Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

INTERFERENŢE

Înstrăinare şi autotraducere: câteva observaţii despre exilul lingvistic al lui Paul Celan

Dan Octavian CEPRAGA

Alte articole de
Dan Octavian CEPRAGA
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXV, 2015

Pentru tipar

1. „Die Landschaft, aus der ich – auf welchen Umwegen! aber gibt es das denn: Umwege? –, die Landschaft, aus der ich zu Ihnen komme, dürfte den meisten von Ihnen unbekannt sein. Es ist die Landschaft, in der ein unbeträchtlicher Teil jener chassidischen Geschichten zu hause war, die Martin Buber uns allen auf deutsch wiedererzählt hat. [...] – es war eine Gegend, in der Menschen und Bücher lebten. Dort, in dieser nun Geschichtslosigkeit anheimgefallenen ehemaligen Provinz der Habsburgermonarchie [...]”1.
Cu aceste cuvinte Paul Celan îşi începea discursul rostit în 1958, cu ocazia primirii Premiului pentru literatură al oraşului Bremen. Peisajul necunoscut despre care încerca să le vorbească, prin imagini evazive şi ocolite (aber gibt es das denn: Umwege?), auditorilor săi din Occident era, bineînţeles, Bucovina natală, care apare, în evocarea poetului, scindată în două dimensiuni antitetice: pe de o parte, o geografie salvată şi interioară, „ţinutul în care trăiau oameni şi cărţi” (eine Gegend, in der Menschen und Bucher Iebten)păstrat intact într-un spaţiu al memoriei şi al viziunii, pe de alta, „fosta provincie a Imperiului habsburgic, victimă a excluziunii din istorie” (nun Geschichtslosigkeit anheimgefallenen ehemaligen Provinz der Habsburgermonarchie), adică spaţiul real al tinereţii bucovinene, destrămat sub loviturile tragice ale istoriei şi pierdut odată pentru totdeauna. Senzaţia de dezrădăcinare, împreună cu conştiinţa de a sosi dintr-un „altundeva” necunoscut Occidentului, erau sentimente comune, împărtăşite de majoritatea exilaţilor care, în acei ani, soseau dinspre Est, lăsându-şi în spate cealaltă Europă, convinşi, ca şi Celan, că ea nu va mai putea fi salvată sau recuperată.
Pentru Celan totuşi dimensiunea exilului căpătase şi alte semnificaţii, mai profunde şi mai complexe, care aveau rezonanţe cu totul personale, fiind legate de evenimentele care determinaseră destinul de pribegie şi înstrăinare al tânărului poet. În aprilie 1945, la bordul, pare-se, unui camion militar rusesc, Celan trece graniţa dintre ceea ce devenise de curând Ucraina sovietică şi România, îndreptându-se spre Bucureşti. Părinţii îi muriseră, cu doi ani în urmă, într-un lagăr nazist din Transnistria, iar mica sa Heimat, Bucovina, sau mai bine zis Cernăuţiul, cu vechea sa comunitate evreiască de limbă germană, fusese nimicită, zdrobită de invazia nazistă şi apoi de cotropirea sovietică. Sensul exilului celanian trebuie găsit în această pierdere iniţială şi iremediabilă, care l-a privat în acelaşi timp de o patrie istorică, de un spaţiu geografic şi de o comunitate lingvistică. Răsfrângerile acestei condiţii asupra operei poetice au fost decisive şi covârşitoare, punând întregul traseu uman şi creativ al lui Celan sub semnul căutării unui „altfel de spaţiu”, în interiorul căruia să mai fie posibilă existenţa unei poezii şi a unui orizont de realitate2. Despre o astfel de heterotopie este vorba în Der Meridian, celebra declaraţie de poetică a lui Celan, în care „cercetarea topologică” (Toposforschung), întreprinsă pentru a-şi găsi nu numai „propriul loc de origine” (den Ort meiner eigenen Herkunft), dar şi spaţiul specific al poeziei, ajunge la concluzia că aceste locuri nu există, neexistând niciun fel de hartă care să le cuprindă, aşa cum, am putea adăuga, Bucovina nu mai exista pe hărţile geografice ale Europei. Singura posibilitate care rămâne este construcţia unei heterotopii radicale precum cea a meridianului, ceva care este „ca şi limbajul – imaterial, şi totuşi pământesc, planetar, ceva de formă circulară, care se întoarce la sine trecând prin ambele poluri...”3.
Nu e greu de sesizat că acest loc imaterial şi totuşi pământesc, în care poezia celaniană şi-a găsit adăpostul, cu preţul dezrădăcinării şi renunţării la oricare altă patrie sau tradiţie literară, poate fi identificat cu condiţia exilului: un exil ferit de orice contingenţă geografică sau concret politică, simţit ca un spaţiu şi o experienţă pur interioară, o dimensiune lăuntrică, în interiorul căreia putea fi salvată posibilitatea de a mai scrie poezie. Şi, într-adevăr, spaţiul conceptual al exilului a îngăduit ca mizele şi raţiunile profunde ale poeziei lui Celan să se clarifice şi să ajungă la o împlinire4.
Să considerăm, din această perspectivă, problema fundamentală a limbajului poetic şi a relaţiilor dintre limba maternă şi celălalte limbi pe care Celan le cunoştea şi le folosea. În mijlocul atâtor pierderi, spune în discursul de la Bremen, un singur lucru fusese salvat: limba (unverloren inmitten der Verluste blieb dies eine: die Sprache). Această limbă salvată, care este de fapt limba poeziei, se detaşează pe fundalul unui plurilingvism marcant ce i-a caracterizat întreaga biografie şi activitate intelectuală, încă de pe vremurile tinereţii. La Cernăuţi, pe lângă germana vorbită, acel Bukowiner Deutsch din care îi va rămâne întotdeauna un vag accent, oriental, şi germana literară, cultivată cu devoţiune în familie, tânărul Paul va învăţa, cu rezultate excepţionale, limba română, predată în cele două licee româneşti pe care le-a frecventat. Tot în Bucovina va avea posibilitatea să înveţe rusa, iar în studiile sale universitare de filologie se va dedica mai întâi limbilor romanice, apoi englezei. Pe tot parcursul vieţii, dialogul dintre limbi şi oscilaţia între o limbă şi alta s-au aflat în centrul intereselor şi ocupaţiilor sale. La Bucureşti îşi câştigă traiul traducând din rusă în română, la Paris va deveni, în cele din urmă, lector de limbă şi literatură germană la École normale supérieure. Activitatea constantă şi neobosită a traducerii l-a însoţit întotdeauna, de pe vremea când, tânăr de 22 de ani, fusese deportat într-un lagăr de muncă forţată de lângă Buzău, unde începuse să traducă în germană sonetele lui Shakespeare, până la perioada marilor tălmăciri poetice ale maturităţii, din Valery, Mandel’stam, Ungaretti, la care a lucrat până în ultimii săi ani de viaţă.
Monolingvismul poetic al lui Celan poate fi înţeles în toată complexitatea sa doar dacă îl proiectăm pe acest fundal multiform al plurilingvismului trăit şi practicat. Alegerea limbii germane ca limbă unică a poeziei, care cunoaşte o singură excepţie în puţinele texte în versuri şi în proză scrise în română, nu este, va să zică, o opţiune normală şi firească în favoarea limbii materne, ci dimpotrivă, trebuie văzută ca o cucerire dureroasă a unei limbi pierdute şi recuperate, o limbă care a trebuit „să treacă prin toate răspunsurile sale neizbutite, printr-o amuţire îngrozitoare, prin nenumăratele întunecări ale unui discurs încărcat de moarte”5. Aluziile, cât se poate de clare, din aceste cuvinte pronunţate în discursul de la Bremen, trimit bineînţeles la moartea părinţilor şi, mai ales, la asasinarea mamei (şi, implicit, a limbii materne) de către nazişti.
Din aceste motive, germana folosită de Celan în cărţile sale de poezie din perioada maturităţii este o limbă pur şi simplu nemaiauzită, situată la o distanţă siderală de oricare altă limbă poetică sau literară folosită în spaţiul german din epocă. Pe bună dreptate, s-a putut afirma că germana pentru Celan este, într-un anumit fel, o limbă străină, sau mai bine zis „o limbă maternă înstrăinată”6. Din punctul nostru de vedere, am putea adăuga, fără teamă de exagerare, că limba poetică celaniană este produsul exilului lingvistic al autorului, exilul fiind condiţia cu totul specială, care a înlesnit împlinirea procesului de decantare a resurselor lingvistice şi a permis ca limba maternă, supravieţuită dezastrului, să fie din nou limba poeziei. În acest sens, decizia lui Celan de a se stabili, în cele din urmă, la Paris, într-un mediu aloglot, departe de contextul lingvistic german, se explică nu numai prin lipsa de încredere faţă de Germania postbelică, dar şi prin dorinţa şi necesitatea de a separa cât mai mult între ele limba cotidiană şi limba poeziei. Desprinsă de orice contingenţă şi de orice compromis cu propria-i istorie recentă, limba germană putea astfel deveni, din nou, o limbă care spune adevărul, care are dreptul să se confrunte cu realitatea şi să devină ea însăşi realitate, în forma înaltă şi statornică a discursului poetic, aşa cum Celan îşi dorea pentru versurile sale.
Chestiunea decisivă a limbii poetice, care se clarifică şi capătă formă definitivă în marile culegeri de versuri din anii parizieni, apare totuşi mai devreme, conturându-se pentru prima oară, cu toată evidenţa şi gravitatea sa inconturnabilă, în prima etapă a exilului lui Celan, în cei aproape trei ani, plini de viaţă şi de evenimente, petrecuţi la Bucureşti.
2. Nu încape îndoială că perioada românească a marcat o etapă deosebit de importantă în viaţa şi în poezia tânărului scriitor. Sunt ani de mari descoperiri intelectuale, de prietenii profunde şi trainice cu alţi poeţi şi literaţi, de noi şi stăruitoare lecturi din literatura română, care vor lăsa urme adânci în producţia poetică de mai târziu. În anii bucureşteni, datorită contactelor cu mediile artistice şi intelectuale din capitală, se consolidează, de asemenea, în Celan dorinţa de a publica şi de a se face cunoscut ca poet unui număr mai larg de cititori. Pentru prima oară, scriitura poetică încetează a fi o experienţă aproape privată, împărtăşită doar cu un cerc restrâns de prieteni, pentru a-şi asuma responsabilitatea unei dimensiuni publice7. În acest context, atât de bogat în proiecte, avânturi şi noi mize literare, Celan va încerca, după cum se ştie, să compună o seamă de texte poetice în limba română.
Are dreptate Barbara Wiedemann când afirmă că la Bucureşti Celan este pus în faţa unei probleme esenţiale pentru viitorul poeziei sale, cea a despărţirii dintre Muttersprache şi Umgangssprache, dintre limba maternă şi limba comună a convorbirii cotidiene, diviziune care prefigurează dihotomia de mai târziu dintre limba de fiecare zi şi limbajul poeziei8. Străin, într-un context aloglot, în care prezenţa limbii germane dispăruse aproape cu totul, Celan foloseşte româna, pe care o cunoaşte la perfecţie, ca limbă de uz cotidian, având ca ocupaţie principală cea de traducător de texte ziaristice sau literare din rusă în română. Pentru prima dată deci germana poate deveni o limbă excluziv poetică, scutită de orice altă întrebuinţare, prinzând formă acel nod problematic care, în opera viitoare, va strânge împreună condiţia exilului, înstrăinarea lingvistică şi limba poeziei.
Nu trebuie uitat că la Bucureşti, pe masa de lucru a lui Celan, a existat o a doua limbă poetică, româna, cu o greutate specifică foarte diferită de cea pe care o avea germana, dar substanţial echivalentă în faptul de a fi o limbă potrivită pentru poezie. Când ajunge în România, Celan scrisese în germană mai mult de o sută de texte, unele mai vechi, datând din perioada bucovineană, altele recente, la care continuă să lucreze în elanul creativ al anilor bucureşteni. Tot la Bucureşti se naşte proiectul primului său volum de versuri: în 1946 adună împreună majoritatea textelor poetice scrise până în acel moment, punându-le în ordine şi alcătuind două distincte manuscrise dactilografiate, aproape gata de tipar. Titlul înscris pe frontispiciu este Der Sand aus den Urnen [Nisipul din urne], acelaşi pe care îl va avea primul volum publicat în 1948 la Viena şi care va conţine mai mult de o treime din versurile prezente în manuscrisele bucureştene9.
La îndemnul multor prieteni şi încurajat, probabil, de frecventările sale literare, Celan se lasă tentat, deopotrivă, de ideea de a scrie poezie în română, poate chiar de a-şi construi, la un moment dat, o carieră ca poet în România. Rezultatele acestui scurt răstimp de bilingvism poetic sunt, pe versantul românesc, câteva poeme în proză şi opt texte în versuri: puţine din punct de vedere cantitativ, dar totuşi esenţiale, aşa credem, pentru a reconstitui în întregime parcursul creativ celanian şi a desluşi mai bine premisele şi sedimentările discursului său poetic de mai târziu. Rămase multă vreme inedite, versurile româneşti au fost publicate doar postum, mai întâi în România, imediat după dispariţia poetului, şi doar mai recent au fost incluse în ediţiile critice ale întregii opere, ce s-au alcătuit în ultima vreme în Germania10.
Versuri răzleţe, dar nicidecum minore, poeziile româneşti ale lui Celan dovedesc o grijă şi o calitate poetică cu nimic mai prejos faţă de cele prezente în versurile scrise în germană. Sunt, de fapt, mărturiile cele mai clare că cele două limbi poetice au procedat, pentru o anumită perioadă, una lângă alta, pe un picior de egalitate. Uneori chiar au stat faţă în faţă, confruntându-se pe terenul comun al poeziei, cum se întâmplă, de exemplu, în cazul unor poeme ca Marianne, în germană, şi Poem pentru umbra Marianei, în română, două texte scrise probabil în aceeaşi perioadă şi legate de profunde şi trainice afinităţi conceptuale. Departe de a fi una traducerea celeilalte, cele două poezii sunt mai degrabă două viziuni diferite ale aceleiaşi substanţe poetice. Citite în paralel, versurile par a se completa reciproc, imaginile se intersectează şi se întregesc, ricoşând dintr-o limbă într-alta11:
 
Poem pentru umbra Marianei
 
Izma iubirii-a crescut ca un deget de înger.
Să crezi: din pământ mai răsare un braţ răsucit de tăceri,
un umăr ars de dogoarea luminilor stinse,
o faţă legată la ochi cu năframa neagră-a vederii,
o aripă mare de plumb şi alta de frunze,
un trup istovit în odihna scăldată de ape.
 
Să-l vezi cum pluteşte prin ierburi cu aripi întinse
cum urcă pe-o scară de vâsc spre o scară de sticlă,
în care cu paşi foarte mari rătăceşte o plantă de mare.
 
Să crezi că e clipa acum să-mi vorbeşti printre lacrimi,
să megem desculţi într-acolo, să-ţi spună ce ne e dat:
doliul sorbit din pahar sau doliul sorbit dintr-o palmă –
iar planta nebună să adoarmă auzindu-ţi răspunsul.
 
Ciocnindu-se-n beznă să sune ferestrele casei,
spunându-şi ele ce ştiu, dar iară să afle:
ne iubim sau nu ne iubim.
 
 
Marianne
 
Fliederlos ist dein Haar, dein Antlitz aus Spiegelglas.
Von Auge zu Aug zieht die Wolke, wie Sodom nach Babel:
wie Blattwerk zerpflückt sie den Turm und tobt um das Schwefelgesträuch.
Dann zuckî dir ein Blitz um den Mund – jen e Schlucht mit den Resten der Geige
Mit schneeeigen Zăhnen fiihrt einer den Bogen: O schoner tonte das Schiif!
 
Note
Cf. Celan, 1983, vol. III, p. 185. „Peisajul din care eu – pe ce căi ocolite! dar totuşi există aşa ceva: căi ocolite? –, peisajul din care eu am ajuns până la Dumneavostră este probabil necunoscut majorităţii Domniilor Voastre. Este peisajul în care se simţea acasă o parte deloc neglijabilă a acelor povestiri hasidice pe care Martin Buber ni le-a repovestit, nouă tuturor, în germană, [...] – era un ţinut în care trăiau oameni şi cărţi. Acolo, în fosta provincie a Imperiului habsburgic, acum victimă a excluziunii din istorie [...]”.
2 Despre „heterotopie” ca dimensiune fundamentală a poeziei lui Celan au vorbit, din perspective diferite, toţi marii critici care au încercat să se apropie de esenţa scriiturii poetice celaniene. Ne gândim, în primul rând, la studiile remarcabile ale lui Peter Szondi (1972) sau la profundele sondări interpretative ale lui Gadamer (1986) şi Derrida (1986). Mai recent, pe această linie, merită să fie citate lucrările de mare anvergură critică ale germanistei italiene Camilla Miglio, în special Miglio, 2005a, monografie celaniană de excepţie, şi intervenţiile specifice despre „Estul” lui Celan în Miglio, 2005b şi Miglio, 2007. Înţelegem conceptul de „heterotopie” în sensul propus de Michel Foucault în celebra conferinţă din 1967 Des espaces autres (cf. Foucault, 1994, vol. IV, p. 752-762).
3 Cf. Celan, 1983, vol. III, p. 202.
4 Despre relaţiile dintre poezie şi exil în Celan vezi studiile revelatoare ale lui Vanhese, 2001 şi Vanhese, 1999.
5 Cf. Celan, 1983. vol. III, p. 186.
6 Cf. Jakob, 1993, p. 49.
7 Despre dimensiunea românească a operei lui Celan a se vedea, în primul rând, cartea fundamentală publicată de Petre Solomon, confratele nedespărţit al anilor bucureşteni (cf. Solomon, 1987), şi minuţioasa reconstituire a întregii perioade de tinereţe realizată de Barbara Wiedemann-Wolf (1985). La ora actuală, cea mai interesantă şi echilibrată examinare critică a experienţei româneşti a lui Celan se poate găsi în volumul de mare anvergură critică al lui Andrei Corbea, 1998.
8 Cf. Wiedemann-Wolf, 1985, p. 91.
9 Istoria editorială a volumului este reconstruită în ediţia critică a întregii opere celaniene, cf. Celan, 2003, p. 9-18.
10 Versurile româneşti ale lui Celan au apărut mai întâi la Bucureşti, în revista „Viaţa Românescă”, nr. 7 din anul 1970, fiind apoi reluate în cartea lui Petre Solomon (1987). Au fost apoi incluse de Barbara Wiedemann în ediţia poeziilor din perioada de tinereţe (Celan, 1989) şi în urmăloarea ediţie comentată a întregii opere poetice (Celan, 2003a).
11 Cf. Celan, 2003a, respectiv p. 428 (Poem pentru umbra Marianei) şi p. 28 (Marianne).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog