata
ascuţind pe cureaua moştenită de la bunicul
briciul adus din război
ori bătând cuie-n gard ca pe ne nişte
diamante strălucitoare
În sfârşit, îl vom regăsi şi pe băiatul auriu
alergându-şi imaginea developată
în ochiul vacii
pe mirişte
 
Vino, suflete –
în una din litere doarme Dumnezeu
lipsit de memorie
 
Doar aici, între scoarţele Lui verzi, eşti copil
şi frica de moarte e încă
departe
 
 
De data asta
 
Îngrop cartea de poeme
la rădăcina părului şi plec
 
De data asta, urmele pleacă şi ele
 
O dată cu mine pleacă şi casa
zboară din creangă în creangă
se mai opreşte într-un copac
de la marginea satului, îngândurată
 
Apoi, pleacă şi dealul
pleacă şi Şcoala, şi Biserica
Podul cel mare de peste Siret
vine şi el arcuindu-se din urmă
 
Satul întreg mă urmează un timp
dar cam pe la o jumătate de drum
se întoarce înapoi în sat, scâncind
şi lipindu-se de poala pădurii
 
Categoric, decis, vine cu noi şi drumul
îl simt vâjâind melancolic sub roţile maşinii
 
În jur se întunecă, orizontul tot mai mult
se închide. Zburând pe o barză neagră
mă ajunge din urmă
sufletul Mamei:
 
„Nu poţi evada din propria naştere”,
îmi strigă Mama parcă dintr-un alt timp
şi zboară mai departe
fără întoarcere
 
De acum, nu mai sunt acelaşi
de acum, lumea va trebui
să înveţe din nou
să mai fie
 
 
Băiatul auriu
 
Mâine băiatul auriu va pleca de acasă
îşi va pune capcanele pentru iepuri
în valiza de carton rămasă
de pe vremea dezgheţului hruşciovist
va săruta icoana grădinii
şi îşi va lua adio
de la gangul cu greieri
 
Mama noastră nu mai e cu noi,
băiatule auriu
 
Mama noastră s-a dus în celălalt sat
la morţii ei
lăsându-ne singuri în bătaia vântului
de cositor
 
Mâine  va pleca băiatul auriu
trupul meu de acum
abia şi-l mai aminteşte adolescent
în cămaşa albă a balului de absolvire
 
Trupul meu de-acum
de mult nu-i mai poartă aripile
de ferigă
 
Odată şi odată orice om pleacă de acasă
odată şi odată totul se termină
 
Mâine băiatul auriu îşi va trage pe el
cămaşa de var a casei
îşi va umple buzunarele
cu foşnet de iarbă, cu rumeguş de brad
proaspăt tăiat pentru Crăciun
va legăna în braţe cele două morminte
şi va pleca, va pleca
 
Viaţa lui se va întoarce în sat
ca o poveste de succes, incredibilă,
ca o frază frumoasă, strălucitoare
desprinsă din istoriile literare
 
Odată şi odată se termină totul
odată şi odată orice om pleacă de acasă
 
 
Ferestre stinse de îngeri
 
Căsuţă verde, roşie, albă –
ou de Paşte încondeiat
cuib de cuci la marginea lumii
 
Ţi-ai tras pleoapele peste ochi – nani-na
 
Cu plecarea Mamei
se scurge din tine, ca dintr-un ou viu,
flacăra, viaţa
rămâne treaz în unghere
un aer de taină şi busuiocul Iordanului
 
Podeaua ta se va scurge-n pământ
necolindate ferestrele se vor usca în pereţi
fluturi de var se vor desprinde din tencuială
şi se vor destrăma în lumină
Toamna va sufla în arbori
şi îi va stinge. Curând va veni iarna
şi doar cârtiţa se va auzi dedesubt
stivuind morcovii în grădină
 
La primăvară, un greier orfan
se va îndura să-ţi văruiască, de Paşte,
                                                      pereţii
nemângâiaţi, în noaptea de Înviere
ochii lui Dumnezeu se vor umezi
în icoane
 
Căsuţă verde, roşie, albă –
de-acum cine mă apără
cine mă ştie?
 
 
Viaţa ta ajunge iarăşi la noi
 
Încă din Cernăuţi,
cum numai trec de rohatcă
simt mireasma pădurii de-acasă –
şi acest sentiment nu l-ar putea explica
nicio enciclopedie din lume
 
Îngerii Vinerii Mari au pus în porţi
pomişori văruiţi
 
Scufundată în rugăciune, casa
satul a început să se deprindă
cu întunericul din ferestre
 
În perii bătrâni au dat năvală mugurii
şi întreabă de tine
stratul de pătrunjel înverzit
nu ştie din care parte acum
să te strige
 
S-a îngroşat întunericul de sub pat
spiriduşii casei ies de după lăicere
şi mi se aşează pe gene, în păr,
îmi mângâie ridurile de pe faţă
îmi ling de pe unghii sarea
străinătăţii – lip-lip, lip-lip...
 
Aprindem focul în sobă
dar nu-i mai putem insufla o nouă
                                              credinţă
şi nici palpitaţia de altădată
 
În cimitir, vântul tânăr de-april
se zbenguie printre morminte
ascuţindu-şi de pietre multiplele feţe
Pozăm lângă crucile îngemănate
vorbim cu vacile Domnului
purtătoare ale mesajelor tale pe care
nicio hermeneutică nu le poate
descoase
 
Moartea pare să fie în altă parte
 
De-acolo, de jos, de la propria limită
viaţa ta ajunge iarăşi la noi:
un strat de flori proaspete 
vizibil  mirate, uşor uluite
că au mai trecut
odată
pe-aici
 
 
Poveste de primăvară
 
E ca într-o poveste de primăvară
 
Aduc ploaia în pumni de afară
şi casa învie
şi de odată pe sticla ferestrei
prinde contur o făptură de abur
 
E singurătatea
 
În sertar, chitanţe vechi, chei ruginite,
nasturi, capete de lumânări – 
mici fragmente de viaţă
 
Hei, voi cei care v-aţi ascuns în
                                       spatele oglinzii,
veniţi să vă mângâi, să vă pieptăn
aţi devenit prea tăcuţi şi neîndemânatici
acum aş putea să vă aliniez pe poliţă
aş putea să vă cântăresc greutatea fizică
                   (cât
                        flacăra
                                  de
                                     chibrit)
sau să vă iau cu mine în literatură
 
Odinioară sub varul pereţilor
curgea un râu de aur, miraculos,
un Mississippi plin de păsări şi fructe exotice
în fiecare dimineaţă intram
în apele lui albastre
invulnerabil şi fericit
 
Parfumul acelui râu nu-l mai regăsesc
fantasma lui a dispărut, nu se mai vede
 
Acum, ca să-mi pot găsi un reper
consult azimutul cârtiţei din grădină
apelez la autoritatea bătrânului greier –
custodele acestui muzeu al figurilor
                                                    de umbră
(ruda mea de sânge poeticesc
ce-mi poartă celulele stem într-o capsulă)
psalmistul insomniac în sutană
predicând până-n zori despre ordinea lumii
şi întristarea cărnii
despre cei înălţaţi la cer
despre cenuşă şi stele, noroi şi
purpură, moarte şi
înviere
 
Amin!
 
 
Nu te mai văd...
 
Nu te mai văd... De-acum dinspre Carpați
Veni-vor numai îngeri înghețați
Maimuța timpului sărind fardată
Prin pomii lui nicicând și niciodată
 
Și va fi frig în numărul impar
Iar de Crăciun va ninge tot mai rar
Și mă voi încuia într-o gutuie
Ca-ntr-un azil, și mă voi bate-n cuie
 
În gări vor plânge anii mei recruți
Vor deraia tramvaie-n Cernăuți
Pe linii reci, subțiri cum e stiletul...
Die Niemandsrose*! (Cum a spus poetul...)
 
Și-mi voi juca trecutul ca pe-un rol
De nufăr alb în temple de nămol
Lăsând în plasa lui o perlă plânsă 
Precum smaraldul visului pe-o pânză
 
Și-un sol se va întoarce uneori
De sub pământ sau poate de sub nori
Spunând de viața ta de peste moarte
Și-n lucruri va fi seară şi departe
 
 
* Trandafirul nimănui – titlul cărții lui Paul Celan, unul din marii poeți europeni de limbă germană, născut la Cernăuți.
 
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog