Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Trei gramatici din Muntenia, lucrări ale unor autori cu vocație de întemeietori

Alexandra MOCANU

Alte articole de
Alexandra MOCANU
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXV, 2015

Pentru tipar

Orice demers analitic care se plasează sub tutela unui arc spaţial și temporal vast, încercând să detașeze coordonatele fundamentale și specifice scopului său, reprezintă o nouă tentativă de a redefini, de a nuanţa, de a recompune fizionomia unei epoci. Chiar dacă despre subiectul supus analizei s-au scris opere solide, de referinţă, viabilitatea acestuia permite spiritului interogativ să contureze noi accente la nivelul dinamicii ideilor.
Decuparea celor mai reprezentative opere care au pus temelia studiului știinţific al gramaticii a relevat importanţa pe care o au pentru cultura naţională asemenea momente întemeietoare. Ele au concretizat, în acest plan al cunoașterii, codificarea limbajului, mutaţiile din planul conștiinţei, corelative celor din domeniul economic ori social.
Parcursul evolutiv al primelor gramatici românești confirmă încrederea în forţele spirituale, singurele creatoare, cărora Paul Hazard, la finalul unei cercetări de o deosebită importanţă ştiinţifică, le dedică un emoţionant omagiu: „Studiind nașterea ideilor sau cel puţin metamorfozele acestora, urmărindu-le de-a lungul itinerarului lor, cu începuturile modeste, în felul în care se afirmă şi se consolidează progresiv, în victoriile lor succesive şi în triumful lor final, ajungem la convingerea profundă că forţele intelectuale şi morale şi nu cele materiale sunt acelea care dirijează și comandă viaţa”1. Din acest punct de vedere, cu tot aspectul lor, adesea desuet ca terminologie de specialitate şi ca efort speculativ-teoretic, operele la care vom face referinţă deschid o nouă ramură a cunoașterii, pe fundalul fertilei, eternei antinomii dintre vechi și nou. Spiritul lor inovator derivă din modul în care, receptive la ideile simptomatice ale timpului, ele ajută la cristalizarea unor noţiuni gramaticale, a unei abordări sistematice şi pragmatice a fenomenelor lingvistice.
Redevabile ideologiei luminilor sau celei romantice, aceste prime gramatici încearcă a se supune unor exigenţe știinţifice precum rigoarea informaţiei, scientismul pozitivist, criteriul comparativ, fiecare cu un coeficient de originalitate prin care putem recompune fizionomia spirituală a autorilor, dar și a întregii epoci. Fără a aluneca pe panta unei abordări encomiastice, credem că mobilurile interioare care au condus la scrierea gramaticilor dezvăluie la autorii lor o anumită curiozitate intelectuală, dorinţa de a impune în materialul lingvistic ordine, relaţionare a elementelor constitutive, stabilitate.
Aceste intenţii care deschid orizontul cunoaşterii şi în planul lingvisticii se înscriu pe traiectoria unui tip de gândire definitorie prin primatul raţiunii. Răsfrânte în oglinzile timpului lor, primele gramatici se fixează într-o zonă de convergenţă definită plastic de Paul Hazard, la nivelul culturii europene, prin antinomia dintre raţiune şi obscuritate: „Acesta este rolul raţiunii; în prezenţa obscurului și a îndoielnicului ea se pune pe treabă, judecă, compară, foloseşte o măsură comună, descoperă, decide. Nu există funcţie mai înaltă decât a ei, pentru că ea este însărcinată să releve adevărul, să denunţe eroarea. De raţiune depinde întreaga ştiinţă și întreaga filosofie”2. Pentru a-şi realiza idealul, „analiza este metoda ei favorită. În loc să pornească de la principii apriorice [...], ea este legată de real; prin analiză ea îşi desluşește elementele, apoi le colecţionează în tihnă. Aceasta este prima ei muncă; a doua constă în a le compara, în a le descoperi raporturile, în a formula legi pe baza lor”3. Într-o epocă lipsită de tradiţia cercetării, primii noștri autori de gramatici „se pun pe treabă”, apoi „judecă, compară, descoperă”, pentru „a decide”. Iar linia investigativă este inductivă, de la elementele reale la principii. De aceea, referitor la faptele de limbă, ei le colecţionează, le compară, descoperă raporturi, iar în final formulează legi. Această ierarhie a demersurilor intelectuale îi plasează pe gramaticii munteni într-o geografie a ideilor mai amplă, nu numai în diacronia culturii naţionale, ci și în sincronia europeană.
„Se pun pe treabă” şi au conştiinţa pionieratului. Efortul lor, interpretat între coordonate politice şi culturale care l-au modelat, este un reflex al iluminismului preocupat să înzestreze culturile cu instrumentul necesar comunicării, limba naţională, dar care să se articuleze pe structura unei gramatici, ceea ce reprezenta temeiul acumulărilor culturale ulterioare.
Din dedicaţia primei gramatici scrise şi tipărite în limba română, cu cele două ediţii ale sale, de la Râmnic şi de la Viena, în 1787, Observaţii sau băgări dă seamă asupra regulelor şi orânduelelor grammaticii rumâneşti, deducem urgenţa întocmirii unei asemenea opere știinţifice. Ea nu este un demers teoretic detașat de problematica umană, dimpotrivă, subliniază Ienăchiţă Văcărescu, autorul acestei gramatici, se va ocupa de limba patriei noastre. Lipsită de o gramatică, ea poartă, totuși, marca unei dimensiuni ontologice, din moment ce ne definește ca oameni care petrecem vieţuirea aceasta vremelnică şi nădăjduind dobândirea acei statornice ne străduim a o câştiga. Apelul la Divinitate și inflexiunile retorice nu impietează asupra mobilului creator: principiul supraordonator pe care îl presupune o viziune știinţifică asupra limbii îi conferă acesteia, implicit celor care o utilizează, o altă dimensiune existenţială: „Dar cându şi gramatica aceasta sau mai bine să zicu Observaţii asupra idiotzmii limbii noastre în starea ce să află acum după reglulile gramaticești, nu iaste dă altă limbă ce fieșteșcare nu au câte puţine gramatici, ci iaste de limba rumânească ce nu are în starea ei nici una până acum, limba patriei noastre prin care cuvântăm, limba cu care ne închinăm marelui Dumnezeu proslăvindul întru închinăciunea Troiţii cei dă o fiinţă, limba cu care cuvântându, petrecem vieţuirea aceasta vremelnică şi nădăjduind dobândirea acei staornice ne străduim a o câştiga”4.
„Judecă, compară, descoperă”, căci cunoașterea este o acţiune progresivă, mediată de limbaj. O idee remarcabilă în efortul de a integra limba română în procesul cognitiv se referă la starea limbii şi, corelativ, la cei ştiitori dă ştienţe şi dă filosofie. Pentru Ienăchiţă Văcărescu, circulaţia ideilor, pe un implicit fundal european, presupune obligatoriu o gramatică şi un dicţionar, instrumente pe care cultura din Muntenia nu le avea încă. Prin ele, cărţile dă ştienţă vor fi accesibile celor ce vor pohti o valorizare a existenţei lor, plasată astfel pe orbita cunoașterii: „Nu să află vreun omu ca să grijească să coprinză starea limbii prin mijlocul a vreunii gramatici şi să adune termenii filosofii prin vreun dicţionaru ca să poată tălmăci cu înlesnire cărţile dă ştienţă în limba rumânească şi să nu mai pue în osteneală pă lăcuitorii acestor eparhii ce vor pohti să fie ştiitori dă ştienţe şi dă filosofie ca să înveţe altă limbă streină întru care să le afle acestea”5.
Apoi „decide”. Racordurile subtile ori manifeste presupun un spirit asociativ, care sparge cadrele stricte ale cercetării unei limbi pentru a stabili analogii, interferenţe, puncte de contact, linii ideatice care îl vor conduce spre decizie. Pe parcursul gramaticii sale, fidel unei descrieri cât mai aproape de adevăr și, prin el, de raţiune, Ienăchiţă Văcărescu stabileşte, pe baza analizei meticuloase a faptelor de limbă, diferenţe, dar și analogii, iar aserţiunea ştiinţifică se fixează într-un câmp de investigaţie mai amplu: „Acum dar arătăm că limba rumânească nu are orânduelele graiurilor ce are limba grecească şi latinească [...], ci urmează limbii talieneşti şi celorlalte ce sânt asemenea aceştia, carele au începutul dân limba latinească şi izvorul dân limba grecească”6.
Prima lucrare de lingvistică a lui Ion Heliade Rădulescu, Gramatica românească de D. I. Eliad’, dată la typar’ cu cheltuial’a D. coconului Scarlat’ Roset’ şi publicată la Sibiu în 1828, este considerată cea dintâi gramatică normativă a limbii române7. Dedicaţia care o precedă invocă vremile cele pline de neodihnă, dar și triada sentimentelor care animă inteligenţele timpului, prin Societatea Literară, căldură, dorire şi silinţă.
Convingerea că firea unei limbi îi determină o anumită configuraţie relevă ideea de construcţie şi structurarea unui model. În capitolul Grămmatică Rumânească. Ce este Grammatica şi în câte se-împarte?, Heliade scrie: „Grămmatic’a este unu meşteşugu prin care învăţămu să cunoaştemu o limbă a o vorbi şi a o scri întocmai după însuşirile şi firea ei”8.
Recuperarea valorii știinţifice a gramaticilor timpului, tentativa de a le atribui o dimensiune pe măsura efectului pe care acestea l-au avut asupra contemporanilor lor, pe linia dialectică dintre planul conceptual şi cel empiric, sunt posibile fiindcă, adesea, din paginile acestor gramatici, iradiază dinspre trecut spre modernitate idei ce îşi desfășoară latenţele pozitive, toate contopindu-se cu efortul general al timpului.
Ideile prefeţelor, relaţionate şi plasate într-o perspectivă diacronică, le așază pe un suport care lasă a se întrevedea ideea constituirii unei structuri, dincolo de activitatea de inventariere și de ordonare. Crearea „codului” care să fie apoi consfinţit de tradiţie implică prezenţa indicaţiilor normative, autoritatea normelor gramaticale. Aspiraţia spre acest plan conceptual este atitudinea principială a autorilor timpului, care aveau conștiinţa importanţei gramaticii pentru constituirea unei culturi moderne și stabileau punţi spre toate instituțiile care aveau forţa de a educa şi de a impune, în special școala.
Gramatica lui Ion Heliade Rădulescu apare, apoi, într-un context de efervescenţă intelectuală și de intensificare a preocupărilor pentru studiul limbii: „Anul 1828, an în care Ion Heliade Rădulescu îşi tipărește gramatica, este un moment de referinţă în istoria filologiei românești, care marchează și începutul unei etape noi în studiul gramatical al limbii. Influenţa occidentală directă, în primul rând franceză, exercitată în Principate înainte şi după jumătatea secolului al XIX-lea, împletită cu o influenţă occidentală indirectă, venită din Transilvania prin intermediul reprezentanţilor curentului latinist, a determinat un interes deosebit pentru gramatică, în special pentru gramatica limbii române. Se scriu și se tipăresc foarte multe gramatici, majoritatea manuale școlare, care se remarcă prin caracterul lor ştiinţific, prin preocupările autorilor de a teoretiza, de a rezolva și de a clarifica numeroasele probleme ale gramaticii românești. În această perioadă, gramatica s-a constituit ca ştiinţă a limbii, datorită unor cărturari de prestigiu din epocă, ca Heliade, Câmpeanu, Laurian, Cipariu, dar și ca disciplină şcolară de primă importanţă în procesul de învăţământ, prin meritul unor zeloși profesori-cărturari, ca acelaşi Heliade sau ca Săulescu, Bălășescu, Măcărescu, Hill şi mulţi alţii”9.
Pe acest fundal, al „zeloșilor profesori-cărturari”, când gramatica are o certă dimensiune propedeutică, eforturile „de a teoretiza, de a rezolva și de a clarifica” se fixează pe tipul de atitudine specific iluministă prelungită în societatea românească și în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Este ceea ce Pierre Chaunnu numeşte „multiplicator”: „Alfabetizarea masivă este corolarul marii victorii asupra morţii”, căci „populaţia fiind dublă, proporţia celor ce citesc este dublă (şi este vorba de un minimum). Proporţia celor ce ating un nivel eficace de lectură sporeşte încă şi mai mult, materialul pus la dispoziţia celor care citesc se înzeceşte”10. Mai mult, aceste opere de fundamentare a gramaticii ca știinţă sunt străbătute de un anume optimism civilizator, de încredere în drumul ascendent al cunoașterii, tip de gândire de asemenea specific iluministă: „În secolul al XVIII-lea, europenii au experimentat progresul [...], progresul, nu răsturnarea. Niciodată un text din Secolul Luminilor nu comunică un sentiment dominant de înstrăinare. Depeizarea ce are loc odată cu schimbările presupune conștiinţa unui înainte şi a unui după”11.
În peisajul gândirii și al iniţativelor culturale pașoptiste, acordurile prefeţei lui Iordache Golescu (la Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticeşti de D. Vornicul Iordache Golescul, fiul răposatului banului Radul Golescul, în zilele prea-înălţatului nostru Domnu Alecsandru Dim. Ghika voevod şi tipărită cu însuşi cheltuiala Dlui vornicului. Bucureşti, în tipografia lui Eliad. 1840) par a avea, uneori, un aer desuet. Prin adresarea lor directă către viitorul lector, ele au un evident rol de sensibilizare, de fuzionare afectivă, nu doar intelectuală, căci cercetarea lingvistică din Muntenia evolua pe alte coordonate și într-un alt ritm decât cea din Transilvania. În același an, 1840, a fost publicat și Tentamenul lui August Treboniu Laurian. Diferenţele sunt foarte mari şi pe multiple paliere, deoarece gramaticul muntean era încă, predominant, la faza pe care Paul Hazard o definea prin „colecţionează”.
„Principiile apriorice” sunt în afara preocupărilor lingvistice din Muntenia. Radiografia unei lumi, ea însăși nedesprinsă complet de mentalitatea orientală, implică și acceptarea decalajelor, a contrastelor, a faptului că o lucrare știinţifică este un plocon, dar de esenţă culturală, mai ales în absenţa canoanelor grămăticeşti: „Iată-mă şi eu cu acest plocon către iubirea voastră de învăţătură, plocon ce poate fi folositor la lipsa canoanelor grămăticeşti în care ne aflăm acum”12.
Gramatica, prin natura ei fiind construct raţional şi echilibrat, trebuie să se subordoneze rigorii ştiinţifice, dar observăm prevalenţa scopului educativ. Respectul principiilor, al „temeiului”, se articulează nu pe logica unei motivări teoretice, dar pragmatic-educative și estetice. Pentru Iordache Golescu, rostul gramaticii este „înpodobirea” vorbirii și a scrierii: să o vorbească, şâ să o scrie cu mai bună înpodobire şâ mai frumoasă frumuseţe. Şi acest meşteşug se numeşte gramatică. Remarcăm,mai ales, sintagma mai frumoasă frumuseţe, a cărei radiere semantică are similitudini cu forţele intelectuale şi morale la care medita Paul Hazard.
Dar autorul este conștient de faptul că raţiunea guvernează buna funcţionare a unei unelte precum limba și că nicio cuvântare nu poate accede la resorturile sale adânci fără a cunoaşte normele, comparate just cu actul zidirii. Cumpăna zidarului își are echivalentul în normă, în cunoașterea şi în utilizarea ei: Dintr-acestea să cunoaşte că, precum la toate meşteşugurile fără de uneltele cele trebuitoare nu ne putem înlesni spre cuvântare. Gramatica dar fiind cea mai trebuincioasă unealtă şâ la limba noastră, prea acestea mai întâiu să o îmbrăţişăm şi să o punem înaintea fieş-căruia vorbe, precum zidarul pune cumpăna înaintea fiecăriia zidiri.
Necesitatea unei cunoașteri în plan teoretic, dar ale cărei răsfrângeri se află în planul expresiei verbale ori scrise, este pusă în lumină printr-o secvenţă ce redă plastic-vizual raportul dintre gramatica teoretică şi rostul ei pragmatic: să o îmbrăţişăm şi să o punem înaintea fieş-căruia vorbe.
Iluminismul, prin paradigma sa cognitivă, concepe progresul ca pe o linie evolutivă, nu ca pe o suită de individualisme izolate, ci ca pe un efort colectiv, graţie unei mentalităţi „optimiste”, melioriste, privind realizarea marilor proiecte civilizatoare, emancipatorii: „Solidar cu trecutul, secolul al XVIII-lea este totuși secolul mişcării, al progresului practic, la nivelul lucrurilor. [...] Originalitatea secolului al XVIII-lea nu rezidă în modificări individuale, ci în propensiunea pe care o capătă acum schimbarea de a aduce după sine alte schimbări”13. Pentru cultura română este de remarcat faptul că această concepţie definește şi romantismul pașoptist.
Aceste axe directoare vor pune în lumină modul în care studiul gramatical s-a concretizat, pe linia progresului, prin interferenţa majoră dintre o anumită dezvoltare socială, politică, culturală și trebuinţele intelectuale, proces progresiv și care definește iluminismul de esenţă: „Progresul decurge din întâlnirea a două structuri, o nouă structură intelectuală și o nouă structură a mediului înconjurător. Progresul nu este numai afirmat, el este trăit în viaţa cotidiană. Progresul se opune îndelungii întemniţări constituite de o stagnare seculară, triumful aparent al parametrilor trecutului. [...] În secolul al XIX-lea, progresul nu mai este trăit, el este doar proclamat. Progresul, ca percepere a unei schimbări trăite ca ameliorare, presupune deci un minimum de stabilitate. Secolul al XVIII-lea va fi fost, pentru o fracţiune tot mai mare, alcătuită din oameni care citesc, secolul perceperii generalizate a unei ameliorări”14.
 
Note
1 Paul Hazard, prefața operei La crise de la conscience européene, Fayard, Paris, 1961, p. XI, apud, Paul Hazard, Criza conștiinţei europene, 1680-1715, traducere de Sanda Şora, Prefaţa de Romul Munteanu, Editura Univers, București, 1973, citat de Romul Munteanu, în Prefaţă, Paul Hazard și metamorfozele conceptului de istorie literară, p. XVI.
2 Paul Hazard, Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea, De la Montesquieu la Lessing, în românește de Viorel Grecu, Editura Univers, București, 1981, p. 33, din capitolul III, „Raţiunea și luminile”.
3 Ibidem.
4 Ienăchiță Văcărescu, Observaţii sau băgări dă seamă asupra regulelor şi orânduelelor grammaticii rumâneşti, Râmnic, 1787, p. 2.
5 Idem, p. 6.
6 Idem, p. 59.
7 D. Macrea, Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei românești, Editura Științifică şi Enciclopedică, București, 1978, p. 105.
8 Ion Heliade Rădulescu, Gramatica românească, Ediţie şi studiu de Valeria Guţu Romalo, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980, p. 73.
9 Doina Cobeţ, Maller Petru Câmpeanu – gramatician, în „Limbă și literatură”, București, Societatea de știinţe filologice din România, Anul XLI, nr. 3, 1992, p.115.
10 Pierre Chaunnu, Civilizaţia Europei în Secolul Luminilor, vol. I, traducere și cuvânt-înainte de Irina Mavrodin, Editura Meridiane, București, 1986, p. 50, cap. Introducere, Pentru a înţelege Secolul Luminilor, despre Multiplicatorul de creștere a timpului din Secolul Luminilor.
11 Ibidem.
12 Iordache Golescu, Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticeşti de D. Vornicul Iordache Golescul, fiul răposatului banului Radul Golescul, în zilele prea-înălţatului nostru Domnu Alecsandru Dim. Ghika voevod şi tipărită cu însuşi cheltuiala Dlui vornicului. Bucureşti, în tipografia lui Eliad, 1840, p. 6.
13 Pierre Chaunnu, op. cit., vol. I, p. 47.
14 Idem, p. 51.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog