Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ” – XXV

Revista „Limba Română” – în serviciul şcolii şi al culturii naţionale

Alexandru BANTOŞ

Diana VRABIE

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Diana VRABIE
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXV, 2015

Pentru tipar

Publicist, editor, director al Casei Limbii Române „Nichita Stănescu”, Alexandru Bantoş a fondat, împreună cu Nicolae Mătcaș și Ion Dumeniuk, în 1991, revista „Limba Română”, asigurându-i de-a lungul anilor plasarea în prim-planul vieții cultural-științifice. Consecvent obiectivului prioritar de promovare a limbii, literaturii şi culturii româneşti, Alexandru Bantoş reprezintă o voce critică autorizată şi exigentă, care a ştiut să nu facă rabat de la imperativele valorii. La un bilanț de 25 de ani de activitate a revistei, l-am invitat la o oră de sinceritate...
 
 
– Stimate domnule Alexandru Bantoş, revista pe care o coordonaţi va împlini în curând 25 de ani. Este longevitatea un criteriu valoric pentru o publicaţie de ştiinţă şi cultură?
– Longevitatea este şi criteriu calitativ cu o condiţie: să nu afecteze spiritul înnoitor, tineresc, provocator pe care o publicaţie e datoare să-l demonstreze permanent. O revistă se menţine în timp graţie oportunităţii mesajului pe care îl transmite cititorului. Or, revista „Limba Română” şi-a trasat dintru început un parcurs limpede, bine conturat, de altminteri, formulat în Cuvânt-înainte, publicat în nr. 1, 1991. Articolul programatic a fost şi a rămas principalul nostru punct de reper. Longevitatea unei publicaţii e un criteriu valoric atunci când interesul pentru ea nu scade, ci dimpotrivă. La început tirajul revistei „Limba Română” era de 18 mii de exemplare. Din motive financiare, tirajul variantei tipărite treptat a scăzut (acum, cu greu reuşim să edităm 1.000-1.500 de exemplare pentru fiecare număr). Accesul la „Limba Română” însă este facilitat de varianta electronică. Anul trecut, de exemplu, după postarea pe site a întregii arhive electronice (1991-2014), numărul lunar al vizitatorilor unici a ajuns la 50 de mii, statistica respectivă păstrându-se şi în acest an. Ne place să credem că numărul accesărilor, impunător pentru o publicaţie cu profil ştiinţific şi cultural, este şi dovada criteriului valoric respectat întotdeauna de către noi.
– Sunteţi ziarist, editor, aţi absolvit Facultatea de Filologie, care v-ar fi putut duce paşii în varii domenii. Cum se face că v-aţi legat destinul de această revistă?
– Anii ’90 ai secolului trecut, zbuciumaţi şi plini de speranţă (aveam deja o anumită experienţă: lucrasem mai mulţi ani la Radio-Televiziunea de la Chişinău, la Editura Cartea Moldovenească, la ziarul „Tinerimea Moldovei”), m-au găsit la revista „Moldova”, editată de o echipă minunată de ziarişti. Excelentă în condiţiile de aspru regim ideologic, pentru că îmbina „armonios” temele de actualitate cu aspecte importante (dar neglijate sau interzise de sistem) ale vieţii spirituale – literatură, artă, tradiţii etc. –, după 1989 revista, cu apariţie lunară, rămânea oarecum în urma tumultuoaselor evenimente ce se produceau la Chişinău şi în republică. Iată de ce, oferindu-mi-se ocazia, am plecat la săptămânalul „Învăţământul public”, una dintre cele mai curajoase şi mai bătăioase publicaţii a acelor timpuri. Aici, cu o regularitate „metronomică”, vedeau lumina tiparului incitantele articole ale profesorilor Ion Dumeniuk şi Nicolae Mătcaş. Să amintim că „Învăţământul public”, condus de temerarul ziarist Anton Grăjdieru, a publicat pentru întâia dată vestita scrisoare a celor 66 de intelectuali, document ce a precedat lupta pentru limba română, alfabet latin şi alte însemne identitare. Dar să revin! Într-o zi, favorabilă pentru destinul meu, m-a vizitat profesorul universitar Ion Dumeniuk, care mi-a comunicat că foarte curând la Chişinău va apărea o nouă revistă, anume „Limba Română”, a Ministerului Ştiinţei şi Învăţământului. Mi-a mărturisit discret că Domnia Sa va fi numit redactor-şef şi că, împreună cu ministrul Nicolae Mătcaş, au decis să-mi propună funcţia de redactor-şef adjunct. „O revistă «Limba Română» apare şi la Bucureşti!”, i-am replicat eu fostului meu profesor. „Noi, a precizat viitorul redactor-şef, vom face o altfel de publicaţie. Una utilă pentru învăţământ, dar şi pentru toţi basarabenii”. Propunerea mi s-a părut tentantă. Intuiam că „Limba Română” este un proiect de viitor, inconfundabil ca misiune, într-un spaţiu al marilor şi îndelungatelor nedreptăţi sociale, politice şi spirituale, în care adevărul a fost mutilat.
– Într-un context extrem de frământat politic, cel al anilor ’90, editând revista „Limba Română”, v-aţi asumat lupta pentru adevărul ştiinţific în domeniul filologiei române şi nu numai. Când a fost mai greu, la început sau acum?
– Paradoxal, dar începutul a fost mult mai uşor decât ceea ce a urmat apoi. Iniţial, revista era finanţată de Ministerul Ştiinţei şi Învăţământului, condus de Nicolae Mătcaş, cel mai competent şi mai inimos dintre toţi miniştrii pe care i-a avut această subdiviziune a guvernului moldovean, iar la redacţie îl aveam în calitate de redactor-şef, dar şi de pavăză, pe Ion Dumeniuk, răbdătorul, principialul şi peste tot răzbătătorul nostru coleg. Păcat că această perioadă fastă a durat foarte scurt, un an şi şapte luni, mai exact de pe 4 aprilie 1991, când a fost emis ordinul de fondare a revistei, până pe 3 noiembrie 1992, când primul redactor-şef al „Limbii Române” a decedat la funeraliile Doinei şi ale lui Ion Aldea Teodorovici. Peste un an şi ceva avea să fie demis şi ministrul Mătcaş de către agrocomuniştii veniţi la putere la începutul anului 1994. Finanţarea revistei a fost sistată, iar de aci încolo au început marile probleme ale existenţei şi rezistenţei publicaţiei. Cât priveşte „asumarea luptei”, despre care vorbiţi, se considera o stare firească. Pentru intelectuali, pentru scriitorii şi ziariştii anilor ’90 era de neconceput să neglijezi clocotitoarea mişcare supranumită „de eliberare naţională”. Pe atunci nu erau partide (mulţi dintre conaţionali se lepădau şi de unicul partid, cel comunist), care să împartă societatea în „ai noştri” şi „ai lor”, lipsea spiritul de gaşcă, inclusiv în lumea ziariştilor. Eram uniţi şi conştienţi că aveam, cu toţii, o singură misiune: să luminăm poporul, cum afirma şi Alexei Mateevici, „cu lumina cea dreaptă”.
– Când ați pornit la drum aveați un anumit orizont de așteptare. Cum arată „replica” de la capătul traiectului?
– Aveam presentimentul, dar nu şi certitudinea că editând revista vom reuşi să realizăm un proiect de anvergură pentru Basarabia. Împreună cu o serie de iluştri oameni de ştiinţă şi de cultură, pedagogi din Republica Moldova, din România şi de peste hotare, am „zidit” un edificiu identitar unic în întreaga istorie a Basarabiei. Recunosc sincer: nu am avut siguranţa că vom rezista 25 de ani şi că vom ajunge să scoatem 230 de numere de revistă şi circa 50 de volume în Colecţia „Biblioteca revistei «LimbaRomână»” [antologia Limba Română este patria mea. Studii. Comunicari. Documente (ediția I, 1996, 334 p.; ediția II, 2007, 352 p.), Valeriu Rusu, Limba română. Limbă, literatură, civilizaţie (212 p.) şi Limba română. Cuvinte şi imagini (1997, 212 p.), Eugen Şt. Holban, Contrubuţia Basarabiei la cultura românească. Toponomie şi identitate naţională (1997, 234 p.), Nicolae Mătcaş, Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul (1998, 252 p.), Silviu Berejan, Itinerar sociolingvistic (2007, 240 p.), Alexandru Bantoş, Retrospectivă necesară (2007, 252 p.), Anatol Ciobanu, Reflecţii lingvistice (2009, 340 p.), Nicolae Corlăteanu, Testament. Cred în izbânda limbii române. Studii. Comunicări. Memorii (2010, 256 p.), Dorin Cimpoeşu, Republica Moldova, între România şi Rusia. 1989-2009 (2010, 428 p.), Ana Bantoş, Deschiderea spre universalism. Literatura română din Basarabia postbelică (2011, 344 p.), Nicolae Mătcaş, Calvarul limbii române din Basarabia. Studii. Articole. Comunicări (2011, 552 p.) – sunt doar câteva titluri ale cărţilor editate de noi]. Nici nu visam la un site în care să postăm întreaga noastră arhivă electronică. „Replica” de peste ani a depăşit cu mult orizonturile de aşteptare de acum un sfert de secol.
– RevistaLimbaRomână”, în cei 25 ani de activitate,a avut doar doi redactori-şefi, profesorul Ion Dumeniuk și dumneavoastră. Cum vă simţiți într-un fotoliu atât de exclusivist?
Cea mai frumoasă, mai solară perioadă pentru mine a fost când în fruntea revistei s-a aflat regretatul profesor Ion Dumeniuk. Având mai multe funcţii (profesor, apoi director general al Departamentului de Stat al Limbilor, membru al Guvernului), mi-a încredinţat din start întregul proces de organizare a activităţii redacţiei. Îndeplineam această obligaţiune cu multă responsabilitate, inspiraţie şi totală dăruire, pentru că ştiam: începutul bun e temelia unei construcţii durabile. Atunci, alături de Ion Dumeniuk, am înţeles că a fi în fotoliul de şef înseamnă a trăi împreună cu echipa şi bucuriile, şi necazurile, înseamnă să manifeşti maximă conştiinciozitate în orice situaţie.
– În chip aproape firesc deja pentru națiunea noastră, străinii (şi aş cita câteva nume: R. Piotrowski, R. Budagov, S. Semcinski ş.a.) ne oferă cele mai edificatoare „lecții de identitate națională”. Ce ați învățat în sensul acesta de la ucraineanul Ion Dumeniuk, fondatorul revistei?
– De la profesorul Ion Dumeniuk, ucrainean, dar mai român în cuget, simţire şi, mai ales, în acţiuni decât mulţi dintre patrioţii noştri „de serviciu”, am învăţat îndărătnicia (discretă) de a persevera în tot ce faci şi că în viaţă rentează nu vorbele mari, ci faptele, oricât de mici ar fi. Ion Dumeniuk era modest în sensul cel mai autentic al noţiunii, aprecia omul sincer şi muncitor, trata cu ironie şi sarcasm „liderii” care îşi pardoseau drumul spre putere, prin cuvântări măiestrit meşteşugite, machiavelice, după care se ascundea interesul personal sau de grup. Detesta optimismul exagerat, caracteristic unor acţiuni culturale de la începutul anilor ’90 (dar şi după), considera că au efect minim şi că sunt contraproductive multele, dar adesea plicticoasele, banalele, insipidele manifestaţii de sărbătorire a Limbii Române pe 31 august (ziua adoptării legislaţiei lingvistice în Republica Moldova, legislaţie neglijată şi sabotată de guvernanţii de atunci şi, precum s-a dovedit ulterior, în toţi anii îndelungatei tranziţii). Or, problemele grave, profunde şi multiple de asanare a limbii române nu se soluţionează prin discursuri înflăcărate, cântece şi dansuri, ci prin muncă asiduă în clasă, la catedră, în colectivul de muncă... Intuind cât de complicat şi complex urma a fi acest parcurs al limbii române din Basarabia, Ion Dumeniuk a pledat pentru fondarea, pe 4 aprilie 1991, a revistei „Limba Română”, iar ceva mai târziu, tot din considerentele enunţate mai sus, pe 31 august 1991, a acceptat numirea sa în funcţia de director general al Departamentului de Stat al Limbilor, structură guvernamentală având sarcina de a se ocupa nemijlocit de promovarea şi aplicarea în practică a prevederilor legislaţiei lingvistice. Revista, neoficial, a devenit o subdiviziune a departamentului, iar subsemnatul, prim-vicedirector (la insistenţa profesorului Ion Dumeniuk). Cumulam, şi eu, şi domnul profesor, două funcţii care solicitau consacrare şi multă energie, cooperare, dezbateri, fapt ce ne-a apropiat şi mai mult. De la ucraineanul Ion Dumeniuk am deprins ce înseamnă să-ţi iubeşti neamul, să fii curajos, intransigent, principial, intolerant în promovarea identităţii tale etnolingvistice. Am învăţat, de asemenea, că lucrurile se pot mişca din loc numai prin muncă.
– Există un motiv personal care v-a determinat să vă implicaţi atât de profund în perpetuarea acestei reviste?
– Voi răspunde la întrebare evocând o întâmplare din data de 21 noiembrie 1977. E ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, stil vechi, şi hram în satul meu de baştină, Hiliuţi, Râşcani. Biserica noastră era închisă de prin 1961, ca mai toate locaşurile sfinte din nordul R.S.S.M. Deşi „lucrător al frontului ideologic” (eram angajat în redacţia de actualităţi a Radio-Televiziunii moldoveneşti unde problema identităţii româneşti era „în vizor”), aflat „la hram”, l-am rugat pe bunicul meu dinspre mamă, Pavel Bâlici, să mergem la biserică, ştiind că cheile sunt la moş Gheorghe Diaconu, paznicul. Ctitorită, conform unor documente, în 1774, biserica din lemn (în prezent o ruină, deşi este monument de arhitectură ocrotit de stat de vreo 5 decenii) era încuiată de ziua hramului, noi trei fiind unicii creştini care îi treceam pragul. Era o zi posomorâtă şi tristă de noiembrie, cu tot mai multe semne ale iernii ce sta să pice. Emoţionaţi, intrăm în pronaos, scoţându-ne căciulile şi făcându-ne semnul crucii. Înaintând în interiorul bisericii, am fost zguduiţi de o privelişte apocaliptică: podoabele erau aruncate alandala, geamurile – sparte, încăperea – devastată. În naos – grămezi de cărţi, calendare, condici. O tăcere apăsătoare se lăsase în biserică şi peste sufletele noastre. Ne uitam muţi unul la altul şi nu ştiam ce să ne spunem. M-am aplecat spre cărţile aruncate vraişte, le ridicam rând pe rând. Încercând să descifrez, şi pentru cei doi bătrâni, înscrisurile în slava veche, am constatat că două dintre cărţi erau tipărite la Iaşi în secolul al XVII-lea, a treia s-a dovedit a fi o condică a bisericii, începută la 1822 (de zece ani Basarabia se afla deja sub ruşi!), având pe prima pagină caligrafiat următorul text: „Condica bisericii Sfinţilor mai Marilor Voievozi din satul Hiliuţi, uezdul Iaşi...”. Am recitit textul şi fără să vreau am rostit: „Dragii mei, bunii mei, cine suntem noi: moldoveni sau români şi ce limbă vorbim, dacă la 1822 biserica noastră se mai considera în judeţul Iaşi?”. Răspunsul bunicului Pavel a fost laconic şi sugestiv: „Apoi, măi băiete, să ţii minte: noi suntem români şi vorbim limba română, dar despre asta nu trebuie să vorbeşti nimănui”. Şi a dus tremurând degetul arătător la gură, subliniind încă o dată că subiectul nu e pentru discuţie. Acest scurt şi neobişnuit dialog „a lucrat şi mai lucrează” şi acum în subconştientul meu.
– În cele mai multe cazuri, ziariștii din linia întâi, redactorii-șefi ai revistelor importante au avut în spate o temelie, o persoană pe care au considerat-o model. Dumneavoastră aţi avut un asemenea model?
– Exemplu în acest sens mi-a fost, desigur, Ion Dumeniuk. Era un altfel de şef decât cunoscusem până atunci. Profesor universitar, înalt funcţionar de stat, sincer şi receptiv la toate câte se întâmplau în societate, Ion Dumeniuk se considera un simplu coleg de serviciu, egal în drepturi şi în obligaţiuni, avea şi transmitea şi altora sentimentul acut al datoriei. Respecta opinia altora, era atent la sugestii, îi plăcea ordinea şi disciplina. Fiind foarte ocupat, în special cu problemele departamentului, uneori prezenta cu întârziere textele pentru revistă. În asemenea cazuri, ciocănea aproape neobservat la uşă, intra timid în birou şi, parcă dezvinovăţindu-se, întreba: „Mai e loc în revistă pentru articolul meu, că abia azi noapte am reuşit să-l definitivez...”. Această simplă şi omenească conduită a „şefului nostru” ne emoţiona şi ne răscolea sufletele. Tainele gazetăriei, ca să zic aşa, le-am deprins treptat, de la mai mulţi ziarişti, pentru că o meserie se învaţă greu. Mă simt obligat, în acest context, să invoc numele scriitorilor şi ziariştilor ce făceau parte din excelenta echipă a revistei „Moldova” de altă dată: Mihail Gh. Ciubotaru (redactor-şef), Mitrofan Vătavu (redactor-şef adjunct), Alexandru Gromov (secretar general de redacţie), Anatol Ciocanu, Anatol Gujel, Anastasia Rusu, Larisa Turea, Constantin Bârcă, Boris Marian şi alţii.
Aici, la „Moldova”, am deprins a lucra cu autorii, cu textele, element extrem de important pentru obligaţiunile mele de mai târziu.
– De-a lungul timpului, revista a suportat „prefaceri” de conținut, de ținută grafică, de format, de atitudine? Putem vorbi de anumite etape în evoluția ei?
– E suficient să compari primele noastre numere cu cele editate de curând şi constaţi o diferenţă vădită în modul de elaborare a revistei: mă refer la calitatea textului, la rubricarea articolelor, la aspectul grafic etc. Am urmărit întotdeauna scopul ca fiecare număr nou de revistă să fie superior precedentului. Având în vedere starea noastră financiară precară, în special după 1994, apoi şi climatul social-politic potrivnic „Limbii Române”, fiecare număr de revistă a fost conceput ca „ultimul”, adică mai consistent, mai variat, mai atractiv în toate privinţele. În general, revista a cunoscut 5 sau 6 etape în evoluţia ei, acest fapt fiind marcat, îndeosebi, prin ţinuta grafică, deoarece, cu neînsemnate excepţii, aria tematică, preocupările noastre de fond au rămas neschimbate. Menirea de excepţie a publicaţiei a fost şi este promovarea limbii, literaturii, istoriei, artei naţionale, într-un cuvânt, tot ce înseamnă identitate românească.
– Paleta tematică a revistei este variată, fiind destinată unui cerc larg de cititori. Cum reușiți să adunați în paginile aceleiași reviste un public atât de diferit: de la elevi, studenți, bibliotecari până la profesori de română, scriitori, cercetători? Cum selectați autorii? Care sunt principiile revistei în selectarea materialelor și de ce ar trebui să țină cont cei care intenționează să publice în revista „Limba Română”?
– La revistă scriu cei care ne citesc, mai exact, unii dintre cei care includ „Limba Română” în programul lecturilor lor preferate. Autorii noştri consacraţi ştiu că revista publică doar texte de calitate, principiul valoric, aşa cum subliniam ceva mai înainte, indiferent de tema abordată şi de autor, e la baza selectării articolelor pentru publicare. De regulă, noi nu respingem articolele, ci lucrăm cu autorul. Am avut în acest sens şi cazuri amuzante: supăraţi, din cauza „pretenţiilor noastre exagerate”, unii autori îşi publicau „opera” în alte reviste, multiplicând astfel inexactităţi de date şi fapte eronate, tirajând o limbă neîngrijită etc. Fiind prima revistă cu un colegiu alcătuit din personalităţi notorii de pe cele două maluri ale Prutului, am publicat constant autori din Republica Moldova şi din România, respectând proporţia, atitudine apreciată de marele public. Conform unor date statistice recente, circa 60 la sută dintre vizitatorii unici ai site-ului nostru se află în România, acest indice fiind determinat poate şi de faptul că în dreapta Prutului accesul la internet este mult mai mare. Ne bucurăm sincer că mulţi dintre scriitorii, cercetătorii, profesorii, inclusiv elevii de peste Prut, aleg să publice în revista noastră. De exemplu, nr. 1-2, 2015, al „Limbii Române”, la solicitarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice de la Bucureşti, a fost difuzat la Olimpiada Naţională a elevilor, desfăşurată la Focşani, de unde au parvenit cele mai elogioase ecouri. Cu regret, şi acest lucru îl subliniez, fosta conducere a Ministerului Educaţiei de la Chişinău a neglijat „Limba Română”, o revistă ce a lucrat întotdeauna pentru învăţământ, cu voia sau fără voia ministeriabililor.
– Cât de stabil este colectivul revistei?
– Stabilitatea colectivului unei publicaţii depinde de bugetul ei. Pe parcursul unui sfert de secol însă au fost rare perioadele când am dispus de mijloace financiare în măsură să asigure toate cheltuielile de tipar, salariile pentru echipă, onorariile pentru autori, chiria, internetul, telefonul etc. Pe parcursul celor 25 de ani de existenţă doar în două rânduri am beneficiat de condiţii decente pentru activitatea redacţiei: 1) anii 1991-1993, când revista s-a aflat sub jurisdicţia Ministerului Ştiinţei şi Învăţământului, finanţată din bugetul Republicii Moldova, şi 2) anii 2007-2012, când revista a fost finanţată, alături de alte 6 publicaţii culturale din Republica Moldova, de Institutul Cultural Român (Bucureşti). Anume pe parcursul acestor două segmente de timp, care numără doar 9 ani din cei 25, colectivul redacţiei a cunoscut cea mai statornică stabilitate. Dar, indiferent de bugetul redacţiei (au fost situaţii când salariul se plătea spre sfârşit de an!), majoritatea echipei continua să muncească, pentru că în joc era prestigiul unei reviste cu amprente inconfundabile în procesul de afirmare a identităţii noastre româneşti. În condiţii dificile, fără sau cu salarii, mai mult simbolice, au fost alături de mine: Ana Bantoş, Nicolae Mătcaş, Leo Bordeianu, Viorica-Ela Caraman, Oxana Bejan, Veronica Rotaru, Elena Călin, Tatiana Fisticanu, Jana Ciolpan, Vlad Pohilă, Raisa Belicov, Grigore Canţâru şi această listă poate fi continuată.
– În 2013 aţi trăit un moment de descumpănire, când revista a fost „abandonată” de cei care ar trebui s-o sprijine. Ați fost susţinuţi de comunitatea academică în acest moment de restriște, având în vedere că ați fost prima publicație din istoria Basarabiei ce a purtat în titulatură numele corect al limbii noastre. Cine v-a fost alături?
– Într-adevăr, anul 2013 a fost unul extrem de dificil, pentru că, urmare a reorganizării activităţii şi schimbării conducerii Institutului Cultural Român, un şir de publicaţii culturale din Republica Moldova, în rândul lor şi revista „Limba Română”, au rămas fără asistenţă financiară adecvată. Un an întreg echipa noastră a lucrat neremunerată (abia la începutul anului 2014 am reuşit să achităm o parte din salarii). Indiferenţa factorilor decidenţi a fost taxată de comunitatea academică. Profesorul Solomon Marcus, ilustru om de ştiinţă şi cultură, a iniţiat o amplă dezbatere în presa de la Bucureşti şi Chişinău, la care au participat nume sonore din domeniul lingvisticii, literaturii, artelor etc. Necesitatea stringentă ca revista să-şi poată continua misiunea a fost accentuată în luările lor de atitudine de către Sanda Golopenţia, Eugen Munteanu, Mircea A. Diaconu, Cristinel Munteanu, Mina-Maria Rusu, Theodor Codreanu, Constantin Şchiopu, Diana Vrabie, Andrei Crijanovschi, Anatol Petrencu şi alţii, cărora le mulţumim şi pe această cale pentru sprijinul moral acordat. Dar, după o perioadă de ameliorare, în anul curent se repetă, cu părere de rău, la indigo situaţia din 2013, deoarece din nou nu dispunem de mijloace financiare necesare pentru remunerarea colectivului. Sigur, e bine că vom dispune de finanţe pentru hârtie şi tipografie (am semnat contractul de colaborare cu DPRRP abia pe 25.08.2015), dar este grav că nu se găsesc posibilităţi de a aloca bani şi pentru salarii. Apariţia revistei „Limba Română” în Republica Moldova continuă să fie, cu părere de rău, o chestiune „delicată” şi e păcat că acest lucru nu este conştientizat. Cei care decid finanţarea publicaţiei neglijează sau, pur şi simplu, nu cunosc un adevăr: revista „Limba Română”, difuzată întotdeauna gratuit în biblioteci, spre deosebire de alte publicaţii, nu dispune practic de mijloace financiare suplimentare din publicitate, vânzare, sponsorizări colaterale etc. Or, în pofida tuturor dificultăţilor, revista a supravieţuit onest şi nu a acceptat să fie la cheremul unei persoane sau al unui grup de persoane, al unui partid sau al unor inşi cu bizare veleităţi şi interese. „Limba Română” a fost şi a rămas consecventă menirii sale – de-a fi utilă învăţământului naţional, pentru că în şcoală se duce lupta cea mare pentru viitorul Republicii Moldova.
– Care sunt temerile celui care a „moşit” mai bine de două decenii această „instituţie de cultură”?
– Îmieste teamă că foarte curând vom rămâne singuri în faţa celui mai crunt duşman al culturii – factorul economic. Mă tulbură şi mă nelinişteşte starea tot mai alarmantă a presei noastre, în general, şi a celei culturale, în special, abandonată şi neglijată ca niciodată. Se întâmplă o situaţie paradoxală: prestigiul unor publicaţii creşte, dar şansele pentru editarea lor în condiţii decente se micşorează.
– La o vârstă onorabilă a revistei, care vă sunt așteptările, proiectele, ce va descoperi cititorul de mâine în paginile ei?
– Sperăm totuşi să găsim un finanţator generos (de ce nu ar investi în revistă un filantrop, aşa cum a fost pe vremuri nobilul basarabean Vasile Stroescu?), pentru a oferi cititorului, în special celui tânăr, prilejul de a răsfoi o revistă şi mai interesantă, şi mai bogată, şi mai variată tematic. Cele mai recente numere, prezentate elogios în presă, fac dovadă că publicaţia e în ascensiune, pentru care fapt le suntem profund recunoscători autorilor şi colaboratorilor. Încercăm să fim optimişti: revista „Limba Română”trebuie să rămână în serviciul şcolii şi al culturii naţionale.
– Vă mulţumim! Mult succes revistei și colectivului redacțional în continuare! Longevitate, recunoștință și inspirație!


Interviu realizat de Diana VRABIE


Variantă de revistă. Textul (cu modificări şi completări) a fost preluat din „Ziarul de Gardă” nr. 32 de la 3 septembrie 2015.

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog