Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SCRISUL ÎNTEMNIȚAT

Devenirea eului interior în spațiul detenției. Soljenițîn, Steinhardt, Müller (II)

Viorica-Ela CARAMAN

Alte articole de
Viorica-Ela CARAMAN
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXV, 2015

Pentru tipar

Alexandr Soljenițîn. Damnare și demotivare în O zi din viața lui Ivan Denisovici. Nuvela lui Alexandr Soljenițîn este mărturia literară pe marginea unei vieți carcerale cotidiene, cu toate condițiile subzistenței: foame, frig, trădare, frică, singurătate, izolare de prieteni, familie, apropiați. Eterna atmosferă sumbră și rece a acestei lumi este transferată inevitabil în interioritatea personajului, condiționând operativitatea tipologică a damnării și demotivării, marcând printr-o dinamică tensionată refugiul egocentric al personajului. Prima etapă a devenirii eului în O zi din viața lui Ivan Denisovici se scrie într-un ciclu al supunerii și la Soljenițîn acesta se desfășoară într-un ralantiu de rutină alienantă, narativul nuvelistic insistând pe detaliile existenței zilnice care degradează sistematic și ireversibil ființa deținutului. Gutta cavat lapidem non vi sed saepe cadendo, spuneau latinii despre o astfel de acțiune degradantă, e vorba și aici de picătura care găurește piatra prin desimea căderii. Douăzeci și patru de ore din viața carcerală descrisă de Soljenițîn în nuvela sa se desfășoară cu o aparentă inocență și gratuitate, însă pe neașteptate intervine un acut sentiment al fatalității și al prăbușirii în abisul mutilator al regimului de privațiune.
Debutul nuvelei fixează ex abrupto condițiile dure al retragerii eului în limitele propriei ființe. Atmosfera care dă tonalitatea textului este trasată în linii metalice și sumbre, în măsură să împingă întreaga activitate și operativitate afectivă spre un nucleu egocentric. Personajul central, Ivan Denisovici Șuhov, apare, astfel, în ipostaza individului izolat de o exterioritate rece și inumană. Trecerea de la descrierea atmosferei la focalizarea tipologică interioară a lui Șuhov se desfășoară printr-un mecanism al transferului inductiv dinspre o lume din afară, rece și întunecată, spre una intimă. Inducția sugestiei stăruie să subiectivizeze realitatea inertă și ostilă. „Șuhov zăcea nemișcat în patul vagon. Își trăsese peste cap pătura și pieptarul și își băgase picioarele în mâneca întoarsă a unei flanele. Nu vedea nimic, dar după zgomote înțelegea tot ce se petrece în ungherul unde se afla brigada lui și în întreaga baracă. Iată, pe culoar trec cu pași apăsați plantoanele care duc afară unul dintre hârdaiele de vreo sută de litri” [2, p. 2]. Acest „iată” vivifică dintr-odată o lume moartă, prin procedeul vizualizării focalizante și grație interiorității personajului care se antrenează într-o participativitate fie și aparent pasivă – de sub plapumă – la viața externă. Receptivitatea personajului nu țintește în surdină lumea lui, ci țintește lumea în surdina ei structurală. Este vorba aici de o comunicare omogenizantă dintre exterior și interior, cu repercusiuni certe asupra individualității personajului, în sensul pierderii sinelui, încet și sigur. Contaminarea lumii exterioare nu este una în sensul umanizării acesteia, a subiectivizării ei, ci una care compromite subiectul reflector, degradându-i individualitatea, întrucât lumea exterioară este făcută spre a influența, comportând agresivitatea necesară pentru condiționarea supunerii.
Dar pierderea sinelui are loc și ca urmare a unanimizării complotului, printr-o anulare, de fapt, a alterității. Lumea carcerală subminează eul și prin evitarea impactului autentic cu celălalt, o instanță racolată și, de fapt, inexistentă. „Toată brigada 104 vedea cum este dus Șuhov, însă nimeni nu scoase o vorbă, nu aveau de ce să vorbească și nici nu știau ce să spună. Singurul care se putea amesteca oarecum era brigadierul, dar el nu se afla acolo. Ca să nu-l întărâte pe gardian, Șuhov nu spuse nimănui nicio vorbă. Îi vor pune mâncarea deoparte, vor găsi ei o soluție” [2, p. 3]. Viața interioară a personajului se tensionează pe măsura instalării unui raport autistic dintre eu și ceilalți, marcată adesea prin refrene de atmosferă care dau tonul implacabilului: „Era ger și o pâclă deasă care-ți tăia respirația. În zonă băteau două proiectoare mari, aflate în foișoarele îndepărtate din colțurile lagărului” [2, p. 3].
Ideea de discrepanță, de ruptură dintre lumea exterioară și cea interioară devine simbolică și prin irizațiile ambianței: „Străluceau, de asemenea, reflectoare din zonă și din interior. Erau atât de multe și atât de puternice încât părea că stelele își împrumută lumina din lumina lor” [2, p. 4]. Când lumina reflectoarelor conferă strălucire până și stelelor, dispare orice posibilitate de conciliere, omorând orice impuls de individuaţie în rândul deținuților. Trimiterea la corpurile cerești imprimă lumii de dincoace de gratii proporții cosmice, dar configurând reperele unei lumi ce funcționează autonom prin descentralizare și, în fond, printr-o răsturnare axiologică. Lumina stelelor care împrumută lumina reflectoarelor țintește către controlul absolut caracteristic universului concentraționar din O zi din viața lui Ivan Denisovici și, de fapt, întregii politici totalitare comuniste: „Cineva aduse vestea că ar fi ora douăsprezece. – Nu poate fi decât douăsprezece – declară Șuhov. Soarele e drept în mijlocul cerului. – Dacă-i pe verticală – își dădu cu părerea căpitanul – înseamnă că nu-i douăsprezece, ci unu. – De ce? – se miră Șuhov. Toți bătrânii știu că soarele stă cel mai sus la amiază. – Da, bătrânii! – îl întrerupse căpitanul. Dar de atunci a fost dat un decret și soarele stă cel mai sus la ora unu” [2, p. 29]. Faptul că fenomenele universale se supun controlului politic dezvăluie amploarea și impactul puterii administrative în viața individului, marcându-i o interioritate etanșă, „sub capac”, în registrul fatalității, al lipsei de perspectivă și al libertății în cel mai larg sens. Controlul asupra timpului este, în sens heideggerian – timpul ca sens al ființei –, controlul asupra trăirii, or, încarcerarea afectivă constituie suprema privațiune, fiind vorba de o încătușare a ființei, a interiorității absolute, de unde pornește, de fapt, orice libertate. Or, fără o capacitate de afectare, fără un impuls de situare proprie în lume, vorbim de o suprimare a ființei în registrul sintagmatic al ființării, de o reducție a temporalității care susține configurarea spectacolului ființării.
În acest context, nu găsim la Soljenițîn personaje cu o atitudine defensivă în fața realității damnării. Aparițiile și aparențele lor nu fac figura inadaptatului la mediu. Însă în pofida faptului că personajele nu apar în mod special în ipostaza inadaptatului la lumea carcerală, impulsul evadării se configurează în gesturi cotidiene cu o calmă disperare și la nivelul amănuntelor vieții cotidiene. Un fum de țigară, spre exemplu, înseamnă o șansă a libertății jinduită de oricine, iar un apropiat al fumătorului, care poate împărți cu acesta un fum, e un adevărat ales al sorții. „Cezar ridică pleoapele de pe ochii negri și se uită la Fetiukov. Într-o vreme fumase pipă tocmai ca să nu fie întrerupt, ca să nu-i ceară nimeni să tragă un fum. Nu-i părea rău de tutun, ci de gândul rupt în două. Fuma ca să trezească în el un gând frumos și puternic și în felul acesta să evadeze din cercul strâmt în care se învârtea. Dar abia-și aprindea țigara și vedea într-o mulțime de ochi aprinzându-se deodată aceeași dorință: «Las-o s-o termin eu!»” [2, p. 13]. Eul o dată lansat în experiența carcerală, o experiență profund subiectivă, are totuși particularitatea constantă de a se multiplica („o mulțime de ochi”), de a vădi o generalitate, transgresându-și limitele spre un eu colectiv, țintind însăși umanitatea și probând faptul că orice privațiune generează o tendință a evadării. Gândul evadării, în schimb, este la Soljenițîn finalul unul ciclu al supunerii, pentru a marca, de fapt, o perpetuare a supunerii, o reproducere a ciclului supunerii. Intimitatea eului capătă ecou în intimitatea mulțimii, iar supunerea individuală se multiplică și nu mai poate fi contracarată prin pulsiunile evadării tot mai anemice.
„Cercul strâmt” este lumea subminantă pentru o libertate mai ales a spiritului față de o libertate fizică, lipsa căreia, la un moment dat, nu mai poate fi resimțită, părăsind registrul viului. Fizicul, lipsit deci de ființă, se perindă aici într-o existență cadaverică, fără a mai avea reacții la stimuli externi. „Degetele lui bătătorite nu se arseră. Șuhov putea ține în ele chiar cărbuni aprinși”, fiind deja un miracol că trupul reușește să servească drept un inductor al spiritului: „M-m-m-m! Fumul se răspândi în trupul flămând și se cuibări în picioare și în cap, provocându-i o stare de adevărată euforie” [2, p. 13]. E de menționat că fragmentele care ilustrează interioritatea personajelor sunt, în nuvela lui Soljenițîn, cvasiinexistente. Însă ele sunt puternic conotate în aparițiile fizice, configurând un spațiu poetic al ostilității, al închistării, al timorării și al diminuării ireversibile a vieții sufletești. Avem de a face aici cu o lâncezire interioară până la mineralizare.
Configurarea spațiului detenției în limitele căruia se mișcă tipologii subminate se distinge în special printr-o prăpastie pe care o generează față de lumea părăsită. Ciclul supunerii înseamnă părăsirea lumii originare. Închisoarea este o a doua lume, cu propriile legi și mecanisme în care este inclus personajul. „Șuhov plecase de acasă la 23 iunie 1941. Era duminică, oamenii se întorceau din Poloninia, de la liturghie și vorbeau că s-a pornit războiul. Știrea fusese aflată de poșta din Poloninia. Pe vremea aceea, la Temgheniov nimeni nu avea radio. Acum se scrie că în fiecare casă răsună radioul cu cablu. Să scrii acasă înseamnă, de fapt, să faci două aluzii. Nu poți scrie nici în ce brigadă lucrezi și nici ce fel de șef de brigadă e Andrei Prokofievici Tiurin. Acum ai mai multe de vorbit cu Kilgas, letonul, decât cu cei de acasă” [2, p. 17]. Chiar dacă lumea lăsată în urmă cunoaște un ritm de dezvoltare însemnat, nu reprezintă deloc o șansă pentru aceasta. În mod simbolic și paradoxal, telecomunicațiile sporesc autismul celor două lumi. Faptul că fiecare casă are un radio nu constituie un avantaj în transparentizarea funcționalității obiective a lumii. Iar faptul că este vorba de un radio cu cablu indică, în fond, sursa unică de informare și utopizarea realului. În aceste condiții, cele două lumi ajung să se excludă reciproc, iar eul din spațiul carceral trăiește un proces de retractilitate din lumea lui originară în regimul înstrăinării, ca să se descopere osmotic într-o dimensiune a străinătății, a unei străinătăți apropriate condiționat și inerțial. În mod vădit, privațiunea este un fenomen propriu nu doar detenției, ci întregii populații prin utopizarea realității. Ciclul supunerii, prin urmare, în cadrul regimului comunist la Soljenițîn are o amploare generală și sistematică, așa cum remarca autorul în Arhipelagul Gulag, notând că teroarea generală atrage indiferența generală. Cele două lumi devin o lume indiferentă, adică nediferențiată din punctul de vedere al libertății interioare.
Privațiunea are, în acest context, doar sensul înstrăinării. Aproprierea străinătății la Soljenițîn simbolizează nu o șansă a cunoașterii sinelui, nu o distanțare obiectivă de introspecție individuală, așa cum o regăsim la importanți filozofi ai lumii, pentru care problematica identității este inseparabilă de o investigare a alterității și a alterității în sine. Dacă Levinas propune să înțelegem alteritatea ca fiind cea care constituie, învață, educă etc., ne putem întreba dacă are în vedere doar alteritatea celuilalt. Referințele filozofice, trecând prin Sf. Augustin, Hegel, Sartre, M. Merleau-Ponty, îndeosebi P. Ricoeur, B. Waldenfels, Bin Kimura, deschid calea înțelegerii unei alterități intime, dar și semnificarea devenirii subiectului, supus alterărilor care-i pun în permanență sub semnul întrebării identitatea în timp. Pentru Ricoeur, spre exemplu, subiectul este supus unor modificări, alterații, schimbări, transformări care ridică problema menținerii identității în timp. Timpul este, într-un fel, metafora și indicele reflexiv al investigației asupra identității, iar reprezentarea imaginativă – o resursă strategică pentru articularea semanticii spațiului discursiv ocupat de tensiunea dintre identitate și alteritate.
În cazul experienței carcerale din scrierile lui Alexandr Soljenițîn, aproprierea străinătății sau a alterității înseamnă mai întâi o cădere în sfera etanșă a izolării, iar apoi o lansare în itinerarul sinuos al recuperării imposibile a sinelui, o „mise en route” a experienței odiseice adânc interiorizate, antiaventuriere, tradusă prin tensiuni alienante ale spiritului, cu efectele cele mai păguboase de închistare și tumefiere. Înstrăinarea generată de singurătate este o tumoare malignă care neantizează orice motivație vitală, orice inițiativă a depășirii situației. Astfel, teroarea generală atrage după sine o pasivitate generală și o fatalitate a lumii în care victimele, ca răspuns la presiunile subminării, nu manifestă niciun impuls defensiv.
Sociologul Alfred Schütz, în lucrarea L’Etranger [1], punea în evidență înstrăinarea generală prin figura celui plecat departe de casă, de mediul său social și familial, care trăiește într-un sens dublu înstrăinarea: o dată pentru că suportă individual și intim experiențe care-i influențează comportamentul ulterior, pe de altă parte fiindcă ceilalți, o dată regăsit, nu au capacitatea de a-l re-cunoaște, de a interacționa cu acesta conform unui nou set de convenții.
Teroarea generală nu generează doar indiferență generală, ci și trădare. Lumea originară se lansează într-un complot decisiv și împinge eul într-o marginalitate picarescă. „Șacalul de Fetiukov strânsese chiștoace de pe undeva (le scotea fără să-i fie scârbă și din scuipătoare) și acum le desface pe genunchi și răstoarnă tutunul într-un petec de hârtie.
Are acasă trei copii, dar, după ce a fost condamnat, toți trei l-au renegat, iar nevastă-sa s-a măritat cu altul. Nu primește niciun ajutor de nicăieri.
Buinovski îl privește chiorâș și se răstește:
– Mă, de ce aduni toate murdăriile? Ai să te îmbolnăvești de sifilis. Aruncă-le!” [2, p. 22]. Și aici este vorba mai ales de un picaresc al spiritului, de o vulnerabilitate și mizerie interioară. Sifilisul e mai degrabă un simbol al trădării în cuplu, o degradare a alterității printr-o pierdere iremediabilă a încrederii în celălalt, decât o degradare fizică, un consum și o epuizare somatice.
Închisoarea apare la Soljenițîn în toate detaliile acesteia și în monotonia ei ca lume autofagă: „În brigadă nu-i la fel ca-n libertate unde lui Ivan Ivanâci i se dă salariu aparte și lui Piotr Petrovici tot aparte. În lagăr brigada este organizată în așa fel, încât nu șefii îi zoresc pe deținuți, ci deținuții se zoresc unul pe altul. Aici e cam așa: Ori primesc toți suplimentul, ori crapă toți laolaltă. Nu muncești, nemernicule, și din cauza ta să stau eu flămând? Trage, mortăciune!” [2, p. 26]. Detenția funcționează în virtutea terorii generale care a instalat resemnarea generală, dar și trădarea. Complotul față de celălalt este un element structurant al acestei lumi și se alimentează din resursele șantajului. Intercondiționarea prin șantaj a deținuților asigură o funcționalitate independentă a unei lumi artificiale la limita monstruozității normopate în care eul interior este vidat de orice capacitate de empatie și, în ultimă instanță, de orice posibilitate de libertate și viață.
În momentul în care începe această funcționalitate, în lipsa controlului, vorbim de o moarte a eului interior și de o instalare a simplelor reflexe de automatizare ca instinct de supraviețuire. „Șuhov își lovește mănușile una de alta, apropie burlanele și le potrivește unul de altul. Apoi își lovește iarăși mănușile și continuă să lucreze (...). Gândurile l-au părăsit ca și cum n-ar fi existat niciodată. Nu-și poate aminti acum nimic și nu are nicio grijă în afară de aceea de a potrivi burlanele și de a le scoate afară fără să iasă fum” [2, p. 26]. Interioritatea eului este, astfel, înlocuită de un cotidian material monoton, de un cotidian exterior lipsit de provocări și trăiri deosebite. Dacă începutul nuvelei transfera exteriorul în interior, restituind o imagine subiectivă a lumii, acesta din urmă este rapid compromis de răceala și lâncezeala lumii în care se mișcă.
Credința, se știe, era sancționată în comunism. La Soljenițîn, aceasta reprezintă un salt către devierea eului și căderea acestuia în ridicol. Problema credinței în rândul deținuților devine o falsă problemă, deși regimul opresiv comunist a considerat dușmanii poporului pe cei care mergeau la biserică și săvârșeau ritualuri creștine, pentru că aici credința în existența lui Dumnezeu este mai degrabă un indiciu subcultural. Argumentul tunetului sau cel al stelelor care trebuie completate pentru că pică din când în când sunt de-a dreptul ridicole și penibile: „– Ce-i ciudat în asta? Oamenii nu se nasc în fiecare zi! De ce nu s-ar naște și luna o dată la patru săptămâni? – Ptiu! – scuipă căpitanul – încă n-am întâlnit nici măcar un matroz atât de prost. Auzi, unde se aciuiază luna veche? (...) – La noi se spune că Dumnezeu fărâmițează luna veche și o preface în stele. – Niște sălbatici. Niciodată n-am auzit asta! Așa-i că tu crezi în Dumnezeu, Șuhov? – Păi, cum? – când tună – poftim, încearcă să nu crezi! – Și de ce face Dumnezeu asta? – Ce anume? – De ce preface luna în stele? – Ce-i de-nțeles aici? Șuhov strânge din umeri. Din când în când stelele cad și trebuie completate” [2, p. 49]. Dincolo de orice argument, este mai mult decât clar că oameni atât de simpli și cu o înțelegere arhaică asupra lumii, cu superstiții și credințe fantasmagorice reprezintă un pericol prea mic pentru un proiect politic de o asemenea grandoare precum uniunea sovietică. Totuși faptul că se procedează la o dezrădăcinare ireversibilă a eului spiritual, o privare totală a oricărei potențialități de evadare transcendentală a sinelui și de depășire a opresiunilor, mărturisește despre o configurare sistemică a tehnicilor de control politic de maximă eficiență. Regimul materialist se focalizează și pe spiritualitate spre a o extermina. Fondată sau nu, orice credință, ca o portiță de evadare, trebuie și este înlăturată.
Trădarea și spulberarea credinței se constituie în procese inevitabile de animalizare: pentru că perchezițiile se săvârșeau din timpul deținutului, iar un moldovean lipsea de la numărătoare și deja dura ceva de când era căutat, toată lumea fiind ținută pe loc, acesteia îi crește tensiunea sângeroasă și de năpustire animalică. „Acum el înghețase cu toți ceilalți. Se înverșunase ca și ei și dacă moldoveanul i-ar mai fi ținut acolo încă o jumătate de oră, iar escorta l-ar fi dat mulțimii, ar fi fost sfârtecat fără milă, cum sfârtecă lupii un vițel” [2, p. 51]. Timpul ostil care apasă sistematic pe firea individului damnat îl transformă inevitabil în trădător animalizat, frustrările adunate continuu se înmănunchează în instincte de grotă, în care trădarea este legea supraviețuirii. „Cine este dușmanul numărul unu al unui deținut? Alt deținut. Dacă deținuții n-ar fi câini între ei, hei, ce bine ar fi!” [2, p. 55].
Înfometarea este un mijloc curent de a plasa în față instinctele în relațiile dintre deținuți și a cultiva aceeași înstrăinare și animalizare. „Pavlov avea în față porția sa dublă, iar Șuhov cele două porții. Nu mai schimbară nicio vorbă. Urmau minute sfinte. Șuhov își scoase căciula și o puse pe genunchi. Verifică cu lingura o strachină, apoi pe cealaltă. Se nimerise și plevușcă. În general, seara, ciorba este mult mai subțire decât dimineața. Dimineața deținutul trebuie hrănit ca să poată munci. Seara poate să adoarmă și așa” [2, p. 64]. Alteritatea nu mai are niciun rost de autodeterminare și definire a propriei identități spirituale, ci devine o parte insipidă a mulțimii, un element cantitativ neglijabil și nul. E vorba aici și de provocarea unei violențe față de propriul organism, a tiraniei autocorporale, nu doar față de celălalt. „Șuhov mâncă fără pâine. Două porții, și încă cu pâine, ar fi prea de tot. Mai e și mâine o zi. Burta e un tiran. Niciodată nu ține minte darul pe care i-l faci. Mâine îți va cere din nou” [2, p. 65]. Iar înstrăinarea față de sine este în fond un scop urmărit și atins în ultimă instanță. Eul devine în cele din urmă celălalt, străinul. Până și propria burtă devine străinul din noi, este alteritatea neîndurătoare care alienează orice identitate și asigură o totală privațiune a vieții interioare. Gândul la foame care îți ocupă mereu mintea și te obligă la calculul supraviețuirii creează o mutație fundamentală în structura sinelui, timorând interioritatea afectivă și deposedând-o de orice capacitate volitivă. Astfel, ciclul supunerii la Soljenițîn este ciclul total, mereu reluat și având aceeași finalitate: alienarea și autizarea ireversibilă a sinelui. Astfel încât retorismul Hertei Müller devine absolut valabil: „Întoarcerea acasă și rămasul aici – mai erau ele cu adevărat lucruri opuse?”.
La Alexandr Soljenițîn, în O zi din viața lui Ivan Denisovici, gestul repetat al supunerii se soldează cu singurătatea ce comportă gradul zero al scriiturii și se reflectă pornind de la titlul nuvelei, formând cu sfârșitul acesteia o învestire a ciclicității monotone. Toate zilele din cei zece ani de detenție ai personajului sunt precum una, marcate de așteptare, foame, epuizare, răceală spirituală, frig, duritate, animalizare, care, toate împreună, duc la o autizare ireversibilă a individului. Tipologia lui Soljenițîn este una plată, care parcurge numai un ciclu al supunerii care apasă pe mesajul subtextual al subminării eului. Personajul lui Soljenițîn este incapabil de orice transgresiune a lumii subminante în care se află. Autorul insistă asupra mesajului narativ că experiența carcerală este prin excelență condiția mutilării interioare, iar șansele învestirii singurătății cu un sens al evadării, al transcenderii acestui spațiu sunt cvasinule.
În nuvelă există exemplare unice care trăiesc miracolul supraviețuirii, dar într-un registru al minimului existențial, al principiilor primare. Este vorba de un bătrân care stă cu zecile de ani și nu-și mai dă de capăt termenelor de condamnare. „Despre bătrân se vorbește că stă prin lagăre și închisori fără să mai știe numărul anilor și că nicio amnistie nu s-a atins de el. Cum termina zece ani, îi dădeau imediat alți zece. Șuhov îl cercetă de aproape. Dintre toate spinările gârbovite din lagăr, spinarea lui era cea mai gârbovă și chiar acum, stând la masă, era atât de curbă, încât aveai impresia că și-a pus ceva, sub el, pe bancă. Pe capul lui gol nu mai era nimic de ras. Tot părul îi căzuse de viață bună. Privirea nu-i fugea după tot ce se întâmpla în sala de mese, ci aluneca pe deasupra lui Șuhov și se întâmpla mereu în unul și același punct, fără să vadă nimic. Mânca ciorba goală tacticos cu o lingură strâmbă de lemn și nu-și băga capul în strachină, cum făceau toți ceilalți, ci ducea lingura sus, la gură. Nu mai avea niciun dinte, nici sus, nici jos. Gingiile osificate molfăiau în locul dinților. Obrazul îi era palid, secătuit de orice vlagă și asta nu era doar slăbiciunea unui invalid nenorocit, ci mult mai mult. Părea cioplit în piatră, în piatră neagră. După mâinile mari, cu crăpături negre, se vedea lesne că puțin noroc a avut în toți acești ani. Cu toate acestea rămăsese el însuși, nu îngenunchease. Își pusese pâinea pe o cârpușoară curată, nu ca toți ceilalți, pe masa murdară și umedă” [2, p. 65]. Dincolo de pietrificarea mortifiantă a corporalității, avem de a face cu o supraviețuire nesperată și neașteptată a unui strop de demnitate și umanitate, condiționată de o anume resemnare în fața condiției damnatului și o reluare a vieții chiar și în limitele unui orizont existențial mizer. Este un exemplu asemănător cu cel din Lobocoagularea prefrontală a lui Vasile Voiculescu [3], în care extirparea din creier a părții responsabile de iubire generează și desemnează o altă parte a corpului cu aceeași funcție. E ca și cum ar transpare umanul dincolo de orice intenție de exterminare a lui, o urmă a acestuia care nu stă în puterile umanului însuși de autodestrucție. E vorba aici de o rezistență a sinelui dincolo de sine, de o experiență minimă a transcenderii dincolo de orice îngrădire a libertății.
În mod esențial însă discursul nuvelei lui Alexandr Soljenițîn bate înspre un autism extrem: orice ai face sau ai spune în închisoare nu mai contează, nimeni nu te aude, nimeni nu te salvează, nimeni nu împărtășește nimic cu adevărat. În acest context răsare un optimism absurd, care ține doar de o izolare extremă: „Lagărul ăsta e bun într-un fel, pentru că poți trăncăni în voie. La Ust-Ijma, dacă spuneai că în libertate nu-s chibrite, te înhățau și înghițeai cât ai zice pește alți zece ani. Aici însă poți striga de pe paturile de sus tot ce vrei și turnătorii nu te vor denunța. Ofițerii de la informații dau a lehamite din mâini. Numai că aici nu ai timp să discuți prea mult” [2, p. 67]. O privare de libertate în privința comunicării, a verbalizării a ceea ce gândești este o etapă incipientă de autizare, iar atunci când, indiferent dacă poți sau nu să vorbești, că oricum nu te aude nimeni și nici nu mai contează dacă ai sau nu o libertate a expresiei și a opiniei, este mult mai grav. Este asemenea strigătului biblic în pustiu, în care nu există ecouri și nicio erizare a alterității, deci nicio potențialitate a empatizării.
Divinitatea, ca formă de evadare, de asemenea, li se refuză deținuților, aceasta funcționează ca și lumea carcerală, ca o respingere constantă. Este vorba de o divinitate birocratică și neînduplecată. „Alioşka auzise când Șuhov îl lăudase cu voce tare pe Dumnezeu și se întoarse: – Iată, Ivan Denisovici, sufletul tău cere să se roage Domnului. De ce nu-i dai voie, ai? Șuhov îl privi cu coada ochiului. Ochii lui Alioșka strălucesc ca două lumânări. Oftă. Șuhov zise: – Pentru că rugăciunile, ca și reclamațiile, ori nu ajung, ori se resping” [2, p. 73]. Dacă la Steinhardt lumea carcerală cheamă prin contrast un spațiu de evadare spirituală prin intuirea existenței divine și înfiriparea credinței salvatoare și tămăduitoare a eului pătimit, la Soljenițîn o lume violentă a privațiunii fără rest nu poate decât să atragă și să supună credința propriilor legi și cutume. Divinitatea este deci instanța îngenuncheată simbolic în fața Siberiilor de gheață și a Gulagului. Singurătatea la Soljenițîn nu atinge deloc pragul singularizării, întrucât personajul încarcerat nu mai este capabil să evadeze din masa mutilată prin condamnare.
Așadar, impulsul evadării este dublat de o nouă strategie a supunerii, de data aceasta una voluntară sau mai degrabă inerțială, care reperează autizarea patologică a eului și împietrirea lui sufletească ireversibilă, posedat de trecerea monotonă a timpului din care se desprinde realismul amorf al vieții.
 
Bibliografie
1. Alfred Schütz, L’Etranger, Un essai de psychologie sociale, Ed. Allia, Rue de Charlemagne, Paris IV, 2003.
2. Al. Soljenițîn, O zi din viața lui Ivan Denisovici, Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei”, București, 2013.
3. V. Voiculescu, Lobocoagularea prefrontală,în Gânduri albe, Editura Cartea Românească, București, 1986.
 
 
* Continuare. Partea I în nr. 1-2, 2015, p. 299-311.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog