Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Mircea Eliade – ideologie şi cultură

Iulian BOLDEA

Alte articole de
Iulian BOLDEA
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXV, 2015

Pentru tipar

În ansamblul operei multiforme, polivalente a lui Mircea Eliade, publicistica de tinereţe ocupă un loc aparte, date fiind reperele, dimensiunile şi paradigmele formale ale acestui tip de scriitură. De altfel, circumscrierea dintr-o perspectivă hermeneutică a operei lui Mircea Eliade nu este lipsită de riscuri şi de dificultăţi, dacă avem în vedere amploarea, profunzimea şi complexitatea acestei creaţii ce îşi asumă domenii atât de diverse de manifestare şi de abordare a imaginarului. Proteismul scriiturii eliadeşti, dublat de un spirit de anvergură enciclopedică, se refuză, fără îndoială, unei interpretări univoce, deschizându-se, dimpotrivă, unei pluralităţi a interpretărilor, unei lecturi polivalente, capabile să capteze nuanţele, simbolurile, reprezentările şi figurile privilegiate ale acestei opere de prim rang a modernităţii secolului al XX-lea.
Pe de altă parte, o analiză a „sintaxei imaginarului” creaţiei eliadeşti este obligată să descopere două paliere dominante ale sale: discursul ştiinţific / publicistic şi discursul literar, dominante ce pot fi integrate într-o interpretare unitară prin asumarea unei metode transdisciplinare care ar putea să favorizeze, în termenii lui Edgar Papu, „sinteza într-un întreg organic a erudiţiei şi sensibilităţii”. Ceea ce se poate preciza este că, cel mai adesea, creaţia lui Mircea Eliade a fost investigată mai degrabă dintr-o perspectivă dihotomică, cele două domenii ale sale – creaţia ştiinţifică şi literatura propriu-zisă – fiind dacă nu definitiv separate, atunci măcar supuse unei analize distincte, refuzându-se, aşadar, beneficiile spiritului sintetic, integrator. Pe de altă parte, anvergura totalizantă a operei eliadeşti, vocaţia sintezei reprezintă dimensiuni ce articulează rosturile adânci ale creaţiei sale, scrisă într-un registru diversificat şi cu modalităţi scripturale diferite. Se poate spune chiar că, într-un anume sens, Mircea Eliade se află într-un vădit dezacord cu personalităţile ştiinţifice ale epocii în care a trăit, cărturari închişi în perimetrul strâmt al disciplinei lor, iubitori de fragmentarism, de specializare strictă. Eliade merge împotriva curentului, într-un efort de transgresare a limitelor unei anumite discipline. Istoricul religiilor, filosoful, scriitorul, memorialistul, publicistul se întâlnesc în structura sa psihologică şi intelectuală, conturând figura unui polihistor modern de incontestabilă prestanţă ideatică. Eugen Simion o spune limpede atunci când notează că Eliade este „un spirit al totalităţii, nu al fragmentului (cum sunt cei mai mulţi dintre specialiştii din secolul nostru), e omul procesului, cum i-a zis prietenul şi colegul său de generaţie, moralistul Cioran”.
Într-o epocă a tuturor alienărilor, într-un timp degradat, cu sensuri dezafectate, lecţia lui Eliade este aceea a unei nevoi acute, stringente de redare a unităţii primordiale a spiritului, prin recuperarea exerciţiului magic şi a ritualului, a elementului sacru. O mărturisire a lui Eliade din Jurnal ne ajută să înţelegem mai bine coeziunea ultimă, secretă a operei eliadeşti, căci nu există, cum s-a şi observat, de altfel, un hiatus hotărât între literatură şi studiile de istoria religiilor; cele două domenii sunt expresia aceluiaşi spirit ce caută rădăcinile spiritualităţii omeneşti, fie cu instrumentele raţiunii, fie cu cele ale expresiei intuitive, simbolice sau metaforice. „Gândesc că omul contemporan, scrie Mircea Eliade, şi cu atât mai mult omul de mâine va fi obligat să integreze cele două forme de cunoaştere: logică şi raţională pe de o parte, simbolică şi poetică pe de altă parte; sunt, de asemenea, convins că sub presiunea istoriei vom fi forţaţi să ne familiarizăm cu diferite expresii ale geniului creator extra-european”.
Se poate, pe drept cuvânt, considera că sintaxa imaginarului eliadesc este marcată de două axe, de două dimensiuni: una diurnă, ce se materializează în textele ştiinţifice, şi alta nocturnă, caracteristică pentru operele de ficţiune. Cele două tipuri de discurs nu trebuie privite însă atât ca elemente dihotomice, cât ca modalităţi complementare de manifestare a spiritului creator, în măsura în care se pot observa numeroase translaţii, combinaţii sau glisări dintr-un registru al discursului în celălalt, uneori chiar în aceeaşi operă. Cert este că Mircea Eliade însuşi a precizat şi apreciat rolul imaginaţiei în cadrul sistemului său creator, atât în domeniul ficţiunii, cât şi în acela al textului cu caracter erudit: „Imaginaţia ştiinţifică nu este foarte departe de imaginaţia artistică. Cărţile mele de ştiinţă sunt aproape întotdeauna cărţi care exprimă visele reale ale umanităţii. Cele două tendinţe se conciliază foarte bine în eul meu”.
Simbolistica labirintului este una majoră pentru scrisul lui Eliade. Ba chiar, în cartea de dialoguri cu Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade consideră că viaţa sa stă, cu toate împlinirile, rătăcirile şi revelaţiile ei, sub semnul figurii simbolice a labirintului, figură ce conferă organicitate, coerenţă şi vocaţie integratoare întâmplărilor în aparenţă neutre, aleatorii ale unei vieţi, cum subliniază chiar autorul Istoriei credinţelor şi ideilor religioase. De simbolul acesta al labirintului se leagă însă şi figura mitică, arhetipală a lui Ulise, prototip al condiţiei politropice a omului european, mereu aflat în căutarea propriei condiţii şi a identităţii sale spirituale. Peripeţiile, aventurile şi rătăcirile lui pe mare pot fi foarte bine asimilate unui simbolic „drum spre Centru”.
Statura personalităţii lui Mircea Eliade poate fi subsumată dublei vocaţii a autorului Istoriei credinţelor şi ideilor religioase, pentru care studiul ştiinţific, dar şi literatura, reprezintă modalităţi de descifrare a semnelor lumii şi ale istoriei, modalităţi hermeneutice privilegiate. Trebuie însă subliniat faptul că literatura nu se configurează ca o ilustrare, facilă, didactică, demonstrativă a ideaţiei ştiinţifice; cele două universuri se explică şi îşi luminează reciproc semnificaţiile şi simbolurile. Se ajunge, astfel, la o relaţie generatoare, arhetipală pentru efortul creator al lui Eliade: relaţia hermeneutică. Pe de altă parte, literatura lui Mircea Eliade conţine, cum se ştie, numeroase elemente de modernitate, sub raportul construcţiei epice, al reprezentării ficţionale a realului sau al expresiei formale: inserţia monologului interior, rupturile şi distorsiunile temporale, apelul la modalităţile confesiunii, prezenţa elementelor eseistice, aliajul bine dozat între nararea unor fapte şi comentariul ori interpretarea lor etc. Pe de altă parte, rolul simbolului în opera lui Eliade este de primă importanţă, iar funcţia sa unificatoare şi integratoare este cea care permite fragmentelor disparate să se coaguleze într-un întreg armonios, să capete organicitate. În această ordine, hermeneutica este, pentru Mircea Eliade, demersul metodologic cel mai adecvat unei descifrări şi interpretări a sensurilor simbolurilor religioase, cum observă chiar autorul: „Hermeneutica este căutarea sensului, a semnificaţiei sau a semnificaţiilor pe care, de-a lungul timpului, o anumită idee sau un anumit fenomen le-au avut. Se poate face istoria diferitor expresii religioase”. Memoriile lui Eliade au forma fluentă a unei povestiri a propriei vieţi şi a propriului destin, înscenată textual din perspectiva tutelară a autenticităţii, concept-cheie al literaturii sale. Caracterul de sinteză „a biografiei spirituale a autorului” (Mircea Handoca) este dominant. Respectând cronologia propriei vieţi, autorul procedează însă şi la o serie de intercalări, de interferenţe temporale şi de mutaţii ale dimensiunii spaţiale care joacă rolul de context al narativităţii. Memorabile sunt unele scene de interior, unele descrieri ale spaţiilor familiare autorului (celebra mansardă, de exemplu), dar şi reprezentarea epică minuţioasă a unor evenimente ce au marcat destinul biografic şi artistic al savantului şi scriitorului.
Pe de altă parte, demne de semnalat sunt unele portrete ale unor personalităţi ale epocii interbelice, surprinse în datele lor de caracter esenţiale, în linii de portret mai contrase ori mai amplu desenate, cu ticuri şi gesturi exponenţiale, cu trăsături revelatoare. Foarte semnificativ este portretul lui Nae Ionescu, profesorul de filosofie care a marcat destinul spiritual al multor intelectuali ai epocii interbelice. Portretul e însoţit de o introducere în „context”, extrem de sugestivă pentru talentul epic al lui Eliade: „N-am să uit niciodată prima lecţie de metafizică la care am asistat. Anunţase un curs despre «Faust şi problema salvării». Amfiteatrul «Titu Maiorescu» era arhiplin şi am găsit cu greu un loc în fund, tocmai în ultima bancă. A intrat un bărbat brun, palid, cu tâmplele descoperite, cu sprâncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic şi cu ochii mari de un albastru sumbru, oţelit, neobişnuit de sclipitori; când îşi repezea privirile pe neaşteptate dintr-un perete în altul, parcă ar fi fulgerat în amfiteatru. Era slab, destul de înalt, îmbrăcat sobru, dar cu o neglijenţă elegantă; şi avea cele mai frumoase şi mai expresive mâini pe care le-am văzut vreodată, cu degetele lungi, subţiri, nervoase. Când vorbea, mâinile îi modelau gândirea, subliniau nuanţele, anticipau dificultăţile, semnele de întrebare (...). S-a aşezat pe scaun, şi-a rotit ochii până în fundul amfiteatrului şi a început să vorbească. Deodată s-a lăsat o linişte nefirească, parcă toţi şi-ar fi ţinut răsuflarea. Nae Ionescu nu vorbea ca un profesor, nu ţinea o lecţie, nicio conferinţă. Începuse o convorbire şi ni se adresa direct, fiecăruia în parte, parcă ar fi povestit ceva, ar fi prezentat o serie de fapte, propunându-ne o interpretare şi aşteptând apoi comentariile noastre. Aveai impresia că lecţia întreagă e doar o parte a unui dialog, că fiecare din noi era invitat să ia parte la discuţie, să-şi mărturisească părerile la sfârşitul orei. Simţeai că ce spune Nae Ionescu nu găseai în nicio carte. Era ceva nou, proaspăt gândit şi organizat acolo, în faţa ta, pe catedră. Era o gândire personală şi, dacă te interesa acest fel de gândire, ştiai că nu o puteai găsi altundeva, că trebuie să vii aici s-o primeşti de la izvor. Omul de pe catedră ţi se adresa direct, îţi deschidea probleme şi te învăţa să le rezolvi, te silea să gândeşti”.
Scrisul a reprezentat pentru Eliade o permanentă dăruire, o implicare fascinantă în ritmurile universale şi în ritmurile propriului destin, a însemnat tensiune a înţelegerii şi făptuirii, fervoare a regăsirii fiorului trăirii autentice, necontrafăcute („Să simţi cum fiecare rând scris îţi smulge din viaţa ta, îţi soarbe sângele, îţi mistuie creierii. Să simţi cum scrisul îţi stoarce întreaga substanţă a vieţii tale. Numai aşa merită să scrii”). Textele cu caracter autobiografic ale lui Mircea Eliade, fie că e vorba de jurnal, de memorii ori de cartea de interviuri, sunt cu totul revelatoare pentru statura, metodele, poetica şi poietica scriitorului şi savantului. Regăsim aici, într-un stil fragmentar, concis, ori, dimpotrivă, digresiv, datele esenţiale ale portretului său spiritual, fizionomia sa inconfundabilă, reperele propriului destin şi, deopotrivă, articulaţiile operei sale de copleşitoare complexitate şi profunzime.
La început, Mircea Eliade adoptă o poziţie apolitică, susţinând însă ideea specificului naţional, a valorificării resurselor autohtone, împreună cu apelul la valorile democraţiei, liberalismului şi individualismului. Evoluţia lui Eliade spre legionarism (în noiembrie-decembrie 1935) a fost mai lentă decât aceea, mult mai impulsivă, mai impetuoasă, a lui Cioran. În această privinţă, apelul la noţiunea de „om nou”, la primatul spiritului şi la un accent major aşezat asupra imperativelor elitei sunt teme recurente ale publicisticii eliadiene din această perioadă. Pentru Eliade, politica şi cultura sunt noţiuni aflate în relaţie antinomică, activitatea sa circumscriindu-se, până în 1935-1936, unei sfere apolitice. După anul 1936, Eliade consideră că implicarea intelectualilor în politică nu mai poate fi dezavuată, dimpotrivă, ea trebuie încurajată, ca fiind necesară, în planul intervenţiei civice, apolitismul transformându-se în imperativ „civil”. Perioada ianuarie 1937 – februarie 1938 este marcată de luări de poziţie prolegionare ferme, expuse în presa epocii (15 articole). Eliade consideră că, de fapt, clasele sociale ce asigură fundamentul unei naţiuni sunt ţărănimea şi intelectualitatea, eseistul subliniind că elita intelectuală a României poate să conducă la izbăvirea neamului românesc. Antisemitismul este foarte transparent în articolele lui Eliade din această perioadă: „De la război încoace, evreii au cotropit satele Maramureșului şi ale Bucovinei şi au obținut majoritate absolută în toate orașele Basarabiei... Iar dacă spui că pe Bucegi nu mai auzi românește, că în Maramureș, Bucovina şi Basarabia se vorbește idiș, că pier satele româneşti, că se schimbă faţa orașelor, ei te socotesc în slujba nemților sau te asigură că au făcut legi de protecția muncii naţionale. (...) Ştiu foarte bine că evreii vor ţipa că sunt antisemit, iar democrații că sunt huligan şi fascist... Ar fi absurd să te aștepți ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate cu anumite drepturi şi cu foarte multe obligații – după ce au gustat din mierea puterii şi au cucerit atâtea posturi de comandă”1. Preocupat constant de destinul României, Eliade consideră, spre deosebire de Cioran (care credea că ieşirea României din starea de minorat şi improvizaţie poate fi asigurată doar printr-un „salt istoric” realizat de un regim de extremă dreapta), că destinul României poate fi reevaluat şi ameliorat printr-o revoluţie spirituală realizată sub conducerea unei elite legionare. Se poate observa că apropierea şi chiar implicarea lui Mircea Eliade în mişcarea legionară, o mişcare politică antidemocratică, antisemită şi antiliberală, a fost favorizată, în mare măsură, de filosofia la care aderă tânărul lider de generaţie, o filosofie vitalistă, existenţialistă, ce exaltă elanurile iraţionaliste; astfel, afirmaţiile xenofobe sau antisemite ale lui Eliade se înscriu în sfera unor concesii făcute ideologiei extremiste legionare. Fondul intelectual şi afectiv al lui Eliade era tolerant, marcat de bună-credinţă, de deschidere şi toleranţă, astfel încât derapajele din perioada 1937-1938 nu pot fi decât regretabile. Creaţia sa de universală recunoaștere şi legitimitate este lipsită însă de momentul resentimentului faţă de identitatea românească, Eliade rămânând mereu ataşat, fără rest, apartenenței sale etnice.
 
Note
1 Piloţii orbi, în „Vremea”, nr. 505, 19 septembrie 1936.
 
Bibliografie
1. Petru Culianu, Mircea Eliade, Traducere de Florin Chiriţescu şi Dan Petrescu, Editura Nemira, Bucureşti, 1995.
2. Mircea Eliade, Profetism românesc, 2 vol., Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990.
3. John Gray, Liberalismul, Editura Du Style, Bucureşti, 1998.
4. Mircea Handoca, Mircea Eliade, pagini regăsite, Editura Lider, Bucureşti, 2008.
5. Gelu Ionescu, Anatomia unei negații. Scrierile lui Eugen Ionescu în limba română (1927-1940), Editura Minerva, col. Universitas, București, 1991.
6. Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieţi: E. M. Cioran; Apocalipsa după Cioran, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011.
7. Zigu Ornea, Anii ’30. Extrema dreaptă românească, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.
8. Marta Petreu, Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004.
9. Marta Petreu, De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, Editura Polirom, Iaşi, 2011.
10. Fernando Savater, Eseu despre Cioran, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
11. Mihail Sebastian, De doua mii de ani..., cu o prefață de Nae Ionescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
12. Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
13. Eugen Simion, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.
14. Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască” în România anilor ’30, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
15. Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, III, Către fiinţa spiritualităţii româneşti, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996.
 
 
Acknowledgement: This paper was supported by the National Research Council – CNCS, Project PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract nr. 220/31.10.2011, title Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948) / Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale şi intelectuale a Transilvaniei (1848-1948) / Cercetarea pentru această lucrare a fost finanţată de către Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS), Proiect PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract nr. 220/31.10.2011, cu titlul Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948) / Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale şi intelectuale a Transilvaniei (1848-1948).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog