Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Mai mare bogăţie nu-i când ai

Nicolae MĂTCAŞ

Alte articole de
Nicolae MĂTCAŞ
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXV, 2015

Pentru tipar

Mai mare bogăţie nu-i când ai
 
Sărac lipit, n-am aur, geep la scară,
Conacuri, mall-uri, yahturi, lainer, card,
Cupoane, conturi, bonă, bodyguard,
Dar am în lume-o mamă şi o ţară.
 
Se ţin de mine lipsurile scai:
N-am curse gratis, rentă forfetară,
Diurnă, spray, cafele, secretară,
Dar sunt bogat că am în ţară-un grai.
 
Strămoşi bogaţi pe alte plaiuri n-am,
Cum n-am comori ascunse nici în ţară,
Nici pungile nu-mi dau pe dinafară,
Dar sunt bogat că am în grai un neam.
 
Mai mare bogăţie nu-i când ai
Un drag de mamă, ţară, neam şi grai.
 
 
Un dar nu-l vindeci, care nu te lasă
 
Pe sol fertil de-aş creşte sau tinóv,
Al ţării mele soclu, milenar,
Un monstru l-aş strivi ca pe-un ţânţar,
Căci forţă-mi dă al Geei sfânt pocrov.
 
De-ar fi să zbor ca Dédal şi Icár,
Ca Armstrong, Gleen, Gagarin sau Titov,
Tot n-aş rămâne-n cosmos de istóv,
Că-i Lună, Marte, Pluto sau Quaoar.
 
Mă-ncânte fei, sirene sau silfide,
Meline râuri-ólmuri sau lactine,
Obscure ţărmuri vrând a mă desfide,
Tot m-aş întoarce, ţara mea, la tine.
 
            Un dor nu-l vindeci, care nu te lasă,
            Decât cu iarba verde de acasă.
 
 
Zadarnic. Limba ne-a salvat şi-acasa
 
În timpu-n care lupul păru-şi schimbă,
Au fost şi inşi ce le-a plesnit crevasa,
În alte cuiburi vrând să-şi mute casa,
Să-şi cate leac de frică-n altă limbă.
 
Zadarnic. Limba ne-a salvat şi-acasa
Oriunde ne-am plimbat şi ne tot plimbă
Liberatorii. Firea nu se schimbă,
Oricât au dres şi-au tot vopsit carcasa.
 
Pornind să-nconjuri globul pământesc,
Îţi pune drob în traista cu merinde
Un adevăr ca viaţa de firesc,
 
Să-l spui la lume lumea cât cuprinde:
Nici casa părintească nu se vinde,
Dar nici, o, Doamne, graiul părintesc.
 
 
Mai straşnic decât râurile toate
 
Credeam a ne uni pe veşnicie,
Într-un sărut sudate, mal cu mal.
Când, din senin, vorace, un şacal
Îngurgită o halcă din moşie.
 
La teascu-nstrăinării traşi de val,
La cicârâcul fricii – pe vecie,
Ştefánii mei au dat-o pe corcie,
Trădându-şi mamă, frate, limbă, şmal.
 
Pe malul unde-un frate dă-n alt frate,
Dă-n colţ mancurtul unde-n orice ţânc,
La ora judecăţii de apoi,
 
Mai straşnic decât râurile toate
Şi decât fluviile toate mai adânc
E râul care trece chiar prin noi.
 
 
Cel mai bogat în patrii om din lume
 
Am tot schimbat căciula cu uşanca,
Tăind întruna nodul la odgon,
Să-mi apăr ţara, zisa, la Ţiganca,
S-o-ngrop, de fapt, pe veci, la cot de Don.
 
Trimis, apoi, pe sol străin – afgan-, ca
Să-i apăr teama ei de Pentagon,
Ca astăzi, rece, să-ncălzesc lejanca,
Nainte de-a porni la maraton.
Priviţi, acum, în astă viaţă cum e:
Eu, care-am vrut să-i dau pe ţărm taurid
Statuii lui Artemis bun renume,
 
Cu rădăcini de sânge, eupatrid,
Cel mai bogat în patrii om din lume,
Cum intru-n humă jalnic apatrid.
 
 
Sub valul tău al pavezei legale
 
Plăpând, expus, instinctul, cert, te mână
Să intri-n cort de dragul pielii tale.
Nu ai răgaz când să te-ntrebi încale
Din libertatea ta ce-o să rămână.
 
Nou-protectorul – cu zaharicale:
Că toate-ţi stau, oricând, la îndemână
Şi doar un singur lucru de la până:
Busola fixă-a rutelor navale.
 
            Sub valul tău al pavezei legale
            Stă submarinul alteia, globale.
 
Un pic nu poţi să te abaţi din cale,
Deşi, formal, eşti numai nerv şi vână.
Stăpânii lumii, siguri, ţin în mână
Timona noii ordini mondiale.
 
 
Ca iedera în corp ţi-au concrescut
 
Ca iedera în corp ţi-au concrescut,
Au devenit un veritabil sport.
La dări şi mită-ţi cântă toţi: „Apporte!”:
Guvern, matroană, doctor, prof, bancrut.
 
Te scrijelează popii ca un bort,
De parcă-n aur fin te-ai fi născut,
Şi nu-ţi mai iau o piele ca-n trecut,
Iau două: de pe viu şi de pe mort.
 
Să-i dai, îţi bate toaca-n creieri ţarca,
Lui Cháron cel ţâfnos şi hrentuit
Nu doar obolul, ci, mai nou, şi jarca,
 
Căci şi la el serviciul s-a scumpit,
Şi nu c-ar fi cumva de aur barca,
Ci că i-au pus impozit pe venit.
 
 
Ţi-e inima un purice de frică
 
Ţi-e inima un purice de frică.
N-ai loc de alte găuri la centură.
Nici nu făcuseşi bine de-o figură,
Când – ínga! – taxe noi pe cap îţi pică.
 
Te temi de ochii plasei cu bigură,
De-un pumn de soia, ai sau parpangică,
De-o consultare sórgoş la potícă
Ori de-un apel urgent de la pretură;
 
De-o aşteptare, cerul împungându-l;
De vameşii ce stau să-ţi tragă clapa
Când treci la Prut de Paşti sau de Ispas.
 
Te prinde groaza când se-abate gândul
La anii mulţi, ce-a fost să-i ieie apa,
Şi la puţinii, ce ţi-au mai rămas.
 
 
Le-ar sta mai bine, poate,-acestor bei
 
Ai noştri juni, elevi de trei surcele,
Se duc la Harward, Oxford să înveţe
Cum ar putea mai full să se răsfeţe,
Mărirea exhibând, de beizadele.
 
Miniştri-ntorşi, ne poartă prin ospeţe
Cu mizilici, O.K. şi minciunele,
Promit: din criză grea şi din belele
Au să ne scoată-acuşi pe două beţe,
 
Suflă-n urechi, ne bagă vată-n cap,
Ne pregătesc coliva,-n timp ce ei
De-atâta bine-n piele nu-şi încap.
 
Le-ar sta mai bine, poate,-acestor bei
În jilţuri moi să-i frigem c-un ardei
Şi să-i pârlim, ca Ţepeş, în proţap.
 
 
Dar sunt convins că-n ceasul de apoi
 
                             Lui Ion Dumeniuk, la 22 de ani de la călătorire
 
Ne-ai părăsit când lupta era-n toi,
Sperând, naiv, că leprele se duc.
Ne ţin şi astăzi, iată, în război
Şi ne-au legat victoria butuc.
 
Pe bulevardul Prof. I. Dumeniuk,
Unde gândeam proiecte, schiţe-n doi,
Azi rătăcesc bezmetic, singur cuc,
Dar sunt convins că-n ceasul de apoi
 
Nu vom trăi doar stări dinamitarde
În parcuri, pieţe, străzi şi bulevarde.
Ne-om întâlni şi-acolo, sus, departe,
 
Unde-i repaus, tihnă şi-mpăcare,
Şi pentru neam şi-aievea-i deşteptare
Noi vom lupta şi dincolo de moarte.
 
 
Eu numai cu mileniile mă-mpac
 
                                       Maestrului Eugen Doga
 
O, dulcea mea şi gingaşa mea fiară*,
Pe ritmul tău valsează azi planeta.
În teacă, lin, glisează baioneta.
Trag tunuri – salve – flori de primăvară.
 
Un şef de stat îşi pipăie boneta,
Spre tâmplă dreapta a salut îi zboară**
Când cel mai bun dresor de vals coboară
De la pupitru, sărutând bagheta.
Te-aplaudă frenetic lumea toată
Ca valsul cel mai mare-al unui veac.
Eu numai cu mileniile mă-mpac.
 
În goana gri a timpului, turbată,
Doar cele mari şi veşnice rămân***,
Ca, în milenii, numele-ţi: român.
 
 
* „Tandra şi dulcea mea fiară”titlul faimosului vals al compozitorului român transnistrian Eugen Doga din filmul „O dramă la vânătoare” (ecranizare după nuvela cu acelaşi nume de Anton Cehov; regizor – Emil Loteanu), studioul cinematografic „Mosfilm”, Moscova, 1978.
** Aluzie la preşedintele de atunci al SUA Ronald Reagan, care, impresionat de melodie, l-a numit „cel mai frumos vals al secolului XX”.
*** Printr-o decizie a UNESCO, valsul lui Doga a fost inclus în categoria celor „patru capodopere muzicale ale secolului XX”.

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog