Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RECITIREA CLASICILOR

Iaşiul ca spaţiu al reprezentărilor în proza paşoptiştilor

Diana VRABIE

Alte articole de
Diana VRABIE
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXV, 2015

Pentru tipar

Spațiu al memoriei și ținut de istorie, revanșă melancolică împotriva asperităților vieții și datorie promptă față de propriul trecut, eden estetic și intimist, Iașiul și-a depășit în timp limitele ontologice, devenind un cochet suprapersonaj, care, fără zăbovire, a fost „găzduit” de scrierile ficționale, dar și de cele memorialistice. Unul dintre avantajele care a facilitat proiecțiile sale literare îl constituie faptul că Iașiul a modelat cei mai mulți poeți și povestitori, care se vor revanșa artistic față de spațiul ce le-a propulsat energiile creatoare.
Dincolo de unele aprecieri clișeizate, de tonalitățile ușor emfatice, de contradicția dintre aparență și esență, realitate și mistificare, dincolo de nota sentimentală inerentă atunci când spațiul vizat e „orașul poeților”, Iașiul deține, în mod indiscutabil, primatul cultural, care-i revine ca o consolare platonică pentru celelalte nedreptăți ce le suportă.
Semnalat de cronicari și învăluit în magia filelor de demult, absorbit febril în proza pașoptiștilor, de unde va fi perpetuat de marii clasici și apoi de interbelici, Iașiul și-a revendicat în timp statutul de suprapersonaj. Vom încerca să-i surprindem profilul, așa cum apare acesta proiectat în proza scriitorilor de la 1848.
 
* * *
Alecu Russo în Iașii și locuitorii lui în 1840, Mihail Kogălniceanu în Iluzii pierdute. Un întâi amor, dar și în Fiziologia provincialului în Iași, Tainele inimii, Vasile Alecsandri în Iașii în 1844, Un salon din Iași,Costachi Negruzzi în schița Au mai pățit-o și alții, dar și în „fiziologiile” sale cultivă o adevărată mitologie a Iașiului, realizând veritabile documente ale unei memorii culturale.
În registrul acestor discursuri vom identifica modul în care ieșenii răspund provocărilor mediului natural și social, natura relațiilor dintre ei, condițiile de formare a structurilor mentale, a culturii, a tradițiilor. Semi-orientală și semi-europeană, această zonă culturală dă naștere la un joc de imagini și contraimagini, menținute într-un susținut raport oximoronic. Autorii caută să releve efectele acestor reprezentări asupra imaginarului colectiv, asupra unui anumit context social, cultural sau comunicaţional, prin evidenţierea unor stereotipuri culturale naționale. O fac diferit – ludic, obiectiv, parodic, persiflant, bonom, grav, acid, comic, ironic – dar întotdeauna din pasiune pentru „orașul marilor zidiri”.
Alecu Russo, spre exemplu, în Iașii și locuitorii lui în 1840, realizează o sugestivă schiță „fiziologică”, după modelul francez, în care ne oferă diverse „fizionomii”, în ideea de a arunca „o privire generală asupra caracterelor, care pot fi aplicate la mii de indivizi sau la o totalitate”, dar și de a identifica unele locuri comune identitare, vizând, totodată, efectele unor reprezentări colective asupra dinamicii alterității.
Adoptândoptica ironică-bonomă a unui spirit ce se poate detașa de sentimentalismul gratuit, Alecu Russo relevă un Iași prea puțin cunoscut publicului european la vremea aceea și pe care îndelung nu l-a putut scoate din anonimat „nici moartea lui Potemkin”. „Iașii a început de câtăva vreme, mărturisește naratorul, să ațâțe curiozitatea publicului european...”1.
Grevat de aerul de legendă, Iașiul îi pare demn de luat în seamă nu atât prin ceea ce reprezintă, în chip excentric, esența sa, cât „ca scaun al principatului nostru și deci ca un punct al marii chestiuni a Orientului” [p. 223]. Denunțându-i logica orientalistă, Alecu Russo reține hibriditatea spațiului, specificitate altoită de moravurile tuturor popoarelor care s-au perindat pe pământurile sale: „de la dacul rătăcitor și sălbatic, de la romanul de pe Tibru, de la toate hoardele nomade care-și croiseră prin vechea Dacie pierdută o cale sângerată spre a se năpusti în inima imperiului până la musulman, leah și ungur, până la grec și, în sfârșit, până la rusul de azi care se pretinde regeneratorul nostru politic, moravuri necunoscute adaptate la moravuri cunoscute” [p. 223]. Înțeleasă ca un amestec de semne şi practici culturale, hibriditatea reprezintă doar unul din însemnele acestui spațiu tolerant și resemnat, înscris sub semnul unei fatalități genetice („Iașii, ca și atâtea alte târguri, se supune soartei” [p. 225]), în care moravurile necunoscute sunt adaptate la cele cunoscute, obiceiurile barbare se altoiesc pe obiceiuri antice, patriarhalismul pastoral se alină în servitutea feudală, misterele creștinismului se plăsmuiesc pe miturile păgâne, superstițiile poetice ale Evului Mediu sunt „încrustate în secătuitoarea necredință a veacului, tot ce-i vechi și ce-i nou, Occidentul și Orientul, topite într-un tot nedespărțit, cimentate de vremi și împrejurări în așa fel încât clădirea s-ar dărâma dacă ai scoate o singură piatră” [p. 223]. Această hibriditateîi conferă Iașiului un soi de mister propriu mașinilor „acelea complicate, cărora trebuie să le cunoști amănuntele și resorturile ascunse, fără să-i pricepi ansamblul” [p. 226]. Costache Negruzzi îl găsește „drăgălaș” în această diversitate ontologică a sa: „ulițele orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie și obosesc vederea, în vreme ce ale Iașilor înfățoșind, la toți zece pași, un nou punct de privire, arată o varietate drăgălașă”2. Aspectul eterogen al Iașiului, atât de expresiv prin contrastele sale, nu-i pare naratorului din Iașii și locuitorii lui în 1840 a fi consecința unui hazard, ci rezultatul firesc al unei îndelungate evoluții istorice, identificabile și în aspectul arhitectural: „Iașii însuși este un monstruos amestec de clădiri masive ori elegante, de palate și de magherniți împrejmuite de ogrăzi nemăsurate; pe ulițele lui furnică lucruri de la țară, lux îmbelșugat, echipaje repezi, livrele, toalete pariziene ori vieneze, zdrențe franco-moldave, fizionomii vesele, aspre, originale, felurit îmbrăcate, ca pentru un bal mascat” [p. 227]. Într-un amestec de „gravitate și comic”3, Costache Negruzzi, în schița Au mai pățit-o și alții, recreează lumea ieșeană reală, care nu este altceva decât un „carnaval tranzitoriu”4: „...bunul oraș începu a-și schimba toaleta și, zău! ne pare rău, căci e slut astfel îmbrăcat jumătate cu frac și jumătate cu șalvari roși, întocmai ca un unter-ofițer, pe care l-am văzut la informarea miliției, încins cu sabie peste giubeaua blănită cu cacom, purtând pinteni și șapcă cu roșu”5. Imaginea de carnaval,de bâlci sugerează un univers haotic, de răsturnare a valorilor instituite, dar comportând șifuncții ritualice de reînnoire a universului, un soi de haos purificator. În acest sens, Iașiul simbolizează întreaga civilizație a epocii de tranziție, consumată în această luptă a contrariilor: „o luptă înăbușită, însă uriașă și necontenită, între bătrân și tânăr, între obiceiul căzut și veșted și inovația cutezătoare, plină de putere și de viață; o luptă de moarte între vechi și nou, în care biruința greu câștigată va fi a celui din urmă” [p. 237].
Trecerea de la „fizionomia orientală” la cea europeană, de „când spiritele au început a se dezveli la razele civilizației”, este remarcată și de Vasile Alecsandri, care apreciază noua „schimbare la față”: „...casele au trebuit negreșit să primească o formă străină și potrivită cu natura ideilor de astăzi. Ele au început a se supune regulilor proporției, a se împodobi cu coloane, cu ferestre largi și luminoase, cu balcoane desfățate; au început a ieși în fața ulițelor, părăsind fundul ogrăzilor unde se ascundeau mai înainte, a se îngrădi cu ostrețe de lemn sau fier, dărâmând jos zăplazurile și zidurile acele tari care le dau un aer de cetăți; au început, într-un cuvânt, a se ridica pe planuri elegante și plăcute ochilor. Aceste zidiri noi formează partea europenească a orașului. Cât pentru cea orientală, ea este reprezentată prin o mulțime de hardughii vechi, nalte, strâmbe, mucede, cu pereții afumați și crăpați, cu ferestrele mici și chioare, cu streșinile putrede și ascuțite, cu scările întunecate, cu odăile ofticoase, cu ogrăzile mari și pustii, cu grădinile pline de buruieni sălbatice și cu ziduri groase primprejur”6. După ce profilează acest joc al contrariilor, Vasile Alecsandri trage linia: „Acum, amestecă-le pe toate la un loc în închipuirea ta, aruncă-le ca niște jucării dinaintea ochilor tăi și de vei produce un totul neregulat și neobișnuit, atunci vei dobândi o icoană adevărată a capitalei noastre și te vei încredința că nu este oraș în lume alcătuit de mai multe contrasturi”7.
Heteroclitismul apare evident și în paginile descriptive în care naratorul din Iașii și locuitorii lui în 1840observă Iașiul cu ochiul artistului: „Grămezi de căsuțe albe și cochete stau împrăștiate ici și colo, înconjurate de pajiști verzi, de grădini, de arbori; câteva biserici contrastând cu micimea căsuțelor înalță cruci argintii; și deasupra crestei dimpotrivă un tufiș de copaci pe verdele câmpului stăpânește totul” [p. 227]. Tatonând împrejurimile Iașiului, acestea i se relevă lui Alecu Russo cochete, ispititoare, atrăgătoare, pe de o parte, umile, sălbatice, pe de altă parte: „Culcată alene pe colina ei, ridicându-se în amfiteatru, moale și voluptuoasă într-o poză de curtezană, orientala cetate a Iașilor zâmbește cochet de departe admiratorilor săi – surâs foarte perfid când o cunoști de aproape – și răsfrânge, fără altă simetrie decât capriciul întâmplării, crucile nenumăratelor ei clopotnițe în razele soarelui; zidurile albe, care se zugrăvesc în partea de sus a amfiteatrului, desemnează orizontul; întunecatele și pitoreștile ruine ale palatului vechi pe o esplanadă prăpăstioasă, în josul căreia se adăpostesc bordeie umile, contrastează cu înfățișarea proaspătă și curată a locuințelor care le împresoară” [p. 234]. Sălbăticia frustă este compensată prin poezia nativă a locului: „așa de poetic, așa de plăcut în sălbătăcia lui, așa de melancolic în asfințit, când razele tremurătoare ale soarelui își sting în el ultimele lor focuri” [p. 235]. După toate probabilitățile, relația sentimentală a naratorului îi determină atitudinea şi spectrul descriptiv.
Atunci când se decide să admire Bahluiul, acesta i se dezvăluie într-un spațiu al smârcului și al mizeriei: „Mâlos, Bahluiul, ieșind din balta pe care a format-o, străbate domol câmpia, scăldând, la dreapta și la stânga, fânețe și imașuri, pe care pasc turme de oi, de vaci și de bivoli hâzi, bălăcindu-se toată ziua în noroi; apoi atinge din fugă poala murdară a mantiei Iașilor” [p. 234]. Aceeași conotație de mlaștină, dar convertită în materie poetică, apare și la Vasile Alecsandri: „Adeseori Iașii are o privire venețiană prin ulițele lui prefăcute în canaluri mlăștinoase”. La un alt pol, mult mai ironic și mai necruțător, scrutează împrejurimile Iașiului, identificându-i „atractivitățile”, autorul Iluziilor pierdute:„Știut este geograficește și statisticește că capitalia Moldaviei nu samănă în nimică cu celelalte capitalii blagoslovite de Dumnezeu. Iașii, oraș vestit prin feredeul turcesc, prin cârnații lui Carigniani, prin apa de la Păcurari, prin vorba nemțească a lui Regensburg și prin plăcintele răposatei madamei dumisale, prin ruinele lui Ipsilant, prin minunatele păpușe ce tot anul se văd ziua, iar de la Crăciun și până la lăsatul secului și noaptea, prin o berărie nemțească, prin lărgimea și frumuseța ulițelor, prin o fabrică de chipuri de ipsos, prin arhitectura bordeielor și baracelor sale...”8.
Marcat de concepțiile iluminiștilor, Alecu Russo va acorda o atenție deosebită mediului geografic, nu atât în sensul ambianței fizice, cât mai ales a celei sociale. Teoria reliefului și a climatelor lui Montesquieu pătrunde imperceptibil în paginile sale descriptive. Componentă psihică şi concretă a spațiului, a nesfârșitului terestru, arteră cu toate semnificațiile orizontalei în opoziție cu verticala, câmpia este expresia însăşi a paradisului terestru. La Alecu Russo acest paradis „aristocratic”, ce domină măreț, oprind „privirea asupra orașului, asupra colinelor înconjurătoare, cu mănăstirile singuratice ca niște măriri decăzute, și asupra leicei întunecate a Socolei, alcătuită din coborâșurile verzi ale dealurilor” nu poate avea decât un nume: Copou – care e o „pajiște ușor înclinată, atârnată între râpa Cârligului și larga vale a Bahluiului”. El este locul privilegiat al contemplării, al întâlnirilor, al disputelor, este spaţiul socializării şi al „intrării în lume”. Această varietate uimitoare a Copoului constituie pentru Alecu Russo decorul în care se întâlnesc „vanități, pretenții ridicole, antice și moderne, oameni mari și boierime, femei cu sufletul înfocat și celebrități ale zilei”, Copoul devenind rând pe rând „poetic, suav, tablou de moravuri, îmbrăcat cu haina bizară, care poate sluji de cheie caracterului național”, „teatrul unde tânărul debutează în lume, sentimental culcat într-o elegantă caleașcă, cu obișnuita țigară în vârful buzelor, cu mâna sprijinită alene pe bastonașul elegant, și arătând trăsurilor care se încrucișează cel întâi pantalon al său, croit de dl Ortgier, croitor de Paris... (...) Copoul mai este arena în care cucoanele noastre, mari și mici, tinere și bătrâne, urâte ori frumoase, se întrec în strălucirea toaletelor” [p. 236]. Observăm că toate elementele acestui spațiu urban nu sunt exploatate prin prisma forţei lor vitale, a diversităţii lor, ci ele sunt puse în slujba unei argumentaţii estetice şi artistice mai degrabă: „Și toată această simplicitate, la sfârșitul zilei, când obișnuiții se plimbă în grupe izolate și când vântul aduce miresme de flori și parfumuri trecând prin părul frumoaselor noastre cucoane, când lumina îndoielnică se amestecă cu azurul sombru al munților și răspândește aerul acela de voie bună și de poezie cu neputință de exprimat, semănând cu energia unui om pe moarte, ale cărui puteri sporesc în clipa când au să tacă pentru totdeauna, Copoul își ridică parcă glasul și murmură imnurile nopții în domoala mișcare a caleștilor vieneze, care-și măsoară umbletul după pasul pietonilor” [p. 236]. Cu adevărat, este unul dintre cele mai frumoase imnuri dedicate Copoului. Alecu Russo anunță parfumul Iașiului aristocratic, anticipându-l pe Ionel Teodoreanu, care va crea un adevărat mit al târgului ieșean.
Copoul va iriga inspirația și altor congeneri, beneficiind de cele mai contradictorii interpretări. Să luăm, spre exemplu, imaginea Copoului din debutul lucrării Tainele inimii a lui Mihail Kogălniceanu, unde acesta apare proiectat polemic, persiflant și parodic: „Prin urmare și Iașii, ca o capitalie, trebuie și ea să aibă o primblare pentru societatea aleasă a sa. Această primblare este Copoul, care se deosebește de toate primblările din lume. În adevăr, Câmpii Elisei merită de a fi primblare prin frumoasa perspectivă ce într-un capăt se începe cu Palatul și Grădina Tuileriilor, trece prin piața măreață a Concordiei, cu obeliscul de Luxor, și, între mărețe alei de copaci, se sfârșește cu Arcul de triumf al Stelei (...). La Copoul nostru însă nu găsești nimic de aceste; a sa frumusețe este lipsa de toate frumusețile, și tocmai aceasta face că Copoul este o primblare singură și unică în felul său între toate primblările, de la Câmpiile Elisee ale Parisului pân’ la grădina Kisseleff din București”9. La același autor, Copoul apareîn intimă conjugare cu descrierea societății ieșene de la 1849, ieșită după-amiază la plimbare, după moda pariziană, în trăsuri, pe dealul Copoului: „La această frumoasă primblare, precum este încă pe fața pământului în minutul ce v-o descriu, înalta aristocrație a Moldovei, boieri de baștină veche sau nouă, voinicii noștri ofițeri, damele noastre cele mai elegante (...) – toate aceste stări a mult treptăluitei noastre societăți au obicei de a ieși de la patru sau cinci ceasuri dup-amiază în lungi șiruri de carete de Viena, moda 1849 (...), trec pe ulița mare, înghițind nouri de colb și ajungând la bariera orașului, aruncând o ochire asupra obeliscului grădinii publice, ies la Copou. Unii atunce, cei mai puțini, se coboară, călcând iarba roasă de vite și ciolanele cailor morți ai poștei; alții preferă a petrece vremea în trăsură, picior peste picior, lăsând alte dobitoace să facă mișcare pentru dânșii”10. Cam în aceiași termeni ironici și persiflanți, a căror tendință, după cum observă Mircea Zaciu, este de a cristaliza o „morală practică”, în genul scrierii de „tablete” argheziene, se pronunță Mihail Kogălniceanu și în Iluzii pierdute: „Iașii, centrul civilizației, a literaturii și a gunoiului Moldaviei, are ulițe, dar mai nici una cu nume, are optzeci de mii de trupuri, dar nici măcar zece suflete, are poduri prea frumoase și n-are măcar un pârău; căci, cu toată bunăvoința ce am de a lăuda tot ce-i patrie și a patriei, totuși nepărtinirea mă oprește să numesc Bahluiul alt fel decât o mare sau o mlaștină, una și alta după timp sau vreme, după săcetă sau umezală”11.
Componentă psihică şi concretă a oraşului şi arteră prin care circulă seva mulţimilor, ulițaconstituie locul privilegiat al întâlnirilor, al cafenelelor „zgomotoase”, spaţiul cochetăriei şi al frivolităţii. Vasile Alecsandri găsește ulițele Iașiului drept niște lungi „galerii de contrasturi”, care găzduiesc „crâșme proaste”, „scârnave”, locuințe cochete, băcălii înghesuite de „panere cu roșcove, cu masline, cu piperi”, „șoproane cu scânduri pârlite”, cafenele grecești, magazii „în care strălucesc materii scumpe, bronzuri, cristaluri săpate, juvaeruri de aur, într-un cuvânt, tot felul de lucruri de lux”. Cu multă atenție își plimbă privirea, pe ulițele Iașiului, Mihail Kogălniceanu și în Tainele inimii, descriind cu minuțiozitate „confetăria” lui Felix Barla – locul de întâlnire a înaltei societăți: „De-a lungul magazinelor de bomboane și de mode se întindea un fel de balcon, soi de târnaț, în care mușteriii puteau lua înghețată și totodată a arunca ochiri prea puțin înghețate la aprinzătoarele modiste, ce se vedeau prin geamuri lucrând la capele și bonete. Așa dl Felix avea totodată marfă de răcorit stomacul și de aprins inimile: înghețată și modiste12. Descrierea uliței, a cofetăriei, a mușteriilor îi oferă prozatorului prilejul unor observații picante, pline de insinuări.
Viziunea este accentuat ironică – prin raportarea capitalei moldave la marile orașe europene – Paris, Viena, Berlin –, ceea ce îi va atrage o necruțătoare discreditare: „Poetul care a cântat: / Frunză verde de bostan, / Pe dealul Copoului / Rău mă dor călcâile!”. Mihail Kogălniceanu sugerează, prin antiteză şi ironie, discrepanța între orașele europene și târgurile provinciei românești. Paralela cu centrele europene devine o constantă în proza scriitorilor pașoptiști, pentru care civilizația occidentală constituia reper indubitabil. „Dacă ar fi o punte de sârmă peste râpă, ar fi Friburgul din partea de miazănoapte, fără sălbatica și limpedea Sarină” [p. 227], mărturisește naratorul din Iașii și locuitorii lui în 1840, referindu-se la Elveția, de data aceasta. Într-o evidentă încercare de a percepe existența de aici în raport cu lumea civilizației europene, Alecu Russo semnalează mai multe abateri, evitând condamnările dure: „Dacă europenismul (cuvânt tehnic la Iași) a lovit în vechile moravuri, apoi cei mai în suferință au fost bărbierii; de aceea au și poreclit ei drept născocire a diavolului, născocire ticăloasă, nevrednică de niște boieri tineri, bună doar, adaugă ei cu patos, pentru ciobani și prostime, moda pletelor și mania înjositoare de a-ți purta singur briciul pe obraz” [p. 244].
La Vasile Alecsandri, Iașiul va fi îmbrăcat în poezie cu tot heteroclitismul său: „Ori și din care parte vine străinul la Iași, vie despre Dunăre, despre Prut, sau despre Siret, i se înfățișează de departe o panoramă măreață și vrednică de a trage toată a lui luare-aminte. Pe coastele unor dealuri mici se întind pe malurile Bahluiului și în fața altor dealuri acoperite cu păduri și cu vii romantice, el vede o adunătură curioasă de case mari, ce par a fi clădite unele deasupra altora, de turnuri bisericești ce răsar printre ele ca niște catarguri nalte într-un port (...). Cu toate aceste, întrulocarea lor produce un efect plăcut străinului, și orașul întreg, înșirându-se în amfiteatru deasupra frumosului șes al Bahluiului, înformează un tablou original și minunat cu zidirile sale albe, cu mulțimea sa de acopereminte în fier alb, ce lucesc ca oglinzi sub razele soarelui și în sfârșit cu tot farmecul unei politici ce are două fețe, una orientală și alta europenească”13. Spre deosebire de Mihail Kogălniceanu care „n-are răbdare să povestească sau să reprezinte realitatea, simte nevoia s-o atace nemijlocit, într-un discurs cvasisociologic”14, la Vasile Alecsandri se identifică plăcerea scriiturii. Profesionist al scrisului, creatorul Chiriței ne oferă datele acestui suprapersonaj, pe care îl aseamănă „cu un boier îmbrăcat în haine scumpe și înconjurat de țigani cu zdrențe. Centrul său așezat pe zarea unui deal este compus de case mari și frumoase în care domnește luxul, când dimpotrivă mahalalele lui împrăștiate pe coastele acelui deal sunt alcătuite mai mult de bordeie acoperite cu stuh, unde zace sărăcia. Capul poartă coroană și picioarele sunt goale!”15.
Contradicția ca marcă a Iașiului acestui veac va da naștere unei alte dominante: bizareria, plămădită din taina amestecului secular: „Populația lui de 60.000 de suflete e tot așa de felurită ca și costumele, și un observator de moravuri, stând la fereastră (s.n. – D.V.) o jumătate de ceas, ar avea de observat destul ca să poată face cunoștință cu zece popoare și să călătorească totodată în Franța, în Germania și în Orient” [p. 227]. E de reținut în acest punct că legătura între spaţiul închis al odăii şi spaţiul deschis al târgului se face prin apelul virtual la fereastră – simbol al evadării și al meditației, cea care protejează şi care acordă în acelaşi timp privilegiul de a arunca o privire dincolo de limitele înguste ale încăperii. La graniţa dintre mulţime şi intimitate găsim fereastra, în faţa căreia începe sau se termină lumea.
 
* * *
Conștient de diversitățile culturale, Alecu Russo reține „curiozitățile” universului ieșean, reductibile mai mult la firea locuitorilor, în accepția sa, decât la ciudăţeniile publice: „în alte orașe, la alte neamuri clădirile mai mult decât oamenii sunt arătate curiozității publice; la noi, numai oamenii: arhitectura și toate artele frumoase n-au prins încă rădăcină”. Este un prilej favorabil de a realiza o imagine de ansamblu „asupra moravurilor și locuitorilor lui, asupra amestecului de inovații altoite pe vechile datini, care alcătuiesc un fel de mijlocie pitorească între moravurile asiatice și moravurile Occidentului” [p. 226].
În mantia generoasă a Iașului de la 1840 încap ovreiul – „această ființă degradată și rătăcitoare, alungată de pretutindeni”, armeanul – „adevărat copil al leneșului Orient, grav și tăcut ca un turc”, lipovenii – „vechi sectari pribegiți din Rusia”, neamțul – „liniștit și meșter, lucrând conștiincios”. Pe ici, pe colo sunt semănați mii de indivizi, greci, sârbi, bulgari, „neamuri corcite”, care sunt „băcani, pitari, hangii ori mai curând crâșmari – bucătari, mijlocitori”, în sfârșit, „vin copiii faraonilor, enigmaticii egipteni, ori bohemieni, cum le zic franțujii, gitanos, zingari în spaniolește, țigani pe moldovenește, care au dat gata pe un tinerel fruntaș al literaturii naționale”. O varietate ce potolește elanul până și al unui înverșunat cum este Kogălniceanu: „Ar fi un lucru foarte greu pentru noi dacă într-un biet calendar, care trebuie să cuprindă de toate, am vroi să zugrăvim toate aceste varietăți ale soiului provincial. Departe de noi nebuneasca pretenție de a ne crede în stare sa arătăm toate aceste nenumărate figuri. Ar fi o sarcină mai presus de puterile noastre și vrednică de a fi numărată între cele douăsprezece fapte eroice ale voinicului Ercul”.
Încremenind între formele de viaţă rurală şi înnoirile civilizaţiei, între Orient și Occident, Iașiul își descoperă hibriditatea etnografică: „Acuma rezumați liniile pe care le-ați străbătut, priviți ca printr-o lanternă magică cum defilează rând pe rând toate aceste popoare, rase, caste, toate aceste clase amestecate la un loc” [p. 244]. Pe aceeași palmă de târg coviețuiesc „țiganii nomazi în zdrențe, cu pletele unsuroase și încâlcite”, care vorbesc de una, de alta, în pragurile caselor lor, „moldoveni poligloți”, „bulgaro-sârbii, așezați la pământ grecește, cu fesul lor mare”, „nemții îmbrăcați în straie de sărbătoare” – un magnific laborator etnografic. Surprinderea expresivă a acestei panorame eterogene proiectează o veritabilă schiță „fiziologică”. Autorul insistă asupra aspectului fizic, identifică dominante în sfera ocupațiilor în funcție de națiuni, le denunță năravurile, tabieturile, un rol important acordând credințelor minorităților naționale. Aceștia sunt redați în proiecții realiste, uneori chiar naturaliste, într-un registru pretins obiectiv și tolerant. Totodată, Iașiul reprezintă o mică galaxie formată din băcani, slujitori, boieri,comisari, avocați, negustori, vizitii, proprietari, țărani și cinovnici, surprinși în meseriile specifice etniei. Acest aspect apare relevant descris la Vasile Alecsandri: „Aici un cofetar italian se lovește de un crâșmar jidov; mai colo un croitor francez se înghiontește cu un ciubotar neamț; mai departe o modistă parisiană dă brațul unui ceasornicar svițer”16.
Mai puțin echidistant în privința profilului etnografic al Iașiului se va dovedi Mihail Kogălniceanu, care-l va surprinde în tușe ironice-grotești, în Iluzii pierdute: „Iașii, care îi orașul cel mai frumos din lume când îl vezi de departe, sau când îi întorci dosul, este locuit între alte nații de armeni, cai, jidani, câini, țigani, boi, din care, după etimologia învățatului Dionisachi Fotino, se trag și boierii; mai este locuit și de o mână de claponi care fac mai mult vuiet – și mai puțin lucru  decât toate celelalte bipede, dar nu ți-oi spune numele lor, pentru că am mâncat odată papara și am hotărât să fiu discret. Iașii este locuit de toate aceste noroade, seminții, dobitoace și vietăți, și lucrul cel mai rar ce întâlnești în capitalia Moldaviei este un moldovan17.
În accepția lui Alecu Russo, parada etnică este găzduită de Iașiul identificat cu tipul daco-romanului – „cu căciula pe-o ureche, nalt și voinic, cu vorba deschisă, pitorească și energică”, cu care are în comun următoarele: „În mișcări e domol; e liniștit, însă fără milă, brutal și sălbatic, ca un puhoi revărsat când se răscoală pentru dreptul lui; ca un miel, când știi cum să-l iai; ignorant nu din vina lui, ci din pricina unui lanț lung de împrejurări, păstrând totuși în ignoranța lui un bun-simț prețios și o judecată dreaptă; adesea filozof cu atât mai surprinzător, cu cât mai puțin te aștepți la așa ceva; ascunzând sub învelișul acesta, care pare gros la prima vedere, simțământul soartei lui nedrepte” [p. 230]. Spiritului domol i se adaugă acest moale „far niente”, osteneala fiind dușmanul citadelei, chinuită de „boala plictisului”, aspecte denunțate, între alții, și de Costache Negruzzi: „Ieșenii iubesc liniștea și acel drag farniente din care se alcătuiește cea mai mare parte din viața lor. Osteneala i-ar omorî. Pentru ce să îmblu pe jos, dacă am trăsură?”. Atât Alecu Russo, cât și Costache Negruzzi rețin monotonia și „golul înspăimântător” specifice locuitorilor acestui spațiu, pentru care a căuta să-ți omori vremea devine dezideratul suprem. Pentru Vasile Alecsandri „ieșeanul este o ființă amfibie care trăiește jumătate din viața lui pe uscat și care înoată în tină cealaltă jumătate. Viață plăcută și vrednică de dorit! Noi o recomăndăm tuturor iubitorilor de trai molatic”.
Iașiul desemnează târgul patriarhal, în care spaţiul şi timpul sunt divizate prin intermediul unor practici sociale specifice, „regionalul nu are conotaţii geografice, ci (...) sociale”18. Iașiul e urbea unde nu se întâmplă nimic, cum avea să spună ceva mai târziu Mihail Sadoveanu. Dar incapacitatea lui de a evolua nu e determinată atât de tradiţionalism, cât de imobilitatea, monotonia şi anemia intelectuală. Alecu Russo deconspiră această falsă patriarhalitate specifică, preschimbată într-un „un soi de patriarhalism bătrânicios”, ce alcătuiește „sulimanul moravurilor”. Tot de „sulimanul moravurilor ieșene” ține și o fină observație făcută de Vasile Alecsandri: „Iașii este un teatru curios, decorat cu palaturi și bordee lipite împreună; actorii lui sunt luxul și sărăcia; iar comedie ce se joacă în toată ziua pe scena lui poartă deosebite titluri, precum: «Cine-i mare, îi și tare; cine-i mic, tot nimic»; «Șlicul și pălăria, sau idei vechi și idei nouă»”19.
Din aceeași dorință de a spune lucrurilor pe nume, naratorul din Iașii și locuitorii lui în 1840 constată că Iașiul e un oraș unde „nu este viață publică”: „Sfera plăcerilor e foarte mărginită iarna și fără nicio urmare în timpul verii. Boierii cei bătrâni, în afară de tribunale, de partida de wist și de macaua prea iubită, la care își ruinează familiile, mângâindu-și cu plăcere bărbile lungi, iar cei mai tineri răsucindu-și mustața – sunt nuli pentru societate; se mulțumesc să fumeze ciubuc după ciubuc, să ia dimineața și după somnul de după prânz dulceți (minunat obicei!) și să soarbă cafeaua turcească, batjocorindu-și cu toată energia moldovenească țiganii și slugile” [p. 240].
Tatonând fizionomia etnografico-spirituală a Iașiului, Alecu Russo descoperă un spațiu al plictisului, al blazării, al ignoranței, ce generează o „viață de nelucrare, de lene, în care inteligența veșnic doarme, viață care nu știe să-și ascuțească prin activitate și muncă plăcerile și zilele ei uniforme” [p. 237]. Ca și în nuvela lui Costache Negruzzi, Iașiul apare ca un spațiu al metehnelor („noi vegetăm într-o înțepeneală letargică, între slujbe ușoare și venituri îndestulătoare, pentru a ne ține același fatal dolce far niente”), unde „întâietatea” o deține snobismul („în dezastruosul ridicol de a disprețui tot ceea ce miroase a moldovenesc”), ipocrizia și falsul („Din respect pentru amorul propriu ori părul cărunt al unei rude, trebuie să taci; pentru a nu călca cele dintâi principii de politețe, nu ai decât liberul zâmbet sardonic al celui care se respectă, când auzi scăpând năzdrăvănii necontenite din gura unei cunoștințe onorate, ori a unei persoane pe care din pricina unei legături intime trecute s-o respecți” [p. 237]), formalismul („Să nu se mire nimeni de uscăciunea boierilor noștri, care prețuiesc traiul lor lenevos și se bucură când văd adânci și repetate saluturi de pălării... Spre a nu face vreo stângăcie, apoi pornesc deodată vorba despre anotimpuri, despre schimbările vremii, despre vremea urâtă și frumoasă...” [p. 243]). În același context, Vasile Alecsandri se arată preocupat de lipsa de personalitate de care românii dau adesea dovadă, renunțând cu prea multă ușurință la spiritul românesc: „românul e ca ceara și că primește foarte lesne toate întipăririle ce-i lasă vremea (...) Românii, zicea el, se fac turci cu turcii, francezi cu francezii, englezi cu englezii. Ei astăzi poartă fracuri strâmte și ciripesc bonjur și bonsoir, pentru că așa-i moda. În vremea turcilor ei purtau cealmale și făceau temenele, zicând hojghioldum, safaghioldum. Sub domnii greci ei își încărcau capetele cu șlice și din țelebimu nu se scoteau. Cine știe, de-or veni chinezii în țară, dacă ei nu s-or face mandarini și dacă nu s-or numi Cing-ching-tung-fo?”20.
Adevăratul spirit al ieșenilor poate fi cunoscut în cadrul saloanelor, răsărite după moda vremii, cum era cel al Elenei Sturza, „pe cât de renumit, pe atât de vrednic de a fi cunoscut și cercetat de ieșeni, salon care s-a declarat campionul bon-ton-ului și al eleganței europene”. Aici, ieșenii își dispută primatul, „școala de eleganță”, experiența căreia trebuie să facă „epocă în istoria prefacerilor societății noastre”, observă ironic naratorul. Frecventarea acestor saloane cu pretenții, în care oaspeții își ocupă locurile în funcție de poziția socială – „mijloc mare de a te plictisi” – devine, în continuare, subiect de persiflare: „Cred că va fi mult bon-ton la Iași când saloanele vor fi saloane, și nu birouri de genealogie ori case de schimb”. Mihail Kogălniceanu le găsește convenționale, considerând că au prea puțin în comun cu adevăratele saloane ale duelurilor spirituale din Europa, unde „fieștecare își spunea slobod opinia sa; împotrivirile nu ieșeau niciodată din regulile armoniei”21. La Iași însă „arta salonului însemnează pretenția ca fieștecare persoană ce intră într-o casă unde stăpâna ține salon să-și depuie la ușă vrednicia, caracterul și opiniile și să se hotărască a nu fi decât papagalul damei de gazdă”. O privire ostentativ caricaturală asupra societății ieșene „cu pretenții” este oferită, astfel, în Iluzii pierdute. Un întâi amor: „Fieștecare bărbat, fieștecare femeie se socoate fenixul sexului său, observă naratorul. Bărbații se socot diplomați, administratori, legislatori, oșteni, magistrați, artiști, pân’ și oameni cu duh, pân’ și patrioți şi oameni cinstiți. Damele asemene, mai ales acele care au fost până la Viena sau și măcar până la Lemberg, se socot cele întâi dame din lume; se socot cu duh, cu frumuseță, cu talent; au mai ales pretenția a cunoaște a fond arta salonului, l’art du salon, cum zic dumnealor, și cu toate aceste duhul dumilorsale stă în cancanuri de târgușoare, în niște proaste clevetiri, în colibeturi împrumutate din colecții de anecdote și de bons-mots; frumuseța dumilorsale este postișă ca și formele ce subjugă inimile bieților neispitiți; frumuseța și formele le sunt aduse în cutii de la Paris împreună cu capelele și rochiile”22. Spirit critic prin excelență, Mihail Kogălniceanu se dovedește un persuasiv comentator. Observă, propune, sugerează, sancționează modul acesta de existență tipic provincial, cantonat într-o vanitate goală.
Ieșeanul lui Alecu Russo poate fi surprins în toată splendoarea şi micimea sa, cu ceea ce îi este intim şi distant. Alecu Russo își orientează interesul în special asupra imaginilor care alcătuiesc portretul, văzut din exterior, al membrilor societăţii ieșene de la 1840, pentru care sentimentul demnității este o valoare vagă: „Sunt trei ani de când caut să dezleg o problemă foarte importantă: care este onoarea moldovenilor, compatrioții mei? Procedeul algebric niciodată nu mi-a dat ceva onorabil. Am eu o mică idee asupra lucrului acestuia, dar o păstrez pentru mai târziu, căci, pentru a ajunge la concluzii, ar trebui să ne urcăm la o epocă anterioară epocii noastre; ar trebui de asemenea să scrutez conștiința și principiile multor oameni, dacă mai este conștiință și dacă sunt principii” [p. 243].
Abordând critic aspectele sociale, Alecu Russo denotă calități de analist mai ales în aceste pagini dedicate locuitorilor Iașiului. El întreprinde un veritabil studiu „fiziologic” în care ieșenii sunt văzuți captivi ai propriilor tabieturi, robiți unor „invidii tare prostuțe”, adânc „blazați față de toate”, chinuiți de „boala plictisului”. Mai mult, autorul își concepe textul şi ca pe un roman al firii ieșeanului: „Trebuie să mai adăugăm la numeroasele ridicole ale oamenilor noștri de duh și faptul că învinuiesc țara de lipsa ei de mișcare și nu se gândesc că chiar ei sunt cea dintâi pricină. Trufia aristocratică găsește atâtea plăceri secrete în izolarea aceasta! Printr-o fatalitate oarbă și foarte convenabilă, pentru că toate familiile cu trecere sunt înrudite mai de departe ori mai de aproape, înțelegerea a fost surghiunită din oraș. Fiecare casă e o cetățuie înarmată cu țepi, limbile ascuțite ale tuturor partizanilor, atât femeiești, cât și bărbătești. Ușurătatea și vorbele rele sunt îndeletnicirea cucoanelor, și lenea, deschisă zgomotelor străzii și noutăților cronicei moravurilor, – partea bărbaților” [p. 240]. Naratorul scanează ironic portretul ieșeanului, care, dincolo de metehnele sale, rămâne un simpatic adept al sloganului „lasă-mă să te las”. El denunță retorica ieșeană şi demagogia diplomatică ce „degenerează în intrigă clasică”. Bonomia ieșenilor este doar o aparență, în viziunea sa: „La cea dintâi vedere, orașul nostru pare alcătuit numai din frați buni, dar cercetați-l mai de aproape și pe urmă să stați cu mine de vorbă” [p. 242].
Din jocul imagologic pe care îl întreprinde Alecu Russo, ieșenii ies refractari la nou: „țin la obiceiurile vechi, cum ținem noi la obiceiurile nouă, cu putere, cu disperarea unei cauze amenințate de apropiată și inevitabilă descompunere”, patriarhali și conservatori („Dar într-o societate meschină și plină de vorbării, ca a noastră, a îndrăzni să te deosebești de concetățeni ori, ce e mai rău, de membrii acestei vaste familii, care prin ramificațiile ei, mai mult sau mai puțin depărtate, alcătuiește boierimea mare, – a îndrăzni să arunci obiceiurile și datinile vechi, a voi să creezi o reunire aleasă însemnează să te pui rău cu lumea bună” [p. 241]), ignoranți, având „intelegența și imaginația niciodată deșteptate”, formaliști, arătându-se înrobiți de „prejudecățile noastre de rang, de drepturi, de interese, de mică vanitate, uitate în străinătate, pe care însă cu plăcere le găsim la întoarcere” [p. 240]. Comoditatea nativănu le permite să renunțe la convențiile prestabilite, dovedindu-se mai degrabă obedienţi și dispensabili. Alecu Russo percepe resemnarea ca diferenţă prin grila valorilor etice şi chiar sentimentale, dar nu le ignoră pe cele estetice.
Autorul nu se mulțumește însă doar cu denunțarea firii ieșenilor, ci se întreabă asupra cauzelor acestor predispoziții: „Eu le găsesc: întâi, în viața turcească, viață de nelucrare, de lene, în care inteligența veșnic doarme, viață care nu știe să-și ascuțească prin activitate și muncă plăcerile și zilele ei uniforme. (...) al doilea, în dezastruosul ridicol de a disprețui tot ceea ce miroase a moldovenesc, ceea ce îndeamnă să ne jertfim plăcerea pentru amorul propriu de a arăta că totu-i rău; al treilea, în ignoranța societății noastre care oprește energic orice mișcare involuntară a gândirii” [p. 237]. În urma acestei descinderi analitice, este oferit și diagnosticul: „Pornind de aici, vedem că ignoranța e o lepră rușinoasă, care pătează toate treptele sociale ale țării și, amestecată cu nesățioasa iubire de argint, devine o plagă de nevindecat” [p. 237]. În aceste pagini, discursul renunță la tonalitatea ironic-binevoitoare, obținând contururi ceva mai vehemente.
Reprezentant notoriu al tinerilor formați în lumina culturii europene, Alecu Russo realizează un rechizitoriu dur și educației autohtone, referindu-se la reticența vechii clase față de tinerii veniți din Franța și Germania, care căutau să pună societatea anemică în mișcare: „Dar o societate pe care au consacrat-o veacurile nu se preface așa de repede. Boierii cei bătrâni, lume aparte, țin la obieceiurile vechi, cum ținem noi la obiceiurile nouă, cu putere, cu disperarea unei cauze amenințate de apropiată și inevitabilă descompunere. Boierii mai dincoace s-au deșteptat înaintea reorganizației sub influența vechii stări de lucruri, și mai țin la trecut, deși mai slab; iar noi, fii ai unei epoci de civilizație, care ne-am încălzit la focarele Europei, nu ne-am eliberat încă de prejudecățile noastre de rang, de drepturi, de interese, de mică vanitate, uitate în străinătate, pe care însă cu plăcere le găsim la întoarcere; noi mai găsim încă farmec în vechile abuzuri care lovesc și-n justiție și-n judecată și, născuți cu civilizația, noi avem o scăpare minunată în obiceiurile și deprinderile țării împotriva turcilor, care ar putea să stânjenească bunul nostru plac” [p. 239].
Spațiu al metehnelor și riscurilor, Iașiul reprezintă și locul favorabil pentru tot soiul de parveniți. În tabloul fiziologic pe care îl realizează societății ieșene de la 1840, Alecu Russo va acorda o atenție sporită celor din urmă: „Ca în toate țările, parveniții sunt obraznici, poporul, cu bunul lui simț și în antipatia-i vădită împotriva lor, îi numește ciocoi, adică slugi; și chiar de multe ori cei mai mulți așa încep; puțin câte puțin prin protecția stăpânilor și dibăcia, cu care la noi se nasc, de a se târî, a linguși, a sluji, ajung să dobândească oarecare slujbe; după asta se numesc oamenii de casă ai stăpânilor lor. Pe nesimțite își fac drum așa fel, încât după o bucată de vreme ajung să se sărute cu stăpânii lor ori, după câțiva ani, să le protejeze fiii” [p. 247].
Vestimentația ieșenilor este la fel de pestriță cum le sunt și năravurile: „târgoveții, în îmbrăcămintea lor jumătate europeană, jumătate orientală, așa de pitorească în contrastul ei, naivi în disprețul ori neștiința lor față de gusturile noastre”, bulgaro-sârbii cu șalvarii largi, bortiți, cârpiți, de culoare îndoielnică, după cum e vreme de colb și de noroi”. Naratorul realizează o veritabilă paradă vestimentară, menită să sublinieze excentricitatea socială: „în costumul lor deosebit, de la bogatele blănuri de Orient până la pantalonul cu chingă, de la cizma ascuțită până la condurul turcesc de marochin roș ori galben, până la opincile grosolane ale daco-romanului, de la fustanela fâlfâitoare a albanezului până la ițarii și cămașa țăranului, și o să credeți că sunteți de față la o fantasmagorie ori la o scenă a judecății din urmă, când toți se vor ridica în limba și îmbrăcămintea seminției lor” [p. 244].
Un capitol separat este dedicat vestimentației feminine, așa cum „femeile sunt mobilul revoluțiilor, mai ales în ceea ce privește moda”. Cucoanele ieșence „au schimbat costumul grecesc, frumos, bogat și măreț, pe când ovreicele s-au împărțit în două tabere „femeile, de obicei foarte frumușele, ale ovreimii aristocrate (...) – au primit de-a dreptul toaletele nouă. (...). Cealaltă tabără se alcătuiește din matroanele ovreimii așezate mai jos, care au păstrat costumele pe care le vedem în tablourile vechi ale școalei flamande; corsajul roș, cu tivel de aur, fusta scurtă, șorț și diademă de mărgăritare, felurită ca formă și bogăție, moștenire de la mamă la fete, din generație în generație, din străvechi vremuri. Când femeia e încă tânără și frumușică, îmbrăcămintea aceasta îi stă bine; dar sluțește bizar pe cele urâte și bătrâne...” [p. 248]. Toate aceste incursiuni fizionomice constituie „tablourile de viață burgheză și elegantă, de moravuri potrivnice cu atingerea pitorească a tuturor națiilor îmbrăcate în felul lor, care fac din orașul nostru un lucru ideal pentru cine nu l-a văzut, pepinieră înfloritoare de moravuri orientale” [p. 247].
„Radiografia” târgului înregistrează, prin urmare, următoarele „simptome”: provincialismul, monotonia, solitudinea, contradicția, deprimarea, mizeria, ignoranța, trufia, lipsa de duh, invidia, formalismul – toate acestea reflectându-se într-un anumit tip de conștiință specifică Iașiului. Cum va observa peste ani Ioan Holban, prefațatorul lucrării Despre Iași – numai cu dragoste de Constantin Ostap, „ieșeanul, asemenea orașului său, e un „semn ușor” și, totodată, greu de citit”23. Modelat în mare măsură de factorii istorici, sufletul etnic al ieșenilor își cultivă pasivitatea, rezistența defensivă, resemnată, pasivă, supusă, lipsită de energie. Fin cunoscător al firii ieșenilor, Alecu Russo remarcă o anumită impregnare de melancolie, dar şi o anumită nepăsare stoică, oriental-fatalistă faţă de viaţă, care determină încrederea şi supunerea necondiţionată în faţa destinului. Reflecţiile naratorului sunt interesante prin considerentele care probează cunoştinţe în diversele domenii, având ca obiectiv de cercetare cultura, istoria, etnopsihologia, etnografia etc. Se poate afirma că intenţiile sale sunt justificate de dorinţa de a duce o politică civilizatoare.
Alecu Russo îşi construieşte textul ca pe o constelaţie de observaţii personale de ordin istoric, ideologic, cultural, economic sau etnic, mai mult sau mai puţin literaturizate, în care inocenţa şi entuziasmul descoperirilor sunt subordonate scopului pragmatic de a prezenta lectorului o alteritate. Imaginea ieșenilor se constituie empiric, multireferenţial, într-un dialog permanent dintre impresiile, memoria, imaginaţia şi proiecţiile naratorului. Lui Alecu Russo îi reuşeşte această schiță fiziologică, interesantă atât pentru un studiu de imagologie stricto senso, de reprezentare a ieșenilor, cât şi din perspectivă literară. Pentru autorulSovejei, Iașiul nu este doar o realitate, ci o realitate implicită, un decor, o stare de spirit, un sentiment. Altminteri, ca și pentru ceilalți scriitori pașoptiști. Fiecare, în parte, are un Iași al său pe care îl înfăţişează, cu mai multă sau cu mai puțină îngăduință, cu mai mult sau cu mai puțin talent, știință și sensibilitate, dar cu toată stăruința de a lăsa mesaje pentru posteritate.
Împăcând documentarul cu livrescul, perspectiva reportericească cu caracterul eseistic, polemicul cu persiflantul, contribuţiile pașoptiștilor au caracter atât informativ, cât şi formativ, constituind pentru lectorul autohton un exercițiu de a se privi pe sine însuși în oglinda alterității, iar pentru cel străin o posibilitate de a înţelege alteritatea prin cunoaştere şi multiplicare a perspectivelor.
 
Referinţe bibliografice
1 Alecu Russo, Opere, Editura Literatura Artistică, Chișinău, 1989, p. 223. În continuare, numărul paginilor din respectiva ediție va fi trecut în interiorul textului.
2 Costache Negruzzi, Păcatele tinerețelor, Editura Național, București, 1997, p. 52.
3 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Minerva, București, 1990, p. 31.
4 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1985, p. 183.
5 Costache Negruzzi, op. cit., p. 54.
6 Vasile Alecsandri, op. cit., p. 75.
7 Ibidem.
8 Mihail Kogălniceanu, Iluzii pierdute. Un întâi amor, în Scrieri literare, istorice și sociale, Editura Litera, Chișinău, 1997, p. 27.
9 Idem, p. 70.
10 Idem, p. 71.
11 Idem, p. 27.
12 Idem, p. 74.
13 Vasile Alecsandri, Iașii în 1844, în Opere IV, Editura Hyperion, Chişinău, 1992, p. 73-74.
14 Gheorghe Crăciun, În căutarea referinței, Editura Paralela 45, Pitești, 1998, p. 216.
15 Vasile Alecsandri, op. cit., p. 79.
16 Idem, p. 80.
17 Mihail Kogălniceanu, op. cit., p. 28.
18 Nicolae Panea, Zeii de asfalt: antropologie a urbanului, Editura Cartea Românească, Craiova, 2001, p. 26.
19 Vasile Alecsandri, op. cit., p. 75.
20 Idem, p. 75-76.
21 Mihail Kogălniceanu, op. cit., p. 30.
22 Idem, p. 31.
23 Constantin Ostap, Despre Iași – numai cu dragoste, Editura Vasiliana, Iași, 2005, p. 3.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog