Mihai Viteazul şi ortodoxia românească
Pentru tiparOrice popor îşi are piramidele sale. Piramida însă, dincolo de lucrarea arhitectonică, astronomică şi inginerească pe care o presupune şi exprimă, are o dimensiune profund şi eminamente religioasă. Ea e făcută să ascundă, să găzduiască moartea – viaţa. Piramida este monument funerar, adică mausoleu, altar şi templu în acelaşi timp.
Mihai Viteazul este una dintre piramidele semnificative ale neamului românesc cu moartea – viaţa ei. El, sacrificatul, dar mereu viu în conştiinţa neamului său, el, cel ucis mişeleşte, dar al cărui chip străluceşte în tablourile native ale nenumăratelor biserici şi mânăstiri pe care le-a ctitorit, restaurat şi înzestrat în cele trei ţări ale Daciei mari, visul său cel mult dorit.
Astăzi îl cinstim pe cel ce prin jertfa lui s-a aşezat la temelia fiinţei neamului, participând astfel la lupta şi dorul acestuia de unitate naţională.
Când a venit Mihai Viteazul la putere, situaţia Bisericii Ortodoxe Române în Transilvania era dramatică. Deşi românii erau majoritari acolo, religia lor nu era recunoscută ca religie oficială, de stat, ci era doar tolerată. În schimb, catolicismul şi confesiunile desprinse din el după reforma lui Martin Luther din 1517, luteranismul, calvinismul, unitarianismul erau recunoscute ca oficiale sau „recepte”, deşi erau practicate de minorităţi.
În acest context, fiecare confesiune neortodoxă făcea un prozelitism agresiv în rândurile românilor ortodocşi.
Catolicii, de exemplu, încă înainte de apariţia protestantismului în Transilvania, îi înlăturaseră pe românii ortodocşi din viaţa politică a ţării, iar boierii locului, pentru a-şi păstra averile şi privilegiile, au trecut la catolicism.
Calviniştii, la rândul lor, ca un alt exemplu, încercau să atragă românii la credinţa lor: au instituit funcţia de episcop româno-calvin, au tipărit cărţi cu caracter calvin şi au impus restricţii de tot felul ierarhilor, protopopilor şi preoţilor ortodocşi. Convertirea românilor ducea implicit la maghiarizarea lor.
Un alt eveniment care punea presiune pe românii din Transilvania l-a reprezentat schisma petrecută în 1585 în Biserica ucrainiană, când o parte din reprezentanţii Bisericii Ortodoxe de acolo a trecut la uniaţie – unirea cu Roma – aceştia încercând să atragă de partea lor şi pe arhiereii români din Ardeal.
Prin măsurile luate, prin unirea principatelor realizată prin toate acţiunile sale de consolidare a Bisericii Ortodoxe Române, Mihai Viteazul a reuşit să întârzie cu peste 100 de ani termenul uniaţiei la noi.
Tot pentru salvarea ortodoxiei în Transilvania de acţiunile prozelitiste catolice şi protestante, în 1595 Mihai Viteazul a încheiat un tratat între el şi Sigismund Bathory, în care, printre altele, se prevedea ca bisericile româneşti din Ardeal şi Banat să treacă sub ascultarea directă a Mitropolitului Ungro-Vlahiei cu sediul la Târgovişte, ca astfel Biserica Ortodoxă din Transilvania să aibă libertate deplină, preoţii nemaifiind stânjeniţi în exercitarea funcţiilor lor şi fiind scutiţi de sarcinile iobăgiei.
Intrarea Bisericii Ortodoxe din Transilvania în jurisdicţia celei din Ungro-Vlahia constituia, pe de o parte, o unire de facto la nivel bisericesc a românilor din cele două principate, iar pe de altă parte, indica unitatea care exista deja de veacuri.
După ce Alba Iulia a devenit capitala principatului autonom al Transilvaniei – în urma transformării Ungariei în paşalâc turcesc în 1541 – sediul Mitropoliei ortodoxe a Transilvaniei s-a stabilit aici (în 1572).
În timpul lui Mihai Viteazul, mitropolit al Transilvaniei era Ioan de la Prislop, în vremea căruia voievodul român a ridicat o nouă catedrală şi o reşedinţă mitropolitană în Alba Iulia (1597), cu o serie de edificii adiacente.
Mihai Viteazul intenţiona astfel să creeze în capitala principatului un puternic centru spiritual şi cultural românesc.
După mărturia lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului, ridicarea acestei catedrale nu a fost fără de piedici.
Iată ce zice mitropolitul despre aceasta, dar şi despre credinţa voievodului român: „Când Mihai Vodă, Domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory şi a luat sceptrul Ardealului, a sosit în oraşul de scaun numit Bălgrad şi a voit ca să zidească acolo în oraş, o biserică ortodoxă. Însă preoţii, orăşenii şi toţi boierii, fiind de credinţă latinească (a Papei), nu-i îngăduiau să zidească, zicând că ei sunt de credinţă dreaptă şi de aceea nu voiesc să aibă în oraşul lor o biserică de lege străină. Atunci Domnitorul le-a spus: «Voi nu sunteţi mărturisitori ai dreptei credinţe, căci nu aveţi harul Sf. Duh în biserica voastră. Noi însă, fiind dreptcredincioşi, avem puterea cea adevărată a harului Sf. Duh pe care şi cu fapta suntem întotdeauna gata s-o arătăm cu ajutorul lui Dumnezeu»” (Nu dispute teologice, ci fapte, ... 40 zile, dar de fapt 25).
În dorinţa sa de consolidare şi înnoire a Bisericii Ortodoxe Române, Mihai Viteazul a promulgat legiuiri în interesul acesteia (unele dintre ele, de exemplu, scuteau clerul de renta feudală în muncă), a zidit, reparat, înzestrat şi împroprietărit nenumărate mânăstiri şi biserici, a întărit structurile ierarhice ale Bisericii neamului său şi a încercat şi legiferat reforme în viaţa mânăstirilor.
Este cunoscut în acest sens „Aşezământul” marelui domnitor prin care decreta ca alegerile de stareţi în mânăstiri să se facă din rândurile şi cu voia soborului din acele mânăstiri, candidatul la poziţia administrativă trebuind să aibă cel puţin cinci ani de vieţuire în acea mânăstire; această măsură era un răspuns la o practică potrivit căreia de multe ori erau numiţi stareţi străini de neam, care, după ce ajung în acea poziţie, risipesc averea mânăstirii sau fac alte lucruri care nu sunt în interesul Bisericii Ortodoxe.
În dragostea şi devotamentul său faţă de Biserica neamului, Mihai Viteazul s-a înconjurat în permanenţă de oamenii Bisericii, preoţi, călugări, stareţi, episcopi, mitropoliţi. Până şi pe câmpul de luptă era însoţit de preoţi, după cum ierarhi ai Bisericii erau trimişi de el în misiuni diplomatice. Aşa a fost Eftimie Mitropolitul sau Luca din Cipru, mitropolit al Ungro-Vlahiei, care a fost trimis la principele Transilvaniei şi la ţarul Rusiei.
Mitropliţii Dionisie Ralli şi Ioan de la Prislop al Transilvaniei, precum şi stareţul Serghie de la Tismana, devenit mitropolit de Muncaci, în Maramureş, au fost sfetnici apropiaţi ai domnitorului, acesta din urmă fiindu-i precum Daniil Sihastrul lui Ştefan cel Mare.
Ataşamentul voievodului pentru viaţa monastică şi oamenii ei era o trăsătură a familiei lui, de aceea nu e de mirare că însăşi mama sa, Teodora, s-a călugărit la mânăstirea Cozia sub numele de Maica Teofana.
Mihai Viteazul s-a dovedit, prin toată lupta sa, a fi un apărător al ortodoxiei româneşti, pe de o parte, dar şi al creştinătăţii, pe de altă parte. „El a dorit să construiască o Dacie ortodoxă”, în timp ce administraţiile străine din Transilvania voiau o Dacie catolică sau protestantă, iar turcii – o Dacie otomană.
Vocaţia sa europeană este evidentă într-o scrisoare în limba italiană pe care voievodul a trimis-o ducelui Ferdinando de Medici în toamna anului 1599, unde spune apăsat: „Nu pentru mine şi poporul meu am luptat, ci pentru cauza creştinătăţii”.
Sub conducerea lui au luptat contra turcilor şi români din sudul Dunării, întrucât el întruchipa speranţa timpului, inclusiv a Patriarhului de Constantinopol, speranţa că Bizanţul va fi eliberat de turci şi că în catedrala împăratului Justinian, Sf. Sofia, se va face din nou Sf. Liturghie ortodoxă. În această ipostază de eliberator al Bizanţului, numele voievodului român a ajuns în legendele şi în cântecele populare ale românilor.
Mihai Viteazul s-a impus ca erou nu numai otomanilor (fiind recunoscut ca Domnitor de Mohamed al III-lea, Marele Sultan al Imperiului Otoman), dar era curtat chiar şi de marii împăraţi ai Europei, încheind, de pildă, un tratat (Tratatul de la Târgovişte, 1598) cu reprezentantul Imperiului Habsburgic prin care se făcea recunoaşterea oficială a Bisericii Ortodoxe Române, reuşind astfel să pună pe picior de egalitate Biserica ortodoxă şi cea catolică.
În afară de marile servicii aduse neamului său şi Bisericii Ortodoxe Române, Mihai Viteazul a fost şi o persoană de evlavie şi credinţă. Istoria consemnează faptul că în războaie purta după sine un cort de slujire, unde un preot oficia cuvenitele slujbe. Domnitorul şi-a arătat mereu credinţa în Dumnezeu, a fost apropiat de călugări, a avut duhovnicul său şi a murit ca martir.
Nu puţini sunt cei care au considerat că marele voievod român ar trebui să fie canonizat.
* * *
De ce-l sărbătorim pe Mihai Viteazul? La această întrebare nu putem răspunde decât printr-o altă întrebare: Cum să nu-l sărbătorim? Viaţa sau soarta lui neferice, moartea lui „divină” cum ar zice Michelangelo, toate şi-au pus amprenta în mod definitiv şi irevocabil pe sufletul românesc.
Demiurg al unităţii noastre naţionale, Mihai Viteazul arde ca o torţă victorioasă în conştiinţa românească, exprimând destinul de care a avut parte: veni, vidi, vici.
Mihai Viteazul a venit şi a învins. Dar nu fără de răni şi nu fără de moarte. Şi aşa cum Van Gogh spunea „să faci din rană o lumină”, Mihai Viteazul a luminat istoria neamului românesc şi continuă să o lumineze.
Dacă întrebăm unde este Mihai Viteazul?, nu putem decât să ni-l imaginăm pe voievodul român strigându-ne de dincolo de mormânt şi prin veacuri în cuvintele nemuritoare ale lui Coşbuc: „Sunt suflet în sufletul neamului meu”.