Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. PREAFERICITUL PATRIARH TEOCTIST – 100

Câteva amintiri și observații despre Patriarhul Teoctist

Ion ŢURCANU

Alte articole de
Ion ŢURCANU
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXV, 2015

Pentru tipar

Patriarhul Teoctist cu adevărat a fost preafericit, deoarece prin felul său de a fi el reușea să-și atragă simpatia tuturor sau, în orice caz, a celor mai mulți din cei cu care se nimerea să se afle în contact, astfel că toți aceștia nu pot să-și aducă aminte de el decât cu multă plăcere. Eu l-am cunoscut pentru prima dată în vara anului 1990. Aflându-mă atunci, ca Secretar al Parlamentului Republicii Moldova, în vizită la Senatul României, mi s-a propus o întâlnire cu el, fiind însoțit de câțiva deputați și senatori. Ne-a primit foarte simplu, ca un moș cuminte, foarte atent la ce auzea și sfătos cu măsură, fără formalități și fără masă întinsă, cu doar câte o ceașcă de cafea și cu un pahar de apă. Îi admiram vorba simplă și aleasă pe care o purta cu el din zona Botoșanilor, matcă în care s-a născut o pleiadă întreagă de mari creatori de valori spirituale românești. Mi-am dat seama îndată că făcea parte din acea spiță aleasă de cărturari moldoveni, care cunosc prea bine rostul vorbei și al faptei și știu la fel de bine cum să le valorifice cât mai reușit, fără să facă mult caz de propria persoană, fără să facă paradă cu însușirile și realizările lor și fără să cadă în spectacol.
Nu-mi aduc aminte în detaliu tot ce am discutat cu el atunci, dar țin bine minte că am zăbovit îndelung la relațiile României cu Basarabia, inclusiv cu Republica Moldova care făcea primii pași spre desprindere de Uniunea Sovietică, și mai cu seamă la cele ale Patriarhiei Române cu biserica basarabeană. Aflând că eram istoric și că editam o revistă de lectură istorică, a trimis pe cineva să-mi aducă trei documente din arhiva Patriarhiei. După câte știam eu, acele documente nu fuseseră publicate – în România comunistă editarea lor nici nu fusese cu putință. Aveam să le public eu pentru prima dată în revistaPatrimoniu”. Toate cele trei documente sunt deosebit de relevante pentru istoria Basarabiei și a bisericii basarabene, dar nu mai puțin pentru istoria relațiilor româno-sovietice. Cel dintâi este o hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din 14 iunie 1918, care, luând act de Declarația Sfatului Țării din 27 martie 1918 de Unire a Basarabiei cu România, stabilea că biserica basarabeană devenea în fapt parte componentă a bisericii române. Celelalte două vizează direct relațiile dintre bisericile română și rusă (sovietică), dar ambele au ca motiv de bază Basarabia și, mai puțin, Transnistria, în special biserica și clerul din aceste teritorii. Este vorba de două scrisori, din 6 și, respectiv, 18 mai 1945, cea dintâi trimisă de Alexei I, Patriarhul de atunci al Moscovei, lui Nicodim, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, și a doua – răspunsul celui din urmă. Scrisoarea patriarhiei moscovite conținea o serie de pretenții și cerințe categorice, între care cerea ca biserica ortodoxă română să renunțe la stilul nou, să fie editate în România cărți în limba slavonă bisericească pentru Basarabia și Transnistria, ca recompensă, chipurile, pentru cele „furate” de români din aceste teritorii, să fie numiți în bisericile românești preoți ortodocși ruși, refugiați în România ș.a. În răspunsul său blând, Nicodim da o ripostă hotărâtă pretențiilor și invectivelor rusești, demonstrând completa lor netemeinicie și rea-voință și amintind, între altele, că soarta refugiaților din Basarabia și Transnistria ținea de competența Comisiei Aliate de Control, care era, de fapt, o comisie sută la sută rusească, instituită prin Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 dintre guvernul român și Puterile Aliate (reprezentate doar de mareșalul sovietic R. Malinovskij).
În următorii câțiva ani, am avut alte câteva întrevederi cu Preafericitul Teoctist, dintre care cea mai plăcută pentru mine a fost cea din primăvara anului 1992. La începutul acelui an, inițiasem înființarea unui Institut al Basarabiei și Bucovinei, acțiune care obținuse sprijinul și adeziunea multor personalități de seamă din România și din diaspora românească. În dorința firească de a avea susținerea unor autorități de mare prestigiu, m-am adresat și Patriarhului, care a binecuvântat inițiativa și mi-a promis ajutorul care îi va fi în putere. M-a sfătuit, totodată, să discut această chestiune și cu mitropoliții basarabeni Nestor Vornicescu și Antonie Plămădeală, precum și cu arhiepiscopul Cassian al Dunării de Jos, pe care într-adevăr aveam să-i văd pe rând pe fiecare la scurtă vreme după aceea: pe cel dintâi l-am vizitat la reședința sa din Craiova, cu cel de-al doilea am discutat chiar la Patriarhie, iar cu cel de-al treilea m-am întâlnit la Mănăstirea Sinaia, în compania unuia dintre cei mai vrednici discipoli ai Patriarhului, arhimandritul Clement Popescu, care îi fusese bună gazdă în scurta perioadă de la începutul anului 1990, când Preafericitul părăsise scaunul patriarhal și se retrăsese la acea mănăstire. În curând, grație și acestor relații, inițiativa mea avea să ajungă la un pas de realizare (fusese adoptată o hotărâre a Prezidiului Academiei Române în acest sens), dacă nu ar fi intervenit niște interese meschine care au zădărnicit-o în ultimul moment.
Legătura cea mai strânsă și mai sensibilă a Patriarhului Teoctist cu românii de la răsărit de Prut ține de chestiunea foarte complicată a reactivării Mitropoliei Basarabiei la începutul anilor ’90. Așa cum se vede și din întinsa scrisoare pe care Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române i-a trimis-o, la 19 mai 1993, Patriarhului rus Alexei al II-lea, pentru Teoctist aceasta nu era o chestiune oarecare, ci una de o importanță covârșitoare pentru neamul românesc, întrucât „reluarea [de către basarabeni] a legăturilor cu frații de același neam și limbă din România pe diverse planuri, inclusiv cel bisericesc, apare firesc și sfânt”. De fapt acesta nu este singurul document care ilustrează preocuparea sa pentru soluționarea litigiului bisericesc dintre București și Moscova. Scrisoarea reluată în numărul de față al revistei mărturisește despre încheierea bătăliei pentru reînființarea Mitropoliei Basarabiei, dar și despre faptul că diferendul româno-rus pe subiectul acesta atât de spinos a rămas deschis. Însă până la scrisoarea aceasta, Teoctist a avut pe subiectul respectiv numeroase contacte și schimburi de mesaje, inclusiv o corespondență tăios diplomatică, dar nu fără o anumită gentilețe, cu patriarhul rus, alta mai blândă cu președintele de atunci al Republicii Moldova, Mircea Snegur, și cu prim-ministrul Andrei Sangheli, precum și întâlniri și discuții cu reprezentanții clerului și ai societății basarabene din acea vreme (vezi cartea Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, București, 1993). Cu alte cuvinte, Patriarhul a avut o implicare foarte activă, chiar hotărâtoare, în rezolvarea acestei probleme, ceea ce înseamnă că meritele, atâtea câte ar putea fi, îi revin în cea mai mare parte, după cum scăderile și nerealizările sunt și ele într-o anumită măsură legate, fatal, tot de numele lui.
Reactivarea, în 1992, a Mitropoliei Basarabiei, ca parte inseparabilă a Bisericii Ortodoxe Române, a vizat o cauză dreaptă, întrucât urmărea readucerea românilor basarabeni în cadrul unic al bisericii naționale a tuturor românilor, cu toate urmările favorabile ale acestui act istoric, atât pentru creștinii ortodocși dintre Prut și Nistru, cât și pentru întreaga comunitate ortodoxă a românilor. Meritul Patriarhului Teoctist constă tocmai în înțelegerea necesității stringente a realizării acestui obiectiv și în declanșarea la timp a procesului înfăptuirii lui. Din păcate însă rezultatele acestor eforturi nu au îndreptățit nici pe departe așteptările sale. Din motive care nu au avut nicio legătură cu dorințele lui și cu persoana sa, intenția frumoasă de a reînființa în Basarabia o mitropolie, una singură, care să se afle doar sub jurisdicția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, nu a putut fi realizată – cea mai mare parte a enoriașilor a rămas sub ascultarea Mitropoliei Moldovei, ce se află în continuare în supușenia patriarhiei moscovite. Cauzele au fost multiple. Mai întâi, rezistența înverșunată a conducerii bisericii rusești, care nu avea cum să cedeze în acest conflict. Apoi atitudinea trădătoare a mitropolitului chișinăuian Vladimir Cantarean, slugă credincioasă a rușilor. Regretabilă a fost și rezistența unei anumite părți a puterii de stat de la Chișinău, mai cu seamă a președintelui Snegur și a prim-ministrului Sangheli. Dar, din nefericire, acestea nu au fost singurele cauze ale eșecului și, după mine, nu cele mai serioase.
Principalul obstacol în calea realizării cu succes deplin a ideii privind reactivarea Mitropoliei Basarabiei s-a aflat în atitudinea superficială față de problema aceasta extrem de serioasă, manifestată mai cu seamă de acel grup de basarabeni care și-au asumat sarcina de inițiatori ai acestui proces, dar și de acei factori de răspundere de la București care prea ușor s-au încrezut în seriozitatea și responsabilitatea acestor inițiatori. Pe atunci eu făceam parte din Parlamentul Republicii Moldova și, la fel ca cei mai mulți colegi de-ai mei, eram la curent cu principalele evenimente de mare impact ce se petreceau la Chișinău și în republică, dar despre reînființarea Mitropoliei Basarabiei am aflat abia după ce evenimentul se consumase și când, la 24 decembrie 1992, Snegur venise în Parlament să țină o cuvântare în care protesta vehement împotriva acestui act, învinuind Patriarhia Română că „a contribuit la dezmembrarea teritorială a Republicii Moldova”. Bineînțeles că, la fel ca mulți alți colegi, nu eram împotriva reactivării Mitropoliei – dimpotrivă, de nenumărate ori am vorbit cu simpatie, în revista mea „Patrimoniu” și în alte publicații, despre Mitropolia Basarabiei interbelice, ceea ce sugera necesitatea firească a reactivării ei. Cu toate acestea, eu habar nu aveam că cineva pe undeva se angajase într-o asemenea acțiune. Mult mai târziu aveam să aflu că vreo 50 de deputați ai Parlamentului Republicii Moldova ar fi adresat, încă în aprilie 1992, o scrisoare patriarhilor Teoctist și Alexei al II-lea în care se cerea „inițierea de urgență a unui dialog între cele două Patriarhii, în stare să refacă unitatea bisericească a poporului român...”, formulă pe cât de precaută, pe atât de confuză, care sugera posibilitatea răspândirii autorității Patriarhiei Române asupra spațiului dintre Prut și Nistru, fără însă a vorbi clar despre necesitatea reactivării Mitropoliei Basarabiei. Evident, apare întrebarea firească cine a inițiat redactarea scrisorii și pe ce temeiuri au fost selectate persoanele care au semnat-o, în situația în care existau numeroși alți oameni, cel puțin tot atât de merituoși ca aceștia, care ar fi dorit să o semneze. Dar principalul: de ce a fost nevoie să se inițieze un demers de mare impact social și național într-ascuns, când în fapt acesta putea conta pe o largă susținere în societate, pe care în niciun caz nu trebuia să o ignore?
Între timp, mai precis în august 1992, are loc îndepărtarea episcopului Petru Păduraru din episcopatul de la Bălți de către Vladimir Cantarean, ceea ce a contribuit la o oarecare activizare și radicalizare a demersurilor referitoare la cuprinderea bisericii basarabene în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, fără ca această mișcare să ia totuși o mare amploare. La drept vorbind, faptul în sine al conflictului lui Petru cu Mitropolia Moldovei nu a avut nici pe departe un rol determinant în acest proces, căruia i se dăduse curs (e adevărat, nu prea la vedere) mult mai devreme, când despre acest episcop nu se auzea nimic. Punctul culminant a fost atins la 14 septembrie 1992, când un grup destul de restrâns de preoți și mireni, în număr de 31 de persoane, s-a declarat adunare eparhială (nu există nicio siguranță că aceștia s-ar fi aflat vreodată cu toții împreună), a dresat trei procese verbale prin care solicita Patriarhiei Române „de a supune Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române dorința și hotărârea noastră ca Mitropolia Basarabiei să revină la rosturile ei canonice și la dependența de biserica strămoșească a Neamului – Biserica Ortodoxă Română”, iar episcopul Petru să fie „întărit ca Locțiitor de Mitropolit al Mitropoliei autonome a Basarabiei (stil vechi)”.
Opinia publică din Basarabia nu a avut știre nici de această acțiune și nici nu avea cum să știe, deoarece adunarea, daca va fi avut loc, s-a ținut în taină și în plus s-a făcut în pripă și cu încălcarea gravă a prevederilor canonice privind convocarea unei astfel de întruniri (de ex., obligativitatea alegerii prealabile a delegaților mireni și ai preoțimii în colegiile locale mirenești și preoțești, pe circumscripții ș.a.) Din păcate, Patriarhia Română nu a verificat corectitudinea tuturor acestor acțiuni, crezându-i pe cuvânt pe cei care le-au inițiat. De asemenea, nu a fost examinată atent chestiunea desemnării persoanei celei mai indicate pentru funcția de viitor mitropolit al Basarabiei. Episcopul Petru s-a dovedit a fi prea puțin potrivit pentru o misiune atât de grea și de responsabilă. Și nu era nevoie de mult timp pentru a se face această constatare. După ce credincioasele slugi ale Moscovei îl izgoniseră de la Bălți, părintele Ioan Ciuntu m-a invitat într-o zi să vin la una din casele lui ce se afla deasupra Lacului Comsomolist, cam în zona Universității de Stat, pentru a-mi face cunoștință cu episcopul Petru. Am văzut un om timorat, dezorientat, care nu știa foarte limpede în ce situație se afla și unde voia să ajungă. Ca personalitate mi s-a părut destul de flasc, prea îngăduitor în acțiuni, confuz și limitat în gândire. Un astfel de om poate să stea cumva în fruntea unei biserici, dar în niciun caz nu poate face față îndatoririlor ce-i revin capului unei mitropolii, mai cu seamă a uneia cum e cea a Basarabiei, pururea revendicată de Moscova și, pe deasupra, mereu sfâșiată de disensiuni interne.
Revenind la relația Patriarhului Teoctist cu acest fenomen, trebuie să reținem două lucruri, ambele la fel de importante. În chestiunea Mitropoliei Basarabiei, Preafericirea Sa a avut atitudinea pe care i-o impunea demnitatea de Întâistătător al bisericii ortodoxe a tuturor românilor, aceea de a apăra sfintele drepturi naționale și confesionale ale românilor basarabeni, ceea ce, implicit, impunea sarcina reactivării Mitropoliei Basarabiei. El și-a exprimat această atitudine fără echivoc, intransigent, dar cât se poate de corect, atât în ceea ce privește susținerea drepturilor naționale ale basarabenilor, cât și din punct de vedere canonic. Greșeala sa a fost însă că nu s-a informat îndeajuns asupra stării de fapt a lucrurilor din Basarabia, sub mai multe aspecte, nu doar asupra disensiunilor de ordin național (că din punct de vedere religios acestea nu existau), nu doar în temeiul a câtorva vorbe spuse de câte cineva care își aroga, fără nici un temei, dreptul de a vorbi în numele unei comunități de milioane de oameni. În regiunile periferice – și în Basarabia fenomenul acesta s-a văzut și se vede mereu – se obișnuiește prea des ca anumiți indivizi, care din cine știe ce motive se cred mai breji ca toți ceilalți, să-și asume cu de la sine putere, nepoftiți de nimeni, dreptul de îndrumători și cenzori ai întregii comunități din care fac și ei parte și acela de a reprezenta comunitatea pe oriunde și în cele mai variate circumstanțe: de a-i da la brazdă pe toți, de a face declarații publice, de a scrie scrisori către tot felul de autorități, din țară și din afară, de a se da drept delegați ai comunității în fața unor astfel de autorități, cum a fost cazul când un grup din aceștia s-a prezentat la Patriarhia Română, propunând rezolvarea (în viziunea lor) a chestiunii privind Mitropolia Basarabiei. Anume aici se află veriga vicioasă din lanțul acelor eforturi care au avut ca obiectiv rezolvarea acestei chestiuni extrem de spinoase.
În anul 1992, când apăruse problema Mitropoliei Basarabiei și se încercase soluționarea ei, scânteia care ceva mai devreme dăduse naștere mișcării naționale a românilor basarabeni încă nu se stinsese. Complexitatea cu totul aparte a acestei probleme impunea, ca sarcină de maximă importanță, discutarea ei în cadrul întregii societăți, cu începere, mai întâi, de la intelectualitate și coborând apoi în masele largi ale populației. Era imperios necesar ca ideea reactivării Mitropoliei Basarabiei să obțină susținerea a milioane de oameni. Atunci totul ar fi decurs firesc și normal, conflictul dintre cele două mitropolii nu ar fi apărut și chiar diferendul dintre cele două patriarhii, română și rusă, s-ar fi stins ușor și pentru totdeauna. Dar, din păcate, nu s-a mers pe această cale, ci a fost preferată una îngustă, s-a mers pe o viziune sectară, reprezentată de oameni înflăcărați, dar limitați, poate și de unii cu anumite interese pur personale, drept care și astăzi, după mai bine de două decenii de la reactivarea formală a Mitropoliei Basarabiei, aceasta activează periferic și în cvasi-clandestinitate, în timp ce așa-zisa Mitropolie a Moldovei se bucură de o autoritate incontestabilă și de un sprijin masiv, atât din partea puterii de stat a Republicii Moldova, cât și, bineînțeles, a Rusiei.
 
 
* Opiniile exprimate de autor în acest articol nu coincid neapărat cu poziţia oficială a colegiului de redacţie al revistei „Limba Română”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog