Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

VOCI DIN TRECUT

Recitind Dumitru C. Moruzi

Mihai NICOLAE

Alte articole de
Mihai NICOLAE
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXV, 2015

Pentru tipar

Nicolae Popovschi, cu acribia sa şi riguroasa preocupare pentru adevăr, scrie despre dureroasa zi de 9 octombrie 1878, când Rusia Ţaristă reocupa judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail. După numai un an de la încleştarea războiului de independenţă, România – aliatul viteaz al armatelor ruseşti – eşuează diplomatic la Berlin, fiind nevoită să accepte pierderea judeţelor recuperate la Paris. La Ismail, generalul rus Sebeco, împuternicit să preia ţinutul sudic, le vorbeşte astfel românilor: „...arătaţi-vă vrednici cetăţeni ai marelui stat care vă primeşte în sânul său cu aceeaşi dragoste cu care mama-şi primeşte copiii care erau pierduţi şi iar au fost găsiţi...”. Departe de ochii şi urechile poporului ocupat, generalul îi expediază însă ţarului Alexandru o altfel de telegramă cinică şi trufaşă: „...Majestate, Basarabia românească nu mai există...”.
Şi totuşi... Basarabia românească există.
Cum a reuşit să supravieţuiască politicilor agresive de deznaţionalizare şi asaltului, aparent de neoprit, împotriva limbii române? Trecuţi printr-o prigoană pe cât de bine orchestrată, pe atât de implacabilă, românii basarabeni au dat personalităţi remarcabile care şi-au pus harul şi darul intelectual în slujba fiinţei naţionale şi a limbii române. Generaţii succesive au înţeles că rezistenţa la deznaţionalizare nu va putea învinge fără cultivarea graiului moştenit. De la Ioan Sârbu, cel „...pătruns de scânteia carele s-au aţâţat în sufletul meu către fii româneşti...”, până la Alexei Mateevici, de la generaţia Unirii până la intransigenţii poeţi ai moldovenismului ignar, păstrarea neprihănită a limbii române a fost ţelul niciodată abandonat. O istorie a unionismului nostru, care să evidenţieze saga ofensivelor purtate pentru identitatea naţională cu bâlbâieli, eşecuri şi deopotrivă împliniri, ar fi de natură să ne dea un răspuns cuprinzător.
Vom descoperi galeria precursorilor care au ştiut să păstreze, în pofida tuturor riscurilor din „oblastie”, spiritul viu şi roditor al conştiinţei identitare.
Astăzi, prinşi sub toate avalanşele informaţionale şi ale propagandei de tot felul, ne mai încearcă câteodată un fel de „oboseală a respectului” cuvenit celor care prin efortul lor ne-au transmis continuitatea de neam şi sentimentul autentic de apartenenţă.
Dumitru C. Moruzi este un astfel de precursor; el a înţeles de timpuriu că român, moldovean şi basarabean descriu împreună acelaşi sentiment al identificării naţionale.
Născut la Iaşi (2 iulie 1850), cu o ilustră ascendenţă, Moruzi şi-a petrecut copilăria dincolo de Prut, la Dănuţeni, Cosăuţi, Ciripcău, unde se găseau moşiile familiei. Aşa cum era obiceiul vremii, iernile le petrecea la Chişinău. Familia sa a dat românilor doi domnitori – pe Constantin şi Alexandru Moruzi. Scriitorul a studiat în Franţa, luându-şi bacalaureatul la Paris. În timpul războiului de independenţă (1877-1878) îl găsim în statul major al armatei ţariste, unde activează ca traducător (va fi decorat de Carol I cu „Steaua României” în grad de ofiţer).
Având o bună cunoaştere a realităţilor sociale şi culturale ruseşti, Dumitru C. Moruzi a păstrat întreaga viaţă idealul de unitate naţională, pe care l-a servit prin scrisul şi prin farmecul personalităţii sale nobiliare. Prin naştere sau trecute alianțe matrimoniale se înrudea cu marile familii ale Moldovei: Sturza, Cantacuzino, Ghica. Regina Natalia a Serbiei, verişoara sa, îi dăruieşte chiar casa din Tătăraşi unde a locuit. (Natalia, frumoasa basarabeancă, născută Kesco, alintată Dudu, se căsătoreşte în 1882 cu prinţul Milan Obrenovici, devenind regina slavilor sud-dunăreni, iar atunci când fiul său minor Alexandru urca pe tron, după abdicarea tatălui său, regina Natalia îi este alături.)
La Iaşi scriitorul era numit, cu un anume tâlc afectiv, „cneazul Moruzi de la Tătăraşi”. Cneaz n-ar fi fost în niciun caz, pentru că supus rus fiind, a preferat România. Avea convingeri antiţariste, creaţia sa era pătrunsă de un puternic patriotism şi o nezdruncinată încredere în Basarabia. Primul său studiu (Basarabia şi viitorul ei, Bucureşti, 1905) propune o analiză profundă a destinului național pe care îl plasează just în lumina unei proximităţi geopolitice fatale. În lucrarea următoare, publicată în 1906, se apleacă asupra relaţiilor dintre ocupantul imperial şi poporul românesc al Basarabiei, intuind, cum observa Iurie Colesnic, „toate punctele vulnerabile ale civilizației europene, multe dintre ele localizându-le la frontiera dintre cele doua lumi, latina şi slava”. Cartea aceasta, intitulată Ruşii şi românii, s-a bucurat de o caldă prefață semnată de Nicolae Iorga. Descoperim aici un patriotism luminat, dar şi o obiectivitate analitică de o izbitoare contemporaneitate: „Pentru a dovedii că noblețea basarabeană, când s-ar vedea lipsită de privilegiile ce o leagă de țarism, s-ar reîntoarce la obârșia ei, am admis ideea unei Rusii constituționale. În tot cuprinsul acestei lucrări însă am spus şi dovedit îndeajuns că înființarea unui asemenea stat este o utopie... Viitorul nu mai e al cuceririlor; el aparține popoarelor omogene, adică de un sânge, de o limbă şi de o cultură. Individul, neamul, poporul, seminția; iar la vârf omenirea, iată societatea veacurilor viitoare...”. Concepția sa este marcată, desigur, de frământările epocii sale, dar totuși prevestirile autorului sunt de atâta actualitate, adecvate nu numai urzelilor țarismului, dar şi tuturor celorlalte „isme” vehiculate asiduu şi în prezent. Moruzi are patosul profetului: „În viitoarea şi neînlăturabila dezmembrare a marelui imperiu țarist, văd între velico-ruşi şi basarabeni răsărind, cel puțin, un stat mare, dacă nu două: Polonia şi Rutenia. Ce se va face atunci cu Basarabia noastră?”. Răspunsul său trădează o vocaţie de tribun: „Ora sfântă se apropie! Auziți clopotele Kremlinului sunând a jale sfârșitul a zece veacuri de sclavie țarista! La munca spornică şi roditoare, istorici, poeți, literați, pictori şi artiști ai ţării! Reînviaţi geniul Basarabiei! Aprindeți-vă faclele, ca să luminați trecutul, arătând celora din întuneric calea falnică a viitorului! Grăbiţi-vă, nu pierdeţi timpul!”.
În 1912, Rusia s-a pregătit să serbeze fastuos un veac de ocupație. Pentru propaganda țaristă însă se împlinea un centenar de la „eliberarea Basarabiei de sub jugul turcesc şi alipirea ei la Rusia”. Cu excepția oportuniștilor, motivaţi ca şi acum de interese mercantile şi un iluzoriu statut de privilegiați imperiali, starea de spirit din Basarabia era mai degrabă de doliu decât de sărbătoare. Atmosfera aceasta a mai temperat festivismul ocupanţilor care, de altfel, evaluaseră cu mult realism climatul dintre Prut şi Nistru. Încă din 1910, generalul Aleksei Nikolaevici Kuropatkin pusese corect diagnosticul: „...Poporul românesc din Basarabia trăiește separat de poporul rusesc şi Rusia a făcut bine că la 1812 nu a încorporat principatele Moldova şi Valahia, fiindcă atunci, în loc de o Polonie, Rusia ar fi avut doua Polonii. În viitor, fie printr-o bună înțelegere, fie în urma unui război, unirea poporului român este inevitabilă”. În ţară, Nicolae Iorga şi mulți alți intelectuali români animează campania în favoarea readucerii Basarabiei la trupul național. Ion Pelivan, la acea vreme judecător la Bălţi, găsește potrivit să poarte un tricolor îndoliat pe care i-l dăruise sora sa Elena. Pentru semeția sa este destituit din magistratură.
Dumitru C. Moruzi marchează un secol de ocupație rusească cu mijloacele scriitorului. Volumul Cântece basarabene (Iași, 1912) e inscripționat pe copertă astfel: „Cu prilejul centenarului răpirei Basarabiei”. Poezia sa respira același sentiment patriotic: „Când o vrea ceru-n sfânta sa dreptate / Ca să se-ndure d-un întreg popor, / S-adune iar pe frate lângă frate / Sub cuta falnică de tricolor”.
Al doilea volum publicat este romanul Pribegi în ţara răpită (Iaşi, 1912). Autorul îi dă subtitlul „roman social basarabean”.
George Călinescu nu pare entuziasmat de virtuțile literare ale romanului, cu toate ca îi acordă generos două coloane în Istoria sa. El consideră că D. C. Moruzi „îşi romanțează amintirile în stilul lui Nicolae Filimon... toată valoarea romanului stă în documentația asupra vieții boierilor şi țăranilor din Basarabia...”. Când vorbește despre locurile Basarabiei, romancierul este de-a dreptul sentimental: „Şi curge, curge Nistrul românilor pe acele locuri, întunecat sub soare de stâncile uriașe, de frunzișurile copacilor”. Dialogurile dintre personaje sunt savante, se vehiculează o vastă informație, Moruzi atribuind personajelor enciclopedismul său. La un moment dat, de pildă, îl introduce în narațiune pe bine cunoscutul (în epocă) C. P. Pobiedonostev, oberprocurorul sinodului rus: „Vă vom rusifica noi pe toți, dar mai pe urmă. Cu toptanul, nu cu bucata. Ori dacă această nădejde ne va părea prea îndepărtată, numai atunci ne vom gândi la rusificarea bisericilor din Basarabia”. Dacă îl comparăm pe Moruzi cu Leon Casso, alt cunoscător de finețe al aspectelor secrete, descoperim aceeași temeinică cunoaștere a cursului istoric, deslușit prin detaliile sale tainice. Găsim aici un îndemn suplimentar pentru a reciti cu atenție opera acestui precursor.
Opera sa e amplă. A scris nuvele, piese de teatru, farse şi comedii care nu mai sunt citite acum (Comedia Pescarii din Sulina are un subtitlu în limba franceză, dezarmant de șarmant Veta ou les pecheurs de Soulina – scriitorul fusese pentru o scurtă perioadă subprefect la Sulina).
O lectură suplimentară a romanelor sale trebuie să ţină cont de evoluţia gustului literar din ultimii o sută şi ceva de ani. Regăsim în fraza sa nervul publicistic şi o evidentă preocupare memorialistică. Prinţul Alexandru Mavracosta, personajul principal al romanului Pribegi..., coboară din strămoși ajunși în Moldova din îndepărtatul Trapezunt, întocmai ca antecesorii autorului. Prinţul se mândrește că bunicii: „...de mult nu mai aveau sânge fanariot în ei, fiind amândoi fii, nepoți şi strănepoți de românce”. Moruzi îl amintește şi pe vistiernicul Neculai Ruset Roznoveanu, cu care se înrudea şi care – noi nu mai ştim astăzi –, în calitate de proprietar al podgoriilor de la Cotnari, a contribuit la renumele modern al legendarului vin moldav. Recitind Pribegii..., ai privilegiul de a descoperi o Basarabie ascunsă în istorie, care rezistă cum poate unei culturi străine ce i-a fost impusă. Afli că înainte de „închiderea Prutului”, dacă veneai la Chișinău dinspre Iași „nu luai drumul Sculenilor”, mergeai peste fundul Bâcului, schimbai caii la Călăraşi şi Strășeni şi intrai în Chișinău prin ulița lui Purcel şi al Blagoveșteniei. Scuteai vreo șapte „poște” mari... Dialogul dintre Ivan (muncitor rus) şi un ţăran moldovean surprinde mecanismul prin care corcirea cu expresii ale limbii ruse au sluţit limba română: „ei, moi maldavan. Vin a cos bem a vodacicu na zdravie ruskoi armii...”. Răspunsul vine direct: „Ia ghine! Vezi că la noi este o horbă, măi rusule, că nu-i voinic cine dă, ci îi voinic cine rabdă”. Afecțiunea pe care o arată Basarabiei, buna cunoaștere a lumii ruse, comentariile pe care autorul le strecoară în dialoguri reușesc să însufleţească procesul îndelungat care țintea să matiseze cultural un întreg popor. Încrederea romancierului e totuși mai presus decât duritatea vieții pe care o descrie: „...mai treacă peste mândrii noştri moldoveni din Basarabia câte au mai trecut peste dânşii în o sută de ani, că tot moldoveni vor rămânea. Vorba lor, mă rog: apa curge, pietrele rămân!”.
Petre V. Haneş (1942) îi reproșează scriitorului că „tema e mereu aceeași, superioritatea vieții patriarhale faţă de civilizație. Procedeul e același, în loc de acțiune discuții teoretice. Uneori chiar autorul intervine şi polemizează cu personajele...”. Trebuie să avem în vedere că Moruzi se formează în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi, în mod firesc, a urmat un traseu ideatic caracteristic timpului său. Scriitorul a trăit într-o lume multiculturală – România, Basarabia ca provincie românească ocupată, Rusia şi Franța; un destin suficient de încărcat care îl recomanda ca un adevărat spirit modern. Netăgăduita preocupare pentru românii săi înstrăinaţi i-a atras simpatia şi respectul contemporanilor, fiind citit şi deseori citat. Nici posteritatea nu-l uita: Gheorghe Bezviconi se apleacă de mai multe ori asupra familiei şi operei sale, revista „Viața Basarabiei” îi consacra câteva capitole; Gheorghe Cardaș îl include în antologia scriitorilor basarabeni; la câteva decenii de la dispariția sa îl mai regăsim în Enciclopedia Minerva (Cluj) şi, de asemenea, în Enciclopedia Cugetarea (București).
Dumitru C. Moruzi s-a stins din viață la Iași, pe data de 9 octombrie 1914, personalităţi politice şi culturale remarcabile însoțindu-l pe ultimul drum. Profesorul A. C. Cuza rostește cuvântul de adio. O companie din Regimentul XIII „Ştefan cel Mare” şi fanfara regimentului au prezentat onorurile militare. Ziarul „Unirea” îşi anunța cititorii că „scumpul nostru prieten, nobilul caracter, încercatul român, marele talent care a fost Dumitru C. Moruzi s-a stins din viață”.
N. Iorga îl numește „prietenul nostru eroic” şi scrie la moartea sa în Oameni care au fost (1914): „în fiecare rând al lui vibra un naţionalism tânăr şi viteaz... până la sfârșit a fost un ostaș loial şi cutezător al credințelor sale. A murit ca pe câmpul de luptă”.
 
 
Notă: Oferim cititorilor revistei un fragment faximil din romanul Pribegi în ţară răpită, pagini ce poartă vii amprente ale limbii şi gândirii româneşti de la intersecţia secolelor XIX şi XX.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog