Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Între extreme. Generaţia ’27

Iulian BOLDEA

Alte articole de
Iulian BOLDEA
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXV, 2015

Pentru tipar

Generaţia ’27, numită astfel de Dan C. Mihăilescu1, a reprezentat un fenomen intelectual de anvergură, cu un proiect cultural coerent și cu manifestări publice bine coagulate. Cele două manifeste (Itinerar spiritual, al lui Mircea Eliade, și Manifestul Crinului Alb, redactat de Sorin Pavel, Ion Nestor și Petre Marcu-Balş / Pandrea) propun două posibile traiectorii ideatice ale grupării. Caracteristicile generației, asumate, în linii generale de toţi membrii săi, sunt legate de o tendință antijunimistă, apolitică și, mai ales, de opoziţie faţă de tradiţie, faţă de generaţiile precedente, atitudine ce derivă din imperativul scoaterii culturii româneşti din provincialism şi sincronizarea ei cu valorile europene. Deloc întâmplător, Eugen Ionescu a considerat această generaţie ca fiind „paricidă”2, o generaţie ce nutrea ambiţia de a-și devora ascendenţii. Proiectul generaţiei e definit, între alţii, într-un spirit şi un ton insurgent, de liderul ei, Mircea Eliade, care, de pildă, în articolul Cum încep revoluţiile, scria: „Cred că una dintre dramele ursite intelectualului român este să asiste la popularizarea ideilor şi idealurilor în care a crezut, pe care le-a experimentat şi le-a însuşit cu trudă. S-a vorbit de zece ani încoace de naţionalism, de etnicitate şi creaţie autentic românească, de Stat ţărănesc, de Stat organic, de mistică, de mit popular, de rasă, de ortodoxie, de eroism ca sens al existenţei – şi toate, dar absolut toate aceste formule, care reprezentau un anumit efort spiritual, anumite experienţe sufleteşti, au ajuns pe piaţa politică”3.
Opoziţia dintre cultură şi politică, pe care o asumă şi o practică, cel puţin la început, membrii Generaţiei ’27 şi, mai ales, Eliade (prin proclamarea apolitismului ca argument ideologic ferm), pare să se estompeze mai târziu, când proiectul cultural criterionist intră, după anul 1932, într-o altă zodie, în care interferenţele cu sfera politicii sunt din ce în ce mai accentuate. Ilustrativ e faptul că, în toamna anului 1932, asociaţia Criterion organizează o serie de conferinţe având ca teme privilegiate de dezbatere profilurile unor personalităţi ale epocii, între care se înscriu şi oameni politici proeminenţi ca Lenin, Mussolini sau Gandhi. Ideea modernizării prin cultură, prin promovarea adecvată şi consecventă a valorilor spirituale capătă, din ce în ce mai mult, o amprentă ideologică sau chiar politică. Generaţia ’27 conţine, în structura sa destul de eterogenă, intelectuali de marcă precum Mircea Eliade, liderul grupării, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, dar şi alte figuri, de plan secund (Traian Herseni, Anton Golopenţia sau Ernest Bernea, Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Alexandru Elian, Dan Botta, I. Biberi, Petru Manoliu, Dan Petraşincu, George Matei Cantacuzino, Alexandru Cristian Tell, Mihail Polihroniade, Arşavir Acterian ş.a.).
Apropiați de spiritualitate, de esenţa sufletului românesc, de valorile tradiţiilor organice de sursă ortodoxistă, exponenţii tradiţionalismului, între care trebuie amintiţi Nae Ionescu şi discipolii săi din cercul Criterion-ului, au subliniat incompatibilitatea de esenţă dintre România şi Europa Occidentală. Ei considerau că dezvoltarea României trebuie să fie fundamentată pe „realităţile organice”, şi nu pe asimilarea unor modele ori resurse sociale sau economice din exterior. O a treia cale de rezolvare a acestei ecuaţii era reprezentată de ţărănişti şi mai ales de Virgil Madgearu, prin care se căuta o soluţie de conciliere a democraţiei şi a tehnicii occidentale cu „structurile agrariene indigene unice”.
Climatul cultural de la Criterion este, aşadar, punctul de convergenţă al unor concepte, idei, viziuni şi atitudini diverse, eterogene. Petre Comarnescu îl rezuma astfel: „Criterion a început să însemne nu atât prin valoarea personală a membrilor ei, prin individualităţi, cât mai ales prin metoda nouă de lucru pe care a instaurat-o: colaborarea, cooperaţia, discutarea problemelor împreună, armonia între diferitele profesiuni intelectuale”4. Abandonarea principiilor apolitismului şi integrarea unor membri ai grupării în diferite orientări politice este observată, recunoscută, incriminată chiar de către unii dintre reprezentanţii acesteia. Petru Comarnescu, de exemplu, constată că „unii dintre membri trec de partea mişcărilor de dreapta ca Mişu Polihroniade, care a încercat mai întâi să câştige simpatia lui Argetoianu şi a altor politicieni. Vom avea surprize multe, căci acum încep să se stabilească mai clar poziţiile – pentru cei care înţeleg să facă politică activă, de stânga ori de dreapta. Generaţia noastră se împarte în două tabere net opuse şi în crâncenă luptă”5. Poziţia lui Mihail Sebastian referitoare la implicarea / neimplicarea generaţiei ’27 în politică e şi mai tranşantă. Sebastian consideră că, în ciuda tuturor declaraţiilor iniţiale de neimplicare, această generaţie a avut, de la bun început, o atitudine politică, în măsura în care a adoptat o poziţie fermă cu privire la conceptul de „specific naţional”: „Era în 1927 când au debutat toţi camarazii mei de generaţie. Ei bine, grupările s-au identificat repede şi nu fac abuz când spun că criteriul împărţirii n-a fost altul decât atitudinea faţă de ideea specificului naţional. Ca să marcheze şi mai bine poziţia lor, noii recruţi intelectuali s-au grupat în jurul a două reviste adversare: Duh şi slovă şi Kalende6. S-a ajuns astfel ca o parte a Criterion-ului să se orienteze către ideologia legionară (Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Marietta Sadova, Alexandru Christian Tell), o altă parte (Eliade, Noica, Mircea Vulcănescu, Cioran) s-a raliat ideologiei şi filosofiei lui Nae Ionescu, de extremă dreapta, în timp ce o ultimă facţiune a îmbrăţişat ideologia comunistă (Al. Sahia, Bellu Zilber etc.). În fapt, se poate observa că, de prin anii 1932-1933, Generaţia ’27 s-a scindat între extrema dreaptă şi extrema stângă, fapt observat de Emil Cioran, între alţii, tânăr gânditor ce se apropie foarte mult, la un moment dat, de ideile naziste: „Dreapta şi stânga construiesc pe ruinele libertăţii”7. De fapt, Cioran observă că opţiunea pentru cele două doctrine extremiste presupune nu doar renunţarea la articulaţiile ideii de libertate, ci şi abolirea deschiderilor ideatice şi a dialogului, premise tipice unui sistem democratic. Desigur, similitudinile dintre cele două orientări majore nu se opresc aici; ele caută să îşi asume, de pildă, un sens mesianic, relevabil prin lupta pentru abolirea democraţiei şi instaurarea unei societăţi purificate de orice element străin. Legionarii, prin Corneliu Zelea Codreanu, şi ceilalţi exponenţi ai ideologiei extremiste, adoptă o strategie de purificare pe criterii rasiale, căreia îi cad victimă cu deosebire evreii, expunând, totodată, o ideologie tulbure, în care mistica, discriminarea, dispreţul faţă de orice idee democratică sunt evidente. În fapt, aşa cum s-a mai afirmat, Generaţia ’27 a propus, prin iniţiativele sale culturale şi prin manifestările doctrinare, o ideologie alternativă la liberalism, în privinţa imperativului modernizării societăţii româneşti. Un concept-cheie, ce revine obsedant în publicistica reprezentanţilor acestei generaţii, este acela de „revoluţie”, concept epurat de orice conotaţie politică, prin care se revelează necesitatea unui nou început, a opoziţiei ferme faţă de trecut şi faţă de tradiţie şi a unei legitimări identitare ce are, într-un anumit sens, o ţinută atemporală. Desigur, se poate spune că şi Eliade, ca şi ceilalţi corifei a generaţiei, s-a confruntat cu o problemă / aporie identitară. Evoluţia ideologică a celor trei intelectuali de care ne ocupăm în acest studiu (Eliade, Cioran, Ionescu) a fost, în linii mari, similară, ei având, cum observă Marta Petreu, o traiectorie identitară „stereotipă sau monotipică”8. Problematică a fost, pentru cei trei, apartenenţa la identitatea etnică – românească, ca şi identitatea politică, pentru că, după ce au străbătut o perioadă marcată de apolitism, au trecut la critica sistemului democratic, convertindu-se apoi (cu excepţia lui Ionescu), la ideologia totalitarismului de dreapta. Marta Petreu constată, astfel, un scenariu analog, care a putut fi inventariat la aceşti intelectuali: „un moment spiritual apolitic, apoi o convertire politică şi o pasiune ambivalentă pentru România, apoi o traumă cu dezamăgire, iar în final o apostazie a românităţii, cu o complementară adoptare şi construire a unei identităţi fantasmatice”9.
Fascinaţi, la un moment dat, de ideologia totalitară, Eliade, Cioran sau Noica, pentru a aminti doar cazurile intelectualilor exemplari ai epocii, s-au dezis mai apoi de aceste „rătăciri” ale tinereţii. Fantomele trecutului nu au contenit însă să bântuie receptarea unor opere de remarcabilă ţinută filozofică sau ştiinţifică. Cazul lui Eugen Ionescu este acela al unui intelectual atras de valorile democraţiei, dar şi de valorile liberalismului, de care nu s-a dezis niciodată. Desigur, se poate percepe, aşa cum observa Marta Petreu, în urma analizei traiectoriei identitare a exponenţilor Generaţiei’ 27, o similitudine de reacţie, de atitudine şi de viziune, de la fervoarea asumării unei ataşări pasionale faţă de identitatea românească, la negarea vehementă a acesteia. Între ataşamentul faţă de românitate şi ruptura clamată virulent se desenează, în fond, destinul multor intelectuali ai Generaţiei ’27, o generaţie reprezentativă pentru geografia culturală românească a perioadei interbelice.
 
Note
1 Dan C. Mihăilescu, Generaţiei ’27, atunci şi acum, în „Cuvântul”, anul XI, nr. 3, mart. 2005, p. 12.
2 Eugen Ionescu, În loc de cronică literară. Despre „generaţia în pulbere”, în „Facla”, 4 iunie, 1936. Art. reluat în vol. Război cu toată lumea, Editura Humanitas, 1992, p. 94.
3 Mircea Eliade, Cum încep revoluţiile..., publicat în „Vremea”, nr. 380 din 17 martie 1935, p. 3; reprodus în vol. Profetism românesc, vol. II, România în eternitate, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 71.
4 Petru Comarnescu, S-a încheiat un ciclu, în „Credinţa”, nr. 11, 14 decembrie 1933, apud Mircea Handoca, Mircea Eliade, pagini regăsite, Editura Lider, Bucureşti, 2008.
5 Petru Comarnescu, Pagini de jurnal, vol. I, ediţie îngrijită de Traian Filip, Mircea Filip şi Adrian Munţiu, Editura Noul Orfeu, Bucureşti, 2003, p. 152.
6 Mihail Sebastian, Specificul naţional, în „Apostrof”, mai 2001, p. 13.
7 Emil Cioran, Renunţarea la libertate, în „Vremea”, anul X, nr. 480, 21 martie 1937.
8 Marta Petreu, De la Junimea la Noica, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 444.
9 Ibidem.
 
Bibliografie
1. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1985.
2. Matei Călinescu, Eugène Ionesco: teme identitare și existențiale, Editura Junimea, Iași, 2006.
3. Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, București, 1990.
4. Petru Culianu, Mircea Eliade, Traducere de Florin Chiriţescu şi Dan Petrescu, Editura Nemira, Bucureşti, 1995.
5. Mircea Eliade, Profetism românesc, 2 vol., Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990.
6. Gelu Ionescu, Anatomia unei negații. Scrierile lui Eugen Ionescu în limba română (1927-1940), Editura Minerva, col. Universitas, București, 1991.
7. Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieţi: E. M. Cioran; Apocalipsa după Cioran, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011.
8. John Gray, Liberalismul, Editura Du Style, Bucureşti, 1998.
9. Mircea Handoca, Mircea Eliade, pagini regăsite, Editura Lider, Bucureşti, 2008.
10. Alexandra Laignel-Lavastine, Filosofie şi naţionalism. Paradoxul Noica, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
11. Eugen Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
12. Andrei Oișteanu, Imaginea evreului în cultura română, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001.
13. Zigu Ornea, Anii ’30. Extrema dreaptă românească, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.
 
 
Acknowledgement: This paper was supported by the National Research Council – CNCS, Project PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract nr. 220/31.10.2011, title Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948) / Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale și intelectuale a Transilvaniei (1848-1948) / Cercetarea pentru această lucrare a fost finanțată de către Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS), Proiect PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract nr. 220/31.10.2011, cu titlul Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948) / Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale şi intelectuale a Transilvaniei (1848-1948).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog