Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Rugăciune către Sfântul Duşman Universal

Ion PACHIA-TATOMIRESCU

Alte articole de
Ion PACHIA-TATOMIRESCU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXV, 2015

Pentru tipar

După un debut colectiv din anul 1989, sub semnul războinicirii lirice nemuritoare, în antologia basarabeană Şapte tineri poeţi – unde semnează un interesant ciclu de poeme, Cer cuvântul –, Iurie Bojoncă(născut în zodia Fecioarei, la 28 august 1961, în Antoneşti – Basarabia, licenţiat, în 1983, al Facultăţii de Filologie – Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chişinău, rezident în Italia, lângă Veneţia, pe malul râului Zero, de pe la începutul mileniului prezent) îşi reliefează un admirabil şi inconfundabil teritoriu poetic, având în centrul său gravitaţional simbolul paradoxist-existenţial al „peşterii” / „ocnei”, prin volumele: Peştera mâglei (1996; mâglă = „grămadă de pietroaie / bulgări de sare”), Teama de scris (2002), Mesaje din ocnele paradisului (2003) etc., cel mai recent, aflat în obiectivul cronicii noastre, fiind Râul Zero şi plopul fără soţ, poeme şi tablete, cu o Prefaţă de Svetlana Paleologu-Matta (Editurile Augusta & Artpress, Timişoara, 2007, 152 p.).
Doamna eminescolog din Elveţia, S. Paleologu-Matta, între altele, şi autoarea celebrei lucrări, Eminescu şi abisul ontologic (Editura Nord-Victor Frunză, Aarhus / Danemarca, 1988), luminos prefaţează Râul Zero şi plopul fără soţ, de I. Bojoncă, înmânându-i parcă „paşaportul diplomatic” pentru o nouă şi netulburată intrare în Ţara Metaforei, cu o deosebit de exactă generozitate / admiraţie: „Titlul ultimei sale cărţi, Râul Zero şi plopul fără soţ, se revelează a fi o dublă ipostază a autorului. El vede de la fereastra locuinţei sale actuale, în Veneto, un plop care-i «pozează» pe malul râului Zero. Este o concentrare emblematică în felul poetic al vieţii sale. Râul Zero se referă la viaţa lui de emigrant, pe când alte valenţe are plopul, de ordin profund emotiv. Plopul şi poetul au fiecare din ei «fabricele» lor. Unuia natura, care nu face versuri, îi dă puful, frunze şi seminţe, pe când poetul are o maşină de scris şi o altă maşină de plâns. Diferenţa dintre ei este esenţială. Şi totuşi, într-o zi de toamnă, cu un soare rotund şi frumos, poetul contemplă iarăşi plopul, căci în el trăiesc «flori de aur» ale unui cântec sfânt: «Pe lângă plopii fără soţ...». Marele Eminescu este mereu prezent în Iurie care-şi iubeşte şi onorează maestrul prin câte ceva fugar şi aluziv la opera Poetului. Prin suflul ei etern ea dă o nobleţe şi sporeşte farmecul scrierilor lui Iurie Bojoncă” (p. 9).
Poemul „deschiderii”, Dacă ar fi fost posibil, este, în ultimă instanţă, ars poetica-i, din care aflăm – după ce pune sub interogaţie locul naşterii ens-ului în univers, ca Ţară, ca Oraş, sau ca Sacră Casă („Dacă ar fi fost posibil / să-mi aleg o casă / unde să mă nasc / la ce casă m-aş opri oare / La una de lux într-un oraş / ori la o cocioabă într-un sat? / ori poate la un spital de copii, / ori poate la un orfelinat?”) –, că spaţiul ideal al scriiturii este cel celest, ori – mai exact şi benedettocrocean spus – al „aliajului” în cele 24 de carate ale capacităţii de a percepe cosmicul: „Dacă ar fi fost posibil / să-mi scriu poemele din nou / le-aş dilua bine cu cer, / apoi le-aş infiltra în teiul sfânt...” (p. 13; s.n. – I.P.-T.).
După „poemul deschiderii” ne întâmpină Prefaţa autorului, unde sunt abordate câteva probleme foarte „acute” legate de „cancerul” care îşi arată tot mai mult lucrarea în partea stricată a „capului”, a „intelighenţiei” Valahimii – ca şi pe vremea lui Eminescu –, de fapt, o pseudointelectualitate „în solda Străinătăţii” (cu „oglindă” / „analogie” în partea secundă a Scrisorii III, de la „vlădică” până la / în Parlament), ce se reclamă drept „exponenţială” / „reprezentativă” pentru „interesele” Poporului, ale României (deşi postrevoluţionar-decembristele „făptuiri” civice ale acesteia arată nu vreo „benefică operă” pe undeva, ci, dimpotrivă, focalizarea pe actul distrugerii a tot ceea ce este reprezentativ-naţional, căci reprezentanţii acestor minorităţi „elitice” acţionează în numele revitalizării cenuşilor imperiilor de odinioară). Masa intelectualităţii autentic-valahe din România este supusă de-aproape două decenii unui cumplit tir mediatic al „culpabilizării”, cum, de altfel, şi întregul popor (de la „dosarele Securităţii”, până la „ştirile negre ale zilei” – accidente, crime, violuri, scandaluri / bătălii între clanuri de „ţigani” / „rromi” – cu „dirijata confuzie sorosistă” din 1980 / 1997 încoace, pe întreaga planetă, spre a se crede că rromii ar fi identici cu cei ce se cheamă români etc.), având drept ţintă haotizarea ţării şi „exodul materiei cenuşii” de la Dunăre / Carpaţi către Occident, către America etc.
Mai întâi, în această prefaţă, poetul Iurie Bojoncă atrage atenţia asupra faptului că volumul de faţă se structurează epistolar – între epistole, ivindu-se irepresibil, vertiginos, poemultrăirii autentice –, că se detaşează de aşa-zisul postmodernism nihilist, demitizator, demolator: „Această carte de scrisorisau epistolenu se vrea o replică adresată unor literaţi foarte bine şcoliţi cărora le place să fie numiţi postmodernişti. Adept al unei estetici revolute, valul postmodernităţii are şi nişte tendinţe greu de explicat, ce ţin de negarea unor valori spirituale create până la noi. Demitizarea anumitor teme e chiar necesară. Dar să nu confundăm demitizarea cu demolarea acestora. Altfel, cum am califica spusele unui „mititel” de la Bucureşti, dar cu funcţii mari în Stat, care zice: «Ce mai umblaţi atâta la Eminescu, fiindcă el e un cadavru în debara». Demolatori de acest gen avem şi la Chişinău destui, dar ei, cel puţin, nu prea sunt luaţi în serios” (p. 14).
În 1996, tot un astfel de personaj patibular-sinistru, „excrementist” şi la propriu şi la figurat, într-o carte de epistole „politice” a lansat negru pe alb numeroase injurii cumplite la adresa Poporului Român / Valah (ca şi cum poporul din care s-a desprins minoritatea lui pseudo-elitică din România n-ar fi fost supus aceluiaşi tratament al imperiilor acestei părţi de lume). Paradoxal, în loc să stea după gratii, sinistrul personaj patibular conduce astăzi (prin grija Guvernului / Preşedinţiei) o foarte importantă instituţie a statului – menită a arăta omenirii adevăratul chip / profil cultural-ştiinţific („neuronal”) al României – cu filiale pe mai toate continentele. În cazul de faţă „toleranţa” nu înseamnă „strategie”, ci „cumplită prostie” dovedită de „conducătoarea” păturică improvizată, neşcolită, „nediplomatizată” (şi-atunci, potrivit paremiologiei valahe: „peştele prost-gospodăririi marinăreşti de la cap se împute”).
Desigur, nu există „doi” Eminescu, unul de Bucureşti şi unul de Chişinău; Eminescu întruchipează geniul Poporului Pelasgilor (> Belagilor > Belachilor / Blachilor > Valahilor / Vlahilor), al Valahimii / Dacoromânimii; iar intrarea în Uniunea Europeană înseamnă – în primul rând, pentru noi ca popor şi ca demnitate naţională – re-Unirea, re-alcătuirea spirituală / culturală a Daciei lui Burebista / Regalian, căci secolul al XXI-lea nu este decât secolul unei „pseudoglobalizări” care a declanşat ireversibil-sublimul proces al descătuşării, al cristalizării conştiinţelor naţionale; şi aşa cum nu trebuie să încălcăm „drepturile Omului”, tot aşa viitorul nu trebuie să încalce „drepturile Poporului / Naţiunii”: „Poate cei de la Bucureşti, suprasaturaţi de cultură, au dreptul moral să vorbească despre o debara a valorilor (s.n. – I.P.-T.), dacă ei cred cu tot dinadinsul că idealurile naţionale ale României, pentru care a luptat şi Eminescu, au fost atinse odată cu intrarea în Uniunea Europeană. Însă pentru noi, cei din Basarabia ori «dulcea Bucovină», rămâne Eminescu de «cea mai nemijlocită şi incandescentă actualitate» (Al. Oprea), mai ales prin articolele de la «Timpul», în care îl vedem «profund angajat în destinul istoric al ţării sale», după cum remarca minunat Svetlana Paleologu-Matta, în eseul Jurnal hermeneutic” (ibidem).
Poetul mai vorbeşte despre mult citata sintagmă a lui Nicolae Iorga, „România, ţara înconjurată de români” (dar pentru care nici generaţia hohenzollernistă, din vremea lui Iorga, şi nici generaţia stalinist-postbelic-secundă, ori cea de după Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989, din vremea noastră, de la cârma României, tocmai pentru că au fost străine de Neamul Valahimii, n-au făcut nimic spre a nu mai fi această paradoxală realitate a „fraţilor ce-şi dau mâna prin vamă”, ori pe „podul cimitirelor de flori”).
Apoi constată câteva realităţi politice menite a încorda timpanele conducătorilor: abandonul istoric, debaraua istoriei, „orânduiala cea crudă şi nedreaptă” din „labirintul politicului” contemporan, „mizerii şi bogaţii” sezoanelor din ultimele două decenii: „O consecinţă a abandonului istoric o trăim acum când nu ştim cu ce să ne tratăm de «boala copilăriei comunismului»” (p. 15), îmbrăţişând exodul.
În secundul rând, Iurie Bojoncă ajunge la vectorul mioritic (*): „Următorul vector al cărţii ţine de câteva trimiteri la Mioriţa. Aceasta a fost şi va rămâne o bijuterie a culturii noastre naţionale. Încercăm prin parafrazare să întrezărim în excesul de mioritism (s.n. – I.P.-T.), în vehicularea abundentă a acestuia, un fel de sindrom al inferiorităţii (s.n. – I.P.-T.). Această resemnare în faţa morţii ne paşte toată viaţa. Mesajul paradigmatic al baladei serveşte drept sursă de inspiraţie pentru cei mai de seamă scriitori români, dar alimentează din plin şi o parte din expresiile populare. «În balada populară Mioriţa, considerată unul dintre miturile româneşti fundamentale, suntem autoreprezentaţi ca locuitori ai capătului lumii, ai piciorului de plai şi gurii de rai concepute ca margine existenţială paradisiacă, pusă însă sub semnul acceptării senine a iminenţii morţii», subliniază M. Cimpoi («Limba Română», nr. 11, 2004). Felul de a fi, ADN-ul spiritualităţii noastre e poate cel mai bine codificat în balada Mioriţa, ce comportă o supuşenie aproape proverbială, o împăcare cu soarta, un mare dor pentru nunta ancestrală. Vom încerca prin metoda clivajului să deschidem parantezele câtorva proverbe pentru a le vedea altfel decât se văd prin ochelarii învăţătorului. Şi anume acele expresii populare care ne îndeamnă să plecăm capul în faţa sabiei, ori să fugim de pe câmpul de bătălie” (p. 15 sq.).
Chiar dacă este citat ca „autoritate supremă” acad. Mihai Cimpoi, trebuie subliniat că falsă este pista receptării celor 1600 de variante ale colindei / baladei Pe-o Gură de Rai / Mioriţa – fapt unic în folclorul lumii, pentru că fenomenul mioritic ţine doar de realitatea / unicitatea Zalmoxianismului şi variantele nu sunt decât dintre hotarele Daciei, arie unde această primă religie monoteistă din istoria spiritualităţii universale a cunoscut apogeul, până la îmbrăţişarea Creştinismului de către Poporul Pelesgo → Valaho-Dac al Zalmoxianismului, „neftinind” noua religie, după cum a observat mai întâi Mircea Eliade, în Creştinism Cosmic (cu oglindire adâncă în balada Pe-o Gură de Rai / Mioriţa.
Mitul mioritic – mit fundamental al Pelasgimii > Valahimii – este de fapt mitul armonizării fiecăruiadintre Valaho-Daci ca parte în sacrul întreg cosmic (care este infinit şi care înseamnă Dumnezeul Cogaionului), învăţătura din fundamentul Zalmoxianismului.
După cum subliniam mai sus, în „formula compoziţională”, epistolele din Râul Zero şi plopul fără soţ, de Iurie Bojoncă (având un adresant cunoscut încă din prefaţa auctorială: prof. Grigore Canţâru), sunt mirabile „piste de lansare” a Distinsului Receptor, din epicul câmp, în liricul magnetism al poemului – care se constituie în „punct culminant” / „deznodământ” al epistolei-„expoziţiune” şi „desfăşurare acţională”.
Sub un motto din Nietzsche („Suntem îndeosebi sancţionaţi pentru virtuţile noastre”) stă O altă scrisoare din care Grigore (Canţâru) află că în ziua în care acesta a primit scrisoarea-i anterioară, autorului i s-a scos „fragmentul de monument (ghipsul) de la piciorul drept”, prelungindu-i-se eternitatea „cu încă douăzeci şi cinci de zile”; „ortopedic vorbind” (p. 27), o lună nu s-a putut sprijini pe „piciorul cu pricina”; aşadar, din această „epistolară deschidere” reţinem monumentul; i se adaugă alte elemente care încolţesc aidoma boabelor de grâu, toamna, în spaţiul poematic: „Urmaşii Romei instalau în partea de sus a aparatului bancomat o microcameră de luat vederi. Astfel copiau codul secret al clientului...” (p. 29); „...ne-a rămas numai calificativul orto şi man echivalent cu om drept[...]; suntem drepţi în faţa sorţii” (p. 34) etc.
Şi această „încărcătură” de elemente ale „înlănţuirii epistolare” – puse sub ironia subtilă a streaşinii înaltului spirit justiţiar prin istorii – se descarcă după o „magică formulă” – în poemul Memoria genetică, având în secunda-i parte o surprinzătoare rugăciune-parodie la «Tatăl nostru»: „Dacă tu i-ai tăiat capul lui Decebal / şi ai stropit cu sângele lui pajiştea noastră, / dacă tu ne-ai călărit femeile / şi le-ai lăsat cu pruncii în braţe, / dacă tu ne-ai cărat aurul din Apuseni / şi te-ai îmbogăţit sărăcindu-ne, / dacă tu ne-ai civilizat în plină istorie, furându-ne, / noi te vom barbariza în apogeul modernităţii, vandalizându-te, / dacă tu ai pus începutul tuturor invaziilor, / ai fost uşor de mână, / căci te-au urmat din belşug / şi tătarii, şi turcii, şi ungurii, şi ruşii / şi am fost un pământ aruncat / la cheremul tuturor imperiilor, / am fost şi raia turcească, / am fost şi gubernie rusească, / am fost ţinut, plai, gură de rai, / am fost un timp şi Republică-soră / în cadrul haremului celor cincisprezece surori / violată mereu de fratele mai mare / şi acum am rămas un fragment de suspans / uitată de lume dar şi de Ţar”.
Poemul Memoria genetică se metamorfozează – brusc şi în cel mai înalt spirit al esteticii paradoxismului – într-o „rugăciune” în care Dumnezeu / Tatăl nostru este substituit de Imperiu / Duşmanul nostru, al Pelasgimii > Valahimii, al sfârtecatei Dacii strămoşeşti: „Duşmanul nostru, / carele eşti în monumente, / blestemat fie numele tău, / blestemată fie voia ta de a stăpâni, / blestemate fie împărăţiile tale cele pământeşti / şi toate imperiile pe care le-ai avut, / precum tu stai rece acolo în monumente / aşa să-i văd reci pe urmaşii tăi aici, pe pământ, / dă-ne nouă astăzi libertatea cea de toate zilele / şi nu ne duce-n ispită cu ea, / precum noi ispitim animalele noastre / când, dintr-o cuşcă mai mică, / le punem în una mai mare, / ca să poată creşte mai bine, / să ne facă mai multă carne, / şi ne pedepseşte pe noi păcătoşii, / vinovaţii de faptul că ne-am născut, / precum şi noi ne pedepsim mâinile şi picioarele / cu muncile cele mai istovitoare: / în numele tău ce stai în diversele monumente ale lumii, / în numele fiului tău ce şi azi ne mai asupreşte / şi încă în numele celui de-al treilea / de care ne amintim doar când este mai greu, / te implor să ne strângi de pe faţa pământului, / să nu-l mai spurcăm în continuare, / căci nu sfârşeşte lumea aici, / când se întâmplă popoare să moară, / ca din ele să nască alte popoare” (p. 36-38).
Şi, în ultimă instanţă lirosofic-religioasă, a ni se îngădui să adăugăm: „În numele Tatălui-Poem, şi-al Fiului-Cuvânt / Necuvânt, şi-al Sfântului Duh-Paradox-din- Lacrima-Valahimii, Amin...!”.

Note
(Sper ca ampla noastră „notă” – infra – să lămurească vectorul mioritic, atât pentru talentatul poet, cât şi pentru admirbila sa generaţie antiproletkultistă şi antineostalinistă.)
(*)Deşi am mai spus-o de nenumărate ori în ultimele decenii, repet încă o dată cele privitoare la „statutul” de nemuritor zalmoxian al protagonistului mioritic (cf. Rostirea românească, Timişoara, ISSN, redactor-şef: Anghel Dumbrăveanu, anul al VIII-lea, nr. 7-12 / iulie-decembrie, 2002, p. 140-142), mai întâi (după cum spus-am şi mai sus), pentru înzestrat-însetatul întru cunoaştere Iurie Bojonca, autorul admirabilului volum de poeme Râul Zero şi plopul fără soţ(2007), poet deja intrat în stăpânirea unui inconfundabil teritoriu liric, dar nu pentru a-i dinamita pista convingerilor despre spaţiul mioritic (L. Blaga), ci, dimpotrivă, pentru a-l ajuta să pună „betonul armat” pentru pista de lansare a viitoarelor „rachete-idei” ca veritabili vectori mioritici ai domeniului...
Abordând Creştinismul Cosmic şi mitosofia valahă, mitologia şi folclorul religios (Zalmoxis, Satana şi Bunul Dumnezeu: preistoria cosmogoniei populare româneşti, Meşterul Manole şi Mănăstirea Argeşului, Mioara năzdrăvană etc.), în celebra lucrare De la Zalmoxis la Genghis-Han (Paris, 1970), Mircea Eliade atrage „indirect” atenţia asupra faptului că, la Carpaţi / Dunăre, în întregul bazin al sacrului fluviu dacic, a existat nucleul unei civilizaţii arhetipale, civilizaţia pelasgo-thraco-dacă, sau Old European Civilization (M. Gimbutas – Universitatea din California, 1971 / cf. GCiv, 51 sqq.), întemeiată cu mult înaintea celorlalte civilizaţii euro-afro-americano-asiatice. Marele comparatist al religiilor certifică în acest sens: „...cultul lui Zalmoxis, [...], ca şi miturile, simbolurile şi ritualurile care stau în baza folclorului religios al românilor, îşi au rădăcinile într-o lume de valori spirituale ce precede apariţia marilor civilizaţii ale Orientului Apropiat antic şi ale Mediteranei” (EDZG, 17; s.n. – I.P.-T.).
Balada Mioriţa, sau Pe-o Gură de Rai, dacă o denumim după versul secund al oralo-textului, are o răspândire în toată aria lingvistică a Daciei lui Burebista, sau a Daciei (Dacoromâniei) lui Regalian, arie coincizând cu spaţiul nostru de etnogeneză pelasgă > valahă (thraco-dacă), aflată sub pecetea de aur a primei religii monoteiste din istoria spiritualităţii universale, Zalmoxianismul.
 
Pe-o Gură de Rai cunoaşte şi tiparele altor specii: colindul / colinda („corinda”), bocetul etc. Specia mioritică de colind(ă) este frecvent întâlnită în zona intracarpatică, adică în Transilvania (Ardeal, Crişana, Maramureş); foarte vechi, variantele-colind, aflate încă în circuit folcloric în Ţara Crişurilor (Crişana) – Ieste-un munte cu oi multe, Sântu-şi trei păcurăraşi etc. –, au conservat elementele de ceremonial / ritual eroic-funerar ce de-aproape şase milenii durează în spaţiul Daciei (Dacoromâniei), atestate arheologic din orizontul cultural / civilizatoriu al anului 3400 î.H. (cf. TIR, I, 222).
Dar în majoritatea variantelor-colind ardeleneşti s-au păstrat elemente ale scenariului misteric / iniţiatic specifice Zalmoxianismului, de trimitere a Solului / Mesagerului-Celest la Samasua / Samoş (Soarele-Moş / Tatăl-Cer), Dumnezeul Cogaionului. Este vorba, în primul rând, de aruncarea protagonistului mioritic, ce îşi relevă – în cele peste 1600 de variante (de la Pe-o Gură de Rai / Mioriţa) – „statutul de nemuritor” prin sublima jertfă a aruncării ritualice în trei suliţe / ţepi („ţăpuşte”): „Ori să-l taie, ori să-l puşte, / Să-l arunce-n trei ţăpuşte, / Ori să-l puşte, ori să-l taie, / Să-l arunce-ntre fărtaie”...
Reamintim că aruncarea în trei suliţe / „ţăpi”, element fundamental al obţinerii nemuririi Zalmoxianismului în calitatea de Sol / Mesager-Celest, a fost descrisă şi de părintele istoriei, Herodot (484-425 î.H.): „Trimiterea Solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe / ţăpi, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zalmoxis, îl leagănă de câteva ori şi, apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus, peste vârfurile suliţelor / ţăpilor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că Zeul le este binevoitor...” (Istorii, IV, 95 / HIst, I, 345).
După multe secole de la trecerea pelasgilor > valahilor (dacoromânilor) la Creştinism, statutul de nemuritor al protagonistului şi ideea „sublimei jertfe”, ţinând de scenariul misteric / iniţiatic al Mesagerului-Celest întru prosperitatea propriului neam, au intrat în „noaptea amintirii”. În Evul Mediu, s-a altoit în „trunchiul” baladei „episodul” / „motivul” celor trei păstori, dintre care doi il ucid pe al treilea, cel mai bogat / „ortoman”, spre a-i lua turmele. La un examen atent al fondului baladei, acest episod al crimei cunoaşte „autoeliminarea” structurală, ca „episod-intrus”, „neverosimil” / „inautentic”, mai ales că, în finalul baladei, apare „nunta cosmică”, adică nuntirea protagonistului mioritic cu întregul univers, având ca naşi Soarele şi Luna (perechea sacră secundă din monoteismul tetradic al Zalmoxianismului). Este aici conservată învăţătura fundamentală a Zalmoxianismului: „armonizarea părţii în sacrul întreg cosmic”.
Până la ora actuală, folcloriştii au cules peste 1600 de variante ale baladei (bocetului / colindei) Pe-o Gură de Rai / Mioriţa.
Prima variantă a baladei a fost întregistrată în 1842, în zona cogaionică a Vrancei, la Soveja, de către Alecu Russo, unde fusese exilat de autorităţile vremurilor pentru atitudinile lui revoluţionar-paşoptiste. În peregrinările prin satele din munţii Sovejei, a auzit şi a notat balada, oralo-text pe care l-a încredinţat spre publicare lui Vasile Alecsandri (pe când strângea colaborări / colaboratori pentru „foaia ştiinţifică şi literară”, Propăşirea, 9 ianuarie – 29 octombrie 1844, interzisă prompt de cenzură). Izbucnind revoluţiile burghezo-democratice din 1848, V. Alecsandri abia în 1850 încredinţează Mioriţa spre publicare unei gazete din Cernăuţi, „Bucovina literară”. Dar numai din anul 1852, de când Vasile Alecsandri o încredinţează luminii tiparului, în volumul I de Poesii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti) adunate şi îndreptate... (Iaşi, I, 1852; II, 1853), se poate spune că Mioriţa intră în atenţia personalităţilor culturale marcante ale romantismului românesc şi european (Jules Michelet / Franţa).
În 1964, cercetătorul Adrian Fochi a adunat, cercetat şi publicat 930 de variante ale Mioriţei (câte erau cunoscute dintre anii 1842 şi 1964) sub titlul: Mioriţa – tipologie, circulaţie, geneză, texte(cf. FMtcg).Analizate şi de Mircea Eliade, din toate, s-a relevat o interesantă structură (în episoadele): (a) un nucleu tematic, nelipsit din vreo variantă, testamentul ciobanului; (b) episodul mioarei năzdrăvane; (c) cadrul epic iniţial(„adică temele: «locul dramei», «ciobanii», «hotărârea ciobanilor», «cauzele omorului»” – EDZG, 241); (d) episodul maicii bătrâne, specific zonei extracarpatice (ori, mai exact spus, ariei în care s-a exercitat – până dincoace de orizontul „creştin” al anului 313 d.H. – cultul Cavalerului Zalmoxian / Dunărean).
Privită „motivic”, balada Pe-o Gură de Rai / Mioriţa îşi relevă în structură mai întâi (I) motivul transhumanţei: Pe-un picior de plai, / pe-o Gură de Rai... Într-o atmosferă caldă, luminoasă, într-un acord deplin între om şi natură, se proiectează transhumanţa, sau coborârea / urcarea periodică a turmelor, în funcţie de ciclicitatea anotimpurilor primăvară-vară / toamnă-iarnă, de la munte la câmpie, la matca Dunării, şi invers.
În „varianta-Alecsandri” a Mioriţei, în al doilea rând, se observă (II) motivul complotului:ciobanul ungurean şi cu cel vrâncean se sfătuiesc să-l omoare pe cel moldovean ca să-i ia turmele, caii şi câinii „mai bărbaţi”.
După unele păreri, în spirit revoluţionar-paşoptist-unionist, V. Alecsandri a operat câteva „uşoare substituiri / modificări” în textul baladei; păstorii-eroi devin de fapt doar cei trei ciobani simbolizând / trans-simbolizând cele trei mari provincii („principate”) valahe / dacoromâneşti nord-dunărene, Moldova, Muntenia şi Ardealul (Transilvania), atunci înrobite de Imperiul Otoman, de Imperiul Habsburgic şi de Imperiul Rus.
În partea a doua a unui interesant studiu, Poporul poet, George Coşbuc îşi îndreaptă obiectivul şi asupra baladei Mioriţa, subliniind:
(a) „ciobanii, mai ales cei cu păşune schimbătoare, sunt colecţii vii de cântece; cel mai mare merit îl au oierii din Ţara-Bârsei; aceştia colindă toate provinciile române; trec de-a lungul Ardealului şi se opresc în munţii Rodnei, în Nordul Ardealului, unii pe coastele ardeleneşti ale munţilor, alţii trec în plaiurile Maramurăşului, alţii se împrăştie pe coastele Bucovinei şi, în partea opusă, pe şiragurile de munţi ale Crişanei; la vale [...] s-aşează pe lângă Dunăre; ba unii se duc până prin Basarabia şi Macedonia; ei duc pretutindeni, şi de pretutindeni aduc poezia poporală” (CELP, 59);
(b) „frumoasa epopee pastorală Mioriţa – din parte-mi susţin aceasta şi cu alte dovezi – este o creaţiune a oierilor bârsani; ciobanul care e ucis are Oi mai multe / Şi cai învăţaţi / Şi câni mai bărbaţi precum numai oierul bârsan are, căci e cioban per excelentiam; duşmanii lui sunt: ungureanul – aşa numesc bârsanii pe ciobanii (români) din Nordul Ardealului (dinspre Ungaria) – şi vrânceanul; ciobanul ucis – zice cântecul – e moldovean; în Vrancea au existat oieri vestiţi, dar în alte părţi ale Moldovei nu, deci nu-mi explic de ce un cioban e vrâncean şi altul moldovean – căci vrânceanul era singur oier şi totodată şi moldovean; dar eroii epopeii se schimbă după localităţi: în Moldova cântecul a luat pe un moldovean ca erou, şi desigur într-alte provincii române eroul va fi bănăţean...” (CELP, 60);
(c) „ciobanii cei trei erau: Unul e bârsan / Unul ungurean / Altul e vrâncean;şi apoi, dacă ucisul n-ar fi fost bârsan, ci moldovean, de ce-ar fi zis el către mioriţă: Oiţă bârsană / De eşti năzdrăvană... etc.; aici a uitat moldoveanul să schimbe pe bârsan în moldovean...” (CELP, 61).
În motivul Mioarei Cuvântatoare (III),„Mioriţa laie”, „laie-bucalaie” şi „bârsană” (adică din Ţara Bârsei), îl informează pe baciul „moldovean” despre urzirea complotului de către ceilalţi doi.
În motivul testamentului (IV), baciul moldovean / „ortoman”, care avea de fapt statutul de nemuritor, auzind cele puse la cale de către ceilalţi doi, reacţionează desigur ca atare („fără frică de moarte”). În eventualitatea că – „prin reducere la absurd” – Samoş / Soarele-Moş (Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei) îl va găsi „cu păcate” (ceea ce l-ar sorti „morţii comune” / „obştescului sfârşit”) – deşi el se ştia „pur”, „destoinic”, „drept şi viteaz”, protagonistul mioritic „socratic” îşi „gospodăreşte moartea”, desemnând-o testamentar pe Mioara Cuvântătoare să-l îngroape: Aicea pe aproape, / în strunga de oi – / să fiu tot cu voi, / în dosul stânii, / să-mi aud câinii... / Aste să le spui – / iar la cap să-mi pui / fluieraş de fag – / mult zice cu drag; / fluieraş de os – / mult zice duios; / fluieraş de soc – / mult zice cu foc ! / Vântul când a bate, / prin ele-a răzbate / şi-oile s-or strânge, / pe mine m-or plânge / cu lacrimi de sânge...
(V) Motivul alegoriei moarte-nuntă a conservat ideea fundamentală a Zalmoxianismului, armonizarea părţii în sacrul întreg cosmic.Motivul conţine sensuri filosofice profunde: nu dispărem în neant, ci ne contopim cu marele întreg al universului.
Folcloriştii, necunoscând esenţa Zalmoxianismului, au interpretat „seninătatea” protagonistului mioritic şi „alegoria moarte-nuntă”drept „fatalism” / „altruism” specific valahilor / dacoromânilor, ceea ce este cu totul greşit.
Protagonistul mioritic reacţionează ca un veritabil nemuritor, ca un Sol la Samoş (Soarele-Moş / Tatăl-Cer, Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei), calitate în care participă la o ordine cosmică, prin nuntireasa, având ca naşi perechea sacră secundă din tetrada Zalmoxianismului, Soarele şi Luna: Iar tu de omor / să nu le spui lor; / să le spui curat / că m-am însurat / c-o mândră craiasă, / a Lumii Mireasă; / că la nunta mea, / a căzut o stea, / soarele şi luna / mi-au ţinut cununa, / brazi şi păltinaşi, / i-am avut nuntaşi; / preoţi – munţii mari, / paseri – lăutari, / păsărele mii / şi stele făclii...!
(VI) Motivul măicuţei bătrâne, după cum cred mulţi cercetători / folclorişti, are o pronunţată funcţie estetică, sensibilizând cititorul şi accentuând tragismul. Totul capătă semnificaţia unui „protest” împotriva „morţii premature, nedrepte”.
Motivul se alcătuieşte subtil, sub forma celor două portrete:
a) portretul măicuţei bătrâne:
Maicuţă bătrână, / cu brâul de lână, / din ochi lăcrimând, / pe câmpi alergând, / pe toţi întrebând...”;
b) portretul protagonistului mioritic:
„Mândru ciobănel / tras printr-un inel: / feţişoara lui – / spuma laptelui; / mustăcioara lui – / spicul grâului; / perişorul lui – / pana corbului; / ochişorii lui – / mura câmpului…”!
Având statutul de nemuritor, de Mesager-Celest / Sol, protagonistul mioritic reprezenta – în faţa divinităţii supreme, a lui Samoş / Soarele-Moş, Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei – prin chipul său („iniţiatic” / „misteric”): clasa pastorală– „feţişoara lui – / spuma laptelui”; clasa agricultorilor – „spicul grâului”; totodată, prin chipul său de Mesager-Celest, protagonistul mioritic atrăgea atenţia divinităţii supreme să dea rod bogat şi câmpurilor – „mura câmpului” – pentru culegătorii luncilor / pajiştilor şi ai zăvoaielor / pădurilor.

Bibliografia de sub sigle:
CELP = George Coşbuc, Elementele literaturii poporale(antologie, prefaţă şi note de I. Filipciuc), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986.
EDZG = Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han(studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale. Trad. Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
FMtcg = Adrian Fochi, Mioriţa – tipologie, circulaţie, geneză, texte(cu un studiu introductiv de Pavel Apostol), Editura Academiei R. P. Române, Bucureşti, 1964.
GCiv = Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură(traducere de Sorin Paliga; prefaţă şi note de Radu Florescu), Editura Meridiane, Bucureşti, 1989.
HIst, I, II = Herodot, Istorii, I, II (traducere de Adelina Piatkowski şi Felicia Vanţ-Ştef), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961 (I), 1964 (II).
TIR, I = Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Editura Aethicus, Timişoara, 2001.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog