Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Textele de escortă pentru Istoria ieroglifică şi Ţiganiada (II)

Lina CODREANU

Alte articole de
Lina CODREANU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXV, 2015

Pentru tipar

Influenţe literare. Menţionate de către cei doi cărturari, aşa-zisele modele literare conduc la precizarea deosebirilor faţă de maniera şi tematica folosite de înaintaşi în acele opere, deoarece creaţiile românilor se abat vizibil de la aceste izvoare. Ambii pomenesc de scrierile vechi (Heliodor, Homer – „moşul tuturor poeţilor”, Virgiliu) ori mai apropiate vremii lor (Tassoni, abatele Casti), care i-au încurajat, le-au servit drept imbolduri de a născoci propria operă. Aceste preîntâmpinări vin să întărească cititorilor convingerea că operele sunt originale, autentice, iar nu imitaţii („ca moimâţa omului”, notează ironic şi abil Cantemir).
Dacă principele moldav menţionează Etiopicele lui Heliodor drept imbold de alegere a procedeului stilistic („aşe eu urmele lui Iliodor, scriitoriului Istoriii ethiopiceşti... călcând”24), scrierea lui rămâne o lucrare originală, în care introduce modificări de compoziţie, alege principiul cronologic, valorifică factorul autohton de natură istorică, socio-politică şi biografică. Cărturarul transilvan subliniază răspicat: „această operă (lucrare) nu este furată, nici împrumutată de la vreo altă limbă, ci chiar izvoditură noao şi orighinală românească. Deci, bună sau rea cum este, aduce în limba aceasta un product nou25(s.n. – L.C.).
Explicaţiile privind dificultatea „aceştii izvodiri poeticeşti” au formulări flexibile, evoluate, mult apropiate de înţelegerea contemporaneităţii noastre: „ş-am izvodit această poveste care după limba învăţată am numit-o poemation – adecă mică alcătuire poeticească, întru care am mestecat întru adins lucruri de şagă, ca mai lesne să să înţăleagă şi să placă”26.
Desprinşi din atracţia modelelor, cei doi începători de secol literar-cultural dovedesc harul şi puterea să propună în discurs narativ ficţional specii literare novatoare pentru toată literatura românească ce va urma, respectiv un roman şi o epopee.
 
Truda de începători. Întreprinderea creatorilor nu a fost lesnicioasă, căci textele literare propriu-zise scot la iveală truda migăloasă asupra formei cuvântului „zidit” într-un portret ori „potrivit” într-un vers. Cantemir nu se jeluieşte de „nevoiţa” ori „asupreala voroavei”, deşi „ieroglifica aceasta istorie condeiul a-mi slobozi tare m-au asuprit”27;el are conştiinţa unui fapt de cultură ce îndată săvârşit va fi cu folos urmaşilor. Spre deosebire de predecesorii săi cronicari, el a preferat unor cronologice înşiruiri de fapte o îndeletnicire mult mai dificilă, încât i-au trebuit multe nopţi de meditaţie („sfârşirea untdelemnului”) pentru plăcerea de a crea: „pierderea vremii mele bucuros mărturisesc”.
Dacă principele moldovean vorbeşte de „osteninţa cheltuită” în scriere, corifeul mişcării ardelene vorbeşte despre „pârga ostenelii” şi precizează, spre a spulbera ideea vreunui plagiat, că „istoria scrisă în acest chip este osteneala mea” (s.n. – L.C.). „Chipul” ales este explicitat şi respectat în texte, urmând axa anamorfizată a adevărului. Desigur, faptul istoric se dublează cu cel alegoric, într-o formulă estetică personală. „Cifrul” textual pare polivalent, dacă avem în vedere grija cu care fiecare dintre cei doi dezvoltă lămuritor intenţia în prefaţările lucrărilor.
 
Pricina scrierilor. De real interes este impulsul care i-a determinat să înceapă un asemenea travaliu epic de natură criptică. Cantemir dezvăluie că „nu iuşoare pricini” l-au determinat să scrie istoria în formă hieroglifă, precizând că, până atunci, se consemnaseră puţine fapte / adevăruri / intrigi secretoase despre casele „hireşe” (proprii, obişnuite marii boierimi autohtone). Motivează apoi că, fiind vorba despre faptele tainice ale unor familii particulare, „pre fietecare chip” îl va proteja cu măşti animaliere.
Budai-Deleanu, la rându-i, se tânguie de lipsa unor „scriptori” care să fi slăvit, „după vrednicie”, „persoane luminate” din istoria neamului, pe care astfel „ceaţa uităciunii i-au acoperit”, dar pune drept pricină majoră „aceştii izvodiri poeticeşti” amintirea şi dorul de ţara natală28, fiindcă simţea nevoia de „a amăgi vremea în ceasurile mâhnicioase”29.
Ambii constată că „cele de laudă vrednice” de până atunci au fost slăvite în scrierile străinilor, iar vredniciile românilor nimeni nu le-a avut în vedere, încât se consideră răspunzători a începe ei o lucrătură epică nouă. Adecvat, fiecare adoptă nota gravă pentru eroic şi dramatic, adăugând, involuntar sau intenţionat, nuanţe din registrul comic.
 
Dificultăţile limbii „brudii”. O problemă menţionată de cei doi cărturari ţine de natura lingvistic-poetică a materiei prime – cuvântul. Cea mai serioasă dificultate pentru care s-a nevoit Cantemir în scrierea romanului a fost limba română cu veşminte arhaice greoaie, necizelată încă pentru o „deprindere ritoricească”. A fost nevoie, de aceea, pentru „supţierea” limbii „brudii” (nematurizate, neşlefuite) o „îndelungată ascuţitură”30 (trudă de finisare), prin subtilităţi de construcţie frastică, îmbogăţire lingvistică şi rafinament stilistic.
Nu altfel mărturiseşte în Prologul meditativ Budai-Deleanu când laudă încercarea şi reuşita scriitorilor care „întru podoaba şi măiestria voroavei deplin săvârşiţi” au avut „supţirimea şi gingăşia condeiului” (s.n. – L.C.)31. La distanţă de un secol după Cantemir, constată că „neajungerea limbii cu totul mă dezmântă”32 (adică i-ar întoarce gândul de la iniţiativa sa literară, s-ar răzgândi dacă să înceapă lucrul ori să renunţe), ceea ce Budai-Deleanu întăreşte şi în nota de la sfârşitul Cântecului I: „limba noastră încă nu-i de ajuns de lucrată şi dreasă spre acel feliu de izvodituri. Drept acea au ales un feliu de izvodire de şagă, unde nu trebuesc atâta înălţate gânduri şi cuvinte alese. [...] Nu să poate zice că au ieşit rău cugetul autoriului; dar totuş să vede neajungerea limbii în ritme, neavând atâtea ritme ca italienii”33.
Lexical şi semantic sunt valorificate toate palierele (arhaisme, expresii şi locuţiuni, limbajul popular) şi fiecare consideră că împrumutul cuvintelor străine e o necesitate pentru cei care se dedică la „învăţături grele, trebuitoare” (Cantemir), fiind paşaportul de intrare în cultura universală. Amândoi au urcat treptele tranziţiei de la formele imature ale limbii, lipsite de rafinament artistic, către zone ale modernităţii, chiar dacă „nevoinţele” lor au rămas, datorită editărilor mult prea tardive, doar experienţe lingvistice în evoluţia limbii române literare. Şi totuşi operele celor doi scriitori dau imboldul unor viguroase porniri în cercetarea ştiinţifică şi constituie un inepuizabil izvor de revitalizări artistice pentru literatură. Dintotdeauna.
 
Adevărul prin ficţiune sau limbajul criptografic. Gândul amândurora le-a fost să slujească adevărul prin ficţiune, căci unul are „pofta adevărului”34 (Cantemir), iar altul „spune adevărul”35 şi „iubeşte adevărul”36 (Budai-Deleanu), chiar dacă pentru fapte dezvălite a trebuit să folosească scrierea cifrată, adică hieroglifa37 şi alegoria. Şi unul, şi celălalt dintre procedee scuteşte autorii de repercusiunile unor coincidenţe istorice verificabile. E un fel de mască auctorială sub care adevărurile pot ieşi liber la vedere, „izvoditoriul” se simte protejat, iar cititorul desfătat.
Principele a cunoscut dinlăuntru complicata lucrătură din intrigile impuse de jocurile din istoria Moldovei (monarhia Leului) şi a Ţării Româneşti (monarhia Vulturului). Printr-o convenţie ludică, precursorul iluminismului caută cu mare dibăcie să camufleze realitatea cu jocul măştilor („firea chipului cu firea dihaniii ca să-şi răducă tare am nevoit”38). Altfel, dacă faptele „într-ascuns lucrate” ar fi fost dezvăluite şi criticate în mod deschis în faţa cititorilor, l-ar fi pus în conflict cu oligarhia feudală şi nu ar mai fi avut şansa unei judecăţi nici corecte, nici cu folos. Măştile animaliere (pasiri, dobitoace, dihanii) nu ascund atât chipuri personalizate, cât, mai ales, prin generalizare, oglindesc artistic naturi / caractere umane (intrigantul, slugarnicul, lacomul, făţarnicul ş.a.).
„Într-ascuns”, ca să folosesc termenul principelui, numărul anilor precizaţi în completarea titlului – 1700 – corespunde celor 17 ani în care au loc evenimentele istorice (1688-1705), perioadă „foarte pre amănuntul însemnată” şi „3100 ani” corespunde vârstei la care autorul „s-au învrednicit” a sfârşit opera. Aşa arată titlul integral: Istoriia ieroglifică adevărată, pentru lucrurile carile între doaă şi vestite a Leului şi a Vulturului monarhii s-au întâmplat şi prin vremea a 1700 ani, de vrednicie a să crede scriitoriu, foarte pre amănuntul însămnată, carile prin tot cursul vremii aceiia între vii au fost, de vârstă la 3100 ani fiind, când sfârşitul începutei sale istorii a videa s-au învrednicit”39.
Ion Budai-Deleanu evocă în pagini versificate faptele ajunse legendare ale lui Vlad-Vodă, domn drept şi „luminat”, dar intervenţiile de la subsol îl arată ancorat în mişcarea de idei şi neliniştile sociale, promotor al ideilor Şcolii Ardelene, concentrate în a doua parte a secolului al XVIII-lea. Iluministul transilvănean alege jocul alegoric („toată povestea mi se pare că-i numai o alegorie în multe locuri”40), asumat şi ca artă şi din considerente logice. Izvoditura e denumită explicit „jucăreaua”, instrument artistic multifuncţional, câtă vreme împleteşte hazul cu biciuirea. Cuvintele înţelepţesc, farmecă, dar au şi tăiş pedepsitor, fiindcă autorulstrecoară ascuţişuri critice asupra evenimentelor:„S-află într-însa şi critică [...]”41. Sub generoasa mască alegorică („prin ţigani să-nţăleg ş-alţii”), Budai-Deleanu întreprinde, aşadar, o critică severă la adresa dezbinării existente între români, ştiută fiind aspiraţia iluminiştilor spre idealul de unitate naţională. Mai atent la rolul estetic al creaţiei („să placă”, spune ardeleanul).
 
Acoperiri dezvălite prin codul de lectură. Judecăţile, numele dezvălitoare şi cele tâlcuitoare din opera cantemireană, precum şi însemnările şi luările aminte din poemationul budai-delenesc atenţionează lectorul asupra caracterului voit criptic şi plurivalent al lucrărilor care vizau sumbre şi întortocheate realităţi contemporane. Modul alegoric de a prezenta tabloul social-politic al epocii în care trăiau devenea platoşa protectoare a autorilor, căci, „desvălit”, adevărul era insuportabil pentru cei vizaţi şi aducea autorilor daune periculoase privind libertatea lor (închisoarea, exilul, pierderea averilor sau chiar a vieţii). De aceea, cărturarii lasă urmaşilor elemente auxiliare prin care să descifreze mersul vremurilor printre nume, porecle şi imagini alegorice, adică îi responsabilizează pe cititori, îi provoacă să scotocească şi să înţeleagă că sub haina esteticului se ascunde asprimea veacului în care au trăit. În fapt, dificultatea de lectură datorată stilului „învălit” duce, în postumitate, la multiple interpretări lectorale, ceea ce, paradoxal, îmbogăţeşte aura operei şi-i asigură durabilitate literară.
Cum o istorie secretă are nevoie de o iniţiere a lectorului, Cantemir a introdus inteligent „paranthesii” explicative cuprinzând sentenţii (sfaturi, maxime, „cuvinte alése”), pentru a elucida dificultăţile de lectură, încât tâlcul scrierii să fie înlesnit prin varietatea instrumentelor lingvistice. În acest fel, adaugă şi „osebită scară, după numărul feţelor însemnată”, anume Scara a numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare42.Fără „scara dezvălitoare”, dar şi fără scara de la finele cărţii, „a numerelor şi cuvintelor ieroglificeşti tâlcuitoare43, lectura ar fi fost mult îngreuiată atunci, iar astăzi aproape inaccesibilă.Procedeul ales de principe este al chiasmului, după cum explicit notează: „dezvălind, le acoperim, şi acoperindu-le, le dezvălim”44. Intrând în categoria textelor „attach”, pentru lector, escortele livreşti sunt extrem de funcţionale, indispensabile în a pătrunde în subtilităţile de sens şi conţinut ale operei. Bunăoară, cititorul de atunci şi de acum găseşte în mini-dicţionarul cantemirean explicaţii necesare pentru neologicele anagnostis, himera, paradigma, sofisma, tropuri etc. în prima „scară” şi, la scara încheietoare, „cheia” pentru numele personajelor încifrate (Cămila, Coşcodanul, Albinele, Dialogul Inorogului cu Şoimul, Văzduhul a pasirilor, Pământul a dobitoacelor, Pasirea neagră, Cuiburile ş.a.).
Disociate de context, „cele 760 de sentenţii” (cărora „putea-le-am dzice cuvinte alese”), prefirate pe parcursul romanului, sunt înţelepţii in nuce. Apoftegmele cantemirene arputea alcătui o memorabilă „carte de învăţătură”, având rădăcini în paremiile populare şi continuând în linie umanistă pe mitropolitul Varlaam, pe Miron Costin (stihurile din Viiaţa lumii) ori pe Antim Ivireanul (Didahii). Prin aceste reflecţii care accentuează o atitudine, infirmă un zvon, generalizează prototipuri umane sub masca patrupedelor şi păsărilor, a „jigăniilor”, fabulosul artistic şi adevărul istoric se împletesc şi se întreţin ritmic, sprintenind şi cugetarea cititorului.
În ceea ce-l priveşte pe Budai-Deleanu, un prim pas în lumea codului de lectură îl face când explică lui Petru Maior anagramarea („strămutarea slovelor”) numelui său şi al prietenului, respectiv Leon(achi) Dianeu şi Mitru Perea, ceea ce reprezintă „chieia ca să poţi intra la taină”45. Apoi avertizează asupra tehnicii alegorice, „unde prin ţigani să înţăleg ş-alţii, carii tocma aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii oarecând” şi conchide printr-o deplină încredere acordată prezumtivului cititor care va şti să citească în „cheie”: „Cel înţălept va înţălege!...”46.
Dacă Dimitrie Cantemir aduce în ajutor „scările” lexicografice, nu altceva face Ion Budai-Deleanu prin alt strat al scriiturii cifrate. Cu alte cuvinte, „scara” cantemireană are corespondent în „chieia” budai-deleană.E vorba despre notele („însemnări şi luări aminte critece, filozofice, istorice, filologhice şi gramatece”) de la subsolul paginilor epopeii Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, corespunzând celor douăsprezece Cântece. Adăugirile sunt puse în seama mai multor personaje care comentează sursele, oferă explicaţii filologice, prozodice, se amuză, dezvoltă câte un subiect istoric, folcloric ori mitic, ironizează fără sfiiciune, aduc precizări etc. E, în fapt, o adunare de persoane bine informate, nu rău intenţionate, cârcotaşe, inteligente, îngăduitoare, dispuse la a desluşi ascunsele sensuri ale textului, mofluze sau intenţionat naive ş.a. Interpreţii se ascund sub nume anagramate (Mitru Perea), caracteriale (C. Criticos, Filologos, C. Musofilos, Erudiţian vs Chir Simpliţian), hazlii (Cocon Idiotiseanul, cocon Coantreş, Căpitan Păţitul, Popa Nătărău din Tândarânda), completând, după onomastica ţiganilor, altă listă cu nume caraghioase de un haz spontan şi dezinvolt. „Vocile” se angajează într-un mini-dialog spontan, care întinde filiaţii stilistice către Povestea vorbii (Anton Pann), spre fabulele literaturii paşoptiste (Gr. Alexandrescu), către sfada prietenilor hâtri ai lui Harap-Alb, „găzduiţi” de Roş-Împărat în casa de aramă (Ion Creangă) ori către schimbul de replici al personajelor din schiţele lui I. L. Caragiale. Iată, de pildă:
„De aici acum să poate şti cu temeiu pământul care Vlad-Vodă au dat ţiganilor. – M.P.
a) Nu pociu eu să cred că să fie dat vodă locurile cele mai frumoase ţiganilor. – Idiot.
b) Ba caută să crezi, vere, căci aşa este scris; şi dacă-i scris odată, îi scris. – Onoch.
c) Ei dară, de la Corbi pănă la Cetatea Neagră! Ce va să zică aceasta! Cine nu vede că-i o şagă! – Mândrilă”47.
Sau:
„Eu nu înţăleg ce va să zică poetul, când zice că călugării au primit pizma în chilie. – Idiot.
a) Apoi zice că pizma au născut făţăria şi vrajba! Adică în pizma Sătanei s-au născut făţăria. Acum înţăleg ceva şi eu! – Onoch.
b) Dar ce mare înţăles trebuie aici? Doi ochi ş-o minte! – Simpl”48.
În mod firesc, se comentează despre atitudinea, cunoştinţele ori iscusinţa poetică a autorului. Uneori, potrivindu-şi obrăzarul unui anonim, însuşi naratorul se strecoară în cercul comentatorilor, dând explicaţii sub formulări nuanţate: „poeticul nostru”, „pentru aceasta am socotit să tălmăcesc gândurile lui pentru unii...”49, „poetul fârşind povestea pentru boierii adunaţi, să întoarce cu povestea la ţigani”50, „poetul nostru”51.
Prin notele comprimate la subsolul paginilor, propunând un gen de „aparat critic”, Budai-Deleanu proiectează cu iscusinţă un alt nucleu epic de natură comică la fel de savuros ca peripeţiile ţiganilor din textul epopeic. Cele două planuri de compoziţie, textul propriu-zis şi notele52, premerg procedeul modern al inserţiei narative, numit şi povestirea în ramă, fie că avem în vedere opera lui Camil Petrescu, fie imaginea hanului sadovenian. Însă glisarea atenţiei se face doar dinspre text înspre comentatori. Prin distragerea atenţiei de la firul epic, prin trecerea de la ficţional la real (alt ficţional, în fond) şi prin adăugirea creativă se poate vorbi despre modernitatea estetică de ultim secol – intertextualizarea.
Se disociază în epopee, prin reperele spaţio-temporale, două planuri narative. Pe de o parte se istorisesc evenimentele istorice sau peripeţiile ţiganilor din timpul domniei lui Vlad-Vodă, în Transilvania, şi pe de altă parte se exprimă comentarii într-un prezent etern şi într-un cadru nedeterminat. Comentatorii dau impresia că stau în faţa unui ecran, pe a cărui suprafaţă se derulează filmul întâmplărilor. În loja nobiliară, cu număr restrâns de spectatori, se observă detaşat reprezentaţia teatrală a lumii şi impresiile par a fi rostite pe şoptite, fără intenţia de a influenţa în vreun fel mersul narativ. Însă atenţia comentatorilor se focalizează mai ales pe text. În tălmăcirile „cârcotaşilor” iniţiaţi sau neinstruiţi, hâtri sau curioşi, prin dezavuare ori întărire, ironizare ori deplângere, sunt comentate spontan cuvintele, ideile exprimate şi isprăvile actanţilor, în fond, toţi adăugând semnificaţii evenimentelor şi faptelor, dând sens intenţiilor, dez-ermetizând conţinuturile cuprinse în epopee.
Fără aceste adaosuri de arhitectură narativă, operele ar avea de suferit în actul receptării de lectură, dar şi în procesul interpretării critice.
 
Registre estetice. Estetica unei opere literare este dată de elementele de construcţie, de infuzia spirituală din conţinuturi şi, mai ales, prin formula estetică încercată.
Autorii în discuţie îşi concep lucrările în cel puţin două registre, aşa cum, de altfel, înşişi anunţă. D. Cantemir, abătându-se de pe linia istoriografiilor anterioare, pune în pagini o poveste ascunsă a rivalităţilor dintre familiile boiereşti (moldovene şi muntene) aţâţate de intervenţia otomanilor. Aceasta implică o memorie bună, o redare cât de cât fidelă a realităţii, nota gravă, atitudinea responsabilă şi o organizare judicioasă a conţinuturilor. Actul artistic este motivat prin efortul de modelare a limbii nărăvaşe şi neînvăţate cu „deprinderea ritoricească”.
Conform sub-titulaturii „poemation eroi-comico-satiric”, în „zburata” lui către „sfântariul muzelor”, Budai-Deleanu foloseşte un registru estetic polivalent: palierul eroic, în prezentarea bătăliilor domnitorului Vlad Ţepeş cu turcii, dublat de cel comic, în descrierea păţaniilor trăite de cei din tabăra ţiganilor, şi satiric, în biciuirea moravurilor lumii feudale.
Dacă în Istoria ieroglifică eroicul este limitat la lupta pentru putere, motivat de dragostea de ţară versus trădare, în Ţiganiada, cu toate că în penumbră stau strategiile lui Vlad Vodă, antieroicul este aspectul relevant în lupta pentru organizarea „statală” a ţiganilor (în fapt, pentru revendicarea naţională). Această stratagemă estetică denotă abordarea unor tematici conceptuale de orientare iluministă – puterea şi libertatea, fiecare cu un substanţial deziderat politic şi social specific fiecărui final de veac, adică înainte de anii 1700 şi, respectiv, înainte de 1800.
Autorii aleg să dubleze faptul istoric cu cel alegoric într-o modalitate de compoziţie şi structură individualizate. Cauza preferinţei unei anume formule estetice – alegoria – nu poate fi găsită doar în teama de represalii ori în exemplele literare de până atunci. Scriitorii aleg un cod estetic şi se lasă prinşi în jocul artei din plăcere, aşa cum tot sentimentul gustării esteticului de către receptori le coordonează scopul. Cantemir vorbeşte despre rolul estetic al creaţiei („a te îndulci” şi „a te îndestuli”) asupra receptorului, iar Budai-Deleanu doreşte ca „mica alcătuire poeticească... să placă53 (s.n. – L.C.) cititorului. Este ceea ce întăreşte criticul şi istoricul literar G. Călinescu: „Totuşi, chiar fără cifru, punctul de plecare e bătător la ochi, şi oricine vede că fără a destăinui prea multe peste ceea ce se ştie, romancierul s-a complăcut în ficţiune”54.
 
În loc de concluzii. Marele umanist luminat, Dimitrie Cantemir, a integrat ştiinţa şi cultura românilor în circuit universal, sincronizându-le, pe cât s-a putut atunci, cu marile mişcări reformatoare ale Europei Apusene. Contemporan cu Ludovic al XIV-lea, renumitul Rege Soare al Franţei, dar şi cu Petru I, europenizatorul Rusiei, prinţul Cantemir nu avea cum să rămână închistat în cadre medievale, ci, în mod conştient şi responsabil, a aderat la principiile iluministe pe care Ţările occidentale le promovau la încrucişarea veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea.
Ideile răsfirate în opere despre putere, dreptate, morală, libertatea gândirii depăşesc cadrul naţional; ele devin aspiraţii universale ale unui secol „luminat”. Ion Budai-Deleanu, la rândul său, în mijlocul unor convulsii politice europene, contemporan cu ţarina Ecaterina II, regele prusac Frederic II şi Napoleon, împăratul francezilor, devine o voce reprezentativă a ştiinţei şi culturii de la răspântia următoarelor veacuri, al XVIII-lea şi al XIX-lea.
Putem constata că doar prinţul Dimitrie Cantemir a înfăptuit în domeniul culturii şi ştiinţei româneşti ceea ce n-au putut face toţi literaţii de după el timp de un veac. Nici Budai-Deleanu nu a rămas mai prejos.
Ca un arc peste timp, pentru a sublinia enciclopedismul spiritelor reprezentate de cele două personalităţi ale culturii române, aş aşeza, în finalul încercării comparatistice, două pasaje critice din operele a doi exegeţi ai creaţiei cantemirene şi budai-deleneşti, fără drept de alte comentarii.
Întâi, portretul-monadă al principelui-cărturar Dimitrie Cantemir, genial zugrăvit de G. Călinescu în încheierea capitolului dedicat din Istoria literaturii române de la origini până în prezent: „Cronicarii au farmec lingvistic şi dar de povestire, Cantemir e scriitor, creator, aducând idei şi combinaţii. Figura lui, umbrită până azi, e a unui om superior. Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de lume şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni şi mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjeşte şi aventurier, cântăreţ în tambură ţarigrădean, academician berlinez, prinţ rus, cronicar român, cunoscător a tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, Dimitrie Cantemir e Lorenzo de’ Medici al nostru”55.
Apoi, medalionul ardeleanului iluminist Ion Budai-Deleanu, prins strălucit de Elvira Sorohan în finalul exegezei critice Introducere în opera lui Ion Budai-Deleanu: „Budai a fost una dintre cele mai vii conştiinţe ale Europei luminilor, în general, un raţionalist, apărător al drepturilor politice ale românilor, în special. Scriind neîntrerupt, mai bine de trei decenii, pentru şi despre români, el a voit să le influenţeze viaţa spirituală în sensul europenizării. Traducător de carte juridică, didactică şi literară, autor de istorie, gramatici şi lexicoane, înzestrat cu o irepresibilă plăcere pentru ironie şi parabolă de extracţie folclorică, Budai îşi câştigă un loc de importanţă majoră în scara valorilor spirituale româneşti”56.
Credem că viitoarele valuri ale literaturii române se vor întoarce / reîntoarce la izvorul autohton şi ramurile tinere vor căuta drumul sevei înapoi către rădăcini, spre a se înălţa viguros în lumina culturii universale. Valorificarea filonului literar cu sorginte autohtonă orientează către ţinuta intelectuală de corifei a lui Dimitrie Cantemir şi Ion Budai-Deleanu – spirite întemeietoare de literatură în zorii culturii româneşti, dar conduce şi către cuvântul mustind de înţelepciune ori mlădierea limbajului în miraculoase forme artistice. Stau drept la judecata istoriei şi criticii literare dintotdeauna Istoria ieroglifică – romanul alegoric al lui Dimitrie Cantemir şi Ţiganiada – epopeea lui Ion Budai-Deleanu.
 
Note
24 Dimitrie Cantemir, op. cit.,p. 5.
25 Ion Budai-Deleanu, op. cit., p. 30.
26 Ibidem.
27 Dimitrie Cantemir, op. cit.,p. 3.
28 Ion Budai-Deleanu, op. cit., p. 29.
29 Ibidem.
30 Dimitrie Cantemir, op. cit.,p. 4.
31 Ion Budai-Deleanu, op. cit., p. 26.
32 Idem, p. 25.
33 Idem, p. 63.
34 Dimitrie Cantemir, op. cit.,p. 3.
35 Ion Budai-Deleanu, op. cit., p. 25.
36 Idem, p. 31.
37 Elvira Sorohan, Cantemir în cartea hieroglifelor, p. 42-52. Autoarea explicitează „metafora «scrierii cifrate», datorată culturii arabe”, misterul şi efortul criptografierii.
38 Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 4.
39 Idem, p. 27.
40 Ion Budai-Deleanu, op. cit.,p. 30.
41 Ibidem.
42 Dimitrie Cantemir, op. cit.,p. 7-26.
43 Idem, p. 206-226.
44 Idem, p. 205.
45 Ion Budai-Deleanu, op. cit., p. 29.
46 Idem, p. 30.
47 Idem, p. 105.
48 Idem, p. 243.
49 Idem, p. 110.
50 Idem, p. 259.
51 Idem, p. 284.
52 Procedeul notelor de la subsolul paginii, ca element compoziţional al naraţiei, va fi valorificat de Camil Petrescu în romanul modern de tip subiectiv, creat în perioada interbelică.
53 Ion Budai-Deleanu, op. cit., p. 30.
54 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a doua, Editura Minerva, 1982, p. 39.
55 Idem, p. 42.
56 Elvira Sorohan, Introducere în opera lui Ion Budai-Deleanu, Editura Minerva, 1984, p. 289-290.
 
 
* Continuare. Partea I în nr. 1-2, 2015, p. 251-261.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog