Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Locul de unde a pornit Gulagul

Anatol PETRENCU

Alte articole de
Anatol PETRENCU
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXV, 2015

Pentru tipar

În cadrul celui de-al Doilea Război Mondial, deşi declarase neutralitate (la 6 septembrie 1939), România a fost supusă unei agresiuni din partea U.R.S.S., aliata Germaniei naziste. La 28 iunie 1940 trupele sovietice au invadat România, anexând Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, mai multe insule de la gurile Dunării. Pentru populaţia din teritoriile ocupate de sovietici începuse viaţa de coşmar: arestări, omucideri, confiscarea averii, condamnări neîntemeiate. Iar în noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941 sovieticii au deportat în Siberia peste 22.000 de oameni (a fost primul val de deportare). Alături de Germania, România regală s-a implicat în războiul pentru eliberarea teritoriilor cucerite de sovietici în iunie 1940. Dar acest război a fost pierdut: în primăvara-vara anului 1944 sovieticii au recucerit teritoriile româneşti Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa. Sub pretextul aflării populaţiei sub „ocupaţie străină”, sovieticii au promovat o politică nemiloasă, mai dură faţă de oamenii acestor ţinuturi. În vara anului 1944 peste 150.000 de bărbaţi basarabeni au fost mobilizaţi pe Frontul de Est şi trimişi pe cele mai primejdioase sectoare ale frontului: circa 50.000 şi-au găsit acolo moartea. A urmat o foamete cumplită (1946-1947), care a fost provocată de politica criminală a regimului sovietic şi care a secerat peste 200.000 de oameni. În 1949 sovieticii au organizat „al doilea val” de deportări: în Siberia şi în nordul Kazahstanului au fost trimişi forţat 35.796 de persoane, iar în 1951 – încă 2.648 de persoane.
În acest „peisaj” sinistru se înscrie şi trimiterea forţată a miilor de bucovineni, în vara-toamna anului 1944, la muncile de restabilire a Canalului Marea Albă – Marea Baltică (cunoscut ca „Belomor-canal”). Datorită condiţiilor mizerabile sanitare, alimentare, de muncă, datorită atitudinii antiumane a autorităţilor sovietice faţă de aceşti oameni, mulţi din ei au murit pe ţărmul de nord al Lacului Onega, acolo unde încep ecluzele Canalului Marea Albă – Marea Baltică.
Recent în cadrul Programului de stat „Recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din R.S.S. Moldovenească în perioada anilor 1940-1941, 1944-1953”, un grup din 13 persoane, inclusiv subsemnatul, a realizat o expediţie de documentare şi comemorare a victimelor represiunilor bolşevice, comise pe insulele Soloveţki din Marea Albă şi pe teritoriul Republicii Karelia, în special la construirea şi reconstruirea Canalului Marea Albă – Marea Baltică (cunoscut ca „Belomor-canal”).
Duminică, 19 iulie 2015, după liturghia din Biserica „Întâmpinarea Domnului”, preotul paroh dr. Octavian Moşin a binecuvântat iniţiativa pelerinajului spre Mănăstirea Soloveţki. Membrii expediţiei au luat pământ din Parcul Catedralei din Chişinău, pentru a-l duce şi a-l depune pe locul unde autorităţile comuniste sovietice au omorât concetăţenii noştri.
Călătoria a început luni, 20 iulie 2015. Iniţiatorul (autorul ideii) şi conducătorul expediţiei a fost dl conf. univ. dr. Andrei Dumbrăveanu, şef al Departamentului „Radio şi Televiziune” din cadrul Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea de Stat din Moldova (U.S.M.). Domnia Sa a fost asistat de doi cameramani – dl Andrei Moraru (U.S.M.) şi dl Ghenadie Popescu, colaborator al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală din Chişinău. În componenţa echipei, de asemenea, au fost: istoricul Ion Negrei, vice-preşedinte al Asociaţiei Istoricilor din Republica Moldova, dl Constantin Pirogan, nepotul regretatului Vadim Pirogan, prizonier al Gulagului, autorul unor importante memorii1, diaconii Alexandru Guţuleac şi Anatolie Cobzac (împreună cu soţia Natalia Cobzac) din cadrul Mitropoliei Moldovei. Asistenţa medicală a expediţiei a fost asigurată de medicul Ion Cojocaru, om deprins cu călătoriile, iar la volanul microbuzului Universităţii au fost domnii Alexandru Gore şi Anatol Surlari (cu fiul său Ilie), descendenţi ai unei familii de deportaţi.
În călătorie am purces pe şoseaua Chişinău – Soroca, am trecut apoi Nistrul la Cosăuţi, cu podul plutitor. Frontiera am traversat-o la Iampol, după care a urmat Vinniţa, Kiev, Cernigov (Ucraina) şi Gomel (Belarus). Noaptea oraşul era iluminat, curat; în clădirea gării feroviare am constatat că mai este monumentul lui V. I. Lenin.
Prima noapte a călătoriei am dormit în microbuz.
A doua zi am continuat pelerinajul, de la Gomel spre Moghiliov şi Vitebsk. Belarus lasă o impresie pozitivă: peste tot curat, îngrijit; cel puţin la drum – gardurile au aceeaşi formă şi sunt vopsite în aceleaşi culori.
Ajunşi la Vitebsk, am vizitat Mănăstirea de călugări „Sfânta Treime” Marcu (rus.: Sveato-Troiţkii Markov mujskoi monastîri). Apostolul şi evanghelistul Marcu, autorul Evangheliei după Marcu, a fost întemeietorul primelor comunităţi creştine în Egipt, fondatorul Bisericii din Alexandria. Avându-l ca model pe Marcu din Egipt, un alt Marcu, proprietar de pământ din preajma Vitebskului, a decis să se retragă într-un loc pe atunci pustiu, la peste 4 km de oraş, pe malul drept al Dvinei de Vest, şi a construit cu propriile mâini o capelă, ducând aici o viaţă de pustnic. În curând, la Marcu au venit şi alţi creştini (călugări), astfel s-au pus bazele mănăstirii. Biserica şi chiliile au fost construite în secolul al XVII-lea. La rugămintea fondatorilor mănăstirii, Mitropolitul Kievului Petru Movilă, român (moldovean) din Suceava2, a trimis pe egumenul Elisei şi confraţii săi de credinţă pentru a gestiona averile locaşului sfânt.
Istoria mănăstirii este strâns legată de istoria politică a teritoriului pe care este ridicată: de la cuceriri şi pustiiri la înălţări şi prosperare. Dar nicio calamitate sau cucerire din trecut nu poate fi comparată cu devastările bolşevice. În anii ’20 ai secolului trecut, mănăstirea a fost închisă, iar clădirile (biserica, chiliile, alte spaţii) au fost folosite pentru necesităţi economice. Urmele acestui dezastru mai sunt vizibile şi astăzi: din anul 2000 mănăstirea se află în reconstrucţie cu mari dificultăţi.
Am continuat drumul spre Sankt-Petersburg, am ocolit „capitala de nord” a Federaţiei Ruse, îndreptându-ne spre ţărmul de sud al Lacului Ladoga. Am mers spre est, apoi am cotit-o la nord, spre oraşul Lodeinoie Pole. Dar nu am ajuns în acest oraş, ci am luat-o spre dreapta, pe un drum obişnuit, am ajuns până în localitatea Tervenici, unde se găseşte mănăstirea de maici „Pokrovo-Terveniceskii”. Aici am fost cazaţi în hotelul mănăstirii.
A doua zi, la ora 6 – deşteptarea. O bună parte a grupului nostru a mers la liturghie. După serviciul religios, maica Nektaria ne-a propus o excursie prin mănăstire. Din spusele ghidului, dar şi din broşura consacrată renaşterii acestui locaş sfânt3, aflăm că primele biserici ortodoxe pe aceste meleaguri au apărut acum o mie de ani, ele fiind construite din lemn şi având hramul arhanghelului Mihail. Iată de ce sute de ani biserica şi cimitirul din preajmă s-au numit „Mihailovski”. În 1865 a fost sfinţită prima catedrală din piatră, mănăstirea devenind prosperă şi binecunoscută Ortodoxiei Ruse, având şcoli, bibliotecă, spital, dar şi ierarhi notorii.
În anii dictaturii bolşevice mănăstirea a fost desfiinţată, catedrala Uspenski a fot transformată în club sătesc (cămin „cultural”), în care activiştii comunişti şi comsomolişti desfăşurau adunări, priveau filme, organizau „serate” dansante. După ce clubul a fost mutat în altă clădire din satul Tervenici, spaţiile mănăstirii au fost folosite pentru depozitarea grâului, îngrăşămintelor minerale, apoi ca grajd pentru vite. În 1991, anul în care U.R.S.S. îşi dădea obştescul sfârşit, pe locul mănăstirii erau doar ruine. Odată cu dispariţia așezământului religios a rămas pustiu şi satul din preajmă, Tervenici.
Atrage atenţia ascultătorilor şi cititorilor modul de a ocoli numirea clară a celor ce se fac vinovaţi de distrugerea până la temelie a mănăstirii, care era în plină dezvoltare până la lovitura de stat bolşevică din octombrie 1917. Astfel, autorii broşurii nominalizate scriu: „În timpurile probei de foc a credinţei, evlaviei şi conştiinţei, parohia Tervenici a avut aceeaşi soartă ca şi sutele de mii de alte parohii ortodoxe”4. Despre ce fel de „timpuri de probă de foc” e vorba? Autorii nu scriu direct despre asta. Nu e de mirare. Se pare, societatea rusă nu a conştientizat încă în deplină măsură amploarea crimelor comise de bolşevici faţă de propriul lor popor şi faţă de valorile spirituale şi materiale ale acestuia. Dovadă convingătoare în acest sens fiind chiar denumirile administrative ale locului unde ne găseam: capitala regiunii se numeşte Sankt-Petersburg, iar regiunea „Leningradskaia”, adică de la numele de familie (pseudonimul) Lenin, conducătorul acelui partid criminal care a pricinuit distrugeri incomensurabile.
Dar mănăstirea a renăscut ca Pasărea Phoenix, din propria cenuşă. În primăvara anului 1991 s-au început lucrările de reparaţie, iar la 14 octombrie acelaşi an a avut loc prima liturghie. Cu o zi mai devreme (13 octombrie) Maria Artemenko s-a călugărit, devenind prima măicuţă a mănăstirii.
Locaşul sfânt Pokrovo-Terveniceskii este acum reconstruit. Bisericile au fost renovate, a fost ridicat căminul pentru pelerini, iar un grup de muncitori amenajau scara de la lac spre bisericile mănăstirii.
Principalele „obiective” ale acestei instituţii religioase sunt Icoana Maicii Domnului, pictată de Maria Baranova din Odessa şi dăruită mănăstirii, şi un Izvor cu apă tămăduitoare. Din spusele maicii Nektaria, atât Icoana, cât şi Izvorul ajută credincioşilor, tinerilor care doresc să aibă copii, precum şi celor ce vor să se debaraseze de alcoolism şi narcomanie.
Am vizitat toate „obiectivele” mănăstirii. Una dintre acestea a fost Catedrala ruperstră, construită în sol, asemenea unui beci şi unde sunt expuse icoane sculptate în marmură neagră. Catedrala este închinată sfinţilor părinţi de la Lavra Kiev-Pecersk.
După vizitarea mănăstirii am continuat drumul spre Petrozavodsk, iar de acolo, spre nord – la Medvejegorsk. Aici am mers la Muzeul raional de istorie, amplasat în clădirea fostului hotel al Direcţiei Canalului Marea Albă – Marea Baltică. Pe perete este instalată o tăbliţă cu următoarea informaţie: „Simonov Konstantin Mihailovici. 1915-1979. Prozator, poet şi dramaturg sovietic; a vizitat or. Medvejegorsk în anul 1938 şi a locuit în această clădire – fostul hotel al Direcţiei Canalului Marea Albă – Marea Baltică”.
Clădirea fostului hotel are patru nivele, este în delăsare, folosită de mai multe organizaţii, inclusiv comerciale. În faţa clădirii se înalţă monumentul lui S. M. Kirov. Am discutat cu dl Serghei Ivanovici Koltârin, directorul muzeului, despre confecţionarea unei cruci de lemn şi alte momente legate de comemorarea consângenilor noştri, care şi-au pierdut viaţa la reconstruirea Canalului Marea Albă – Marea Baltică (despre activitatea noastră la Medvejegorsk voi menţiona ceva mai târziu, când voi descrie revenirea în acest oraş după documentarea de la Solovki).
De la Medvejegorsk am mers spre nord până în oraşul Kemi, situat pe râul cu acelaşi nume, şi care este aproape de Arhipelagul Soloveţki. În anii totalitarismului comunist în acest oraş erau aduşi oamenii condamnaţi de regim, iar de aici, cu vapoarele, fiind transportaţi pe insula Soloveţki. Din cauza numărului mare de oameni, aduşi încoace cu trenurile, a condiţiilor inumane de cazare, ce preceda „călătoria” spre insula Soloveţki, Kemi a rămas în memoria condamnaţilor drept „Poarta Iadului”.
În ceea ce ne priveşte, am mers la Casa Pelerinului (un fel de hotel pentru pelerinii creştini), unde pentru o sumă simbolică am primit fiecare câte un loc pe un pat de scândură (laviţă) supraetajat (trei nivele, în total vreo 30 de locuri într-o odaie), dar binevenit pentru călătorii obosiţi de drum lung.
Distanţa între continent şi arhipelagul Soloveţki este de 65 km şi se parcurge cu vaporul în 4 ore. Arhipelagul este format din şase insule mari: Bolişoi Soloveţki, Anzer, Bolişaia Muksalma (unită prin dig cu insula B. Soloveţki), Malaia Muksalma, Bolişoi Zaiaţki, Malâi Zaiaţki (declarată rezervaţie şi este ocrotită de stat) şi multe alte insuliţe nepopulate.
Există suficientă literatură despre istoria Mănăstirii Soloveţki5. Începuturile mănăstirii sunt legate de numele călugărilor ortodocşi ruşi Savatii, Gherman şi Zosim (sec. al XV-lea). În jurul mănăstirii a fost construită cetatea, clădită din bolovani de granit şi cărămidă roşie. În timpul ţarismului, Mănăstirea Soloveţki a fost una dintre cele mai onorate şi mai bogate din întinsul Imperiului Rus. Pe parcursul anilor însă ţarii şi împăraţii ruşi au folosit Cetatea Soloveţki pentru izolarea (întemniţarea) oponenţilor lor politici. Astfel, în una din încăperile temniţei, pe un stand, sunt trecute numele marilor deţinuţi, adversari ai ţarismului, cum ar fi, bunăoară, diplomatul şi senatorul Piotr A. Tolstoi şi fiul acestuia, Ivan, senatorul Vasili Dolgorukii etc., etc. Tot aici citim numele lui Mihail Popescul, „român, deţinut în Mănăstirea Soloveţki, a evadat în anul 1791”.
Biserica Ortodoxă Rusă a folosit şi ea locul specific al Mănăstirii Soloveţki (situată la nord, izolată de continent timp de peste 8 luni ale anului din cauza încetării navigaţiei) pentru ostracizarea eterodocșilor creştini. Aşa, de pildă, între anii 1914-1917, la schitul Golgota de pe insula Anzer, a fost surghiunit Inochentie (Ion Levizor), ieromonahul Mănăstirii din Balta (Ucraina), originar din satul Cosăuţi, Moldova. În cadrul documentării am vizitat acest schit (insula Anzer).
Dar Mănăstirea Soloveţki a intrat în memoria colectivă prin ororile incredibile comise de organele represive ale bolşevicilor faţă de zeci de mii de oameni, mare parte din ei nevinovaţi.
Pe insula Soloveţki, în afara cetăţii, s-au păstrat două barăci (reparate). Una din ele a fost transformată într-un Muzeu al Gulagului. Am vizitat muzeul, am studiat standurile şi exponatele, documentele, obiectele de muzeu expuse în vitrine. În baza celor examinate, a literaturii de specialitate şi a memoriilor puţinilor supravieţuitori ai infernului de la Soloveţki, putem constata următoarele:
În martie 1920 puterea sovietică s-a instaurat şi în regiunea Arhanghelsk (din punct de vedere administrativ arhipelagul Soloveţki aparţine acestei regiuni). La 29 aprilie 1920, la Solovki a sosit o Comisie extraordinară a Executivului din Arhanghelsk, care a declarat că insulele trec în proprietatea statului, iar averea mănăstirii – în custodia acelui Executiv. În scurt timp, autorităţile bolşevice au devastat mănăstirea. Sub motivul ajutorării înfometaţilor de pe Volga (în realitate – pentru interesele Internaţionalei a treia comuniste), bolşevicii au extras 1.988 de obiecte de aur, argint, pietre scumpe, au distrus altare, icoane valoroase şi alte obiecte bisericeşti preţioase6. Mormintele sfinţilor părinţi au fost profanate.
Între 1920 şi 1923, pe Insulele Soloveţki a activat sovhozul „Solovki”, dar a falimentat din cauza incompetenţei noilor stăpâni şi dezinteresului generalizat faţă de muncă. În mai 1923 mănăstirea a fost cuprinsă de flăcările unui incendiu devastator. Din spusele unor martori oculari, chiar administraţia mănăstirii a provocat incendiul; asta pentru a şterge urmele crimelor comise.
La 2 noiembrie 1923 Consiliul Comisarilor Poporului (Consiliul de Miniştri) al U.R.S.S. a luat decizia de a fonda pe insulele Soloveţki un lagăr de munci forţate cu destinaţie specială (Soloveţkii lagheri osobogo naznacenia, abreviat SLON, ceea ce în traducere înseamnă „Elefant”). Direcţia Politică Unificată de Stat (Serviciul securităţii sovietice, 1923-1944, abreviat ruseşte OGPU) a fost numită responsabilă de organizarea şi funcţionarea sistemului concentraţionar de pe Insulele Soloveţki.
În lagărul Soloveţki au fost trimişi cei mai înrăiţi criminali de drept comun, bandiţi, recidiviști, prostituate. Tot aici au fost exilaţi oamenii bănuiţi de organele represive sovietice că ar fi „elemente” contrarevoluţionare, adică ar fi activat împotriva statului sovietic. De regulă, multora li s-a incriminat că ar fi „spionat” în folosul altor state. Aceste persoane erau numite „caer”, de la cuvintele „contra-revoluţionar”. Exista însă şi o categorie privilegiată de deţinuţi: reprezentanţi ai Partidului social-democrat din Rusia (menşevicii), ai Partidului socialiştilor revoluţionari (eserii) şi ai Partidului anarhiştilor. În anii ţarismului, alături de aceste partide de stânga, bolşevicii au luptat împotriva autocraţiei, au stat împreună în temniţe, în surghiun în Siberia etc. Veniţi la putere, bolşevicii s-au pomenit cu opozanţi în persoana foştilor colegi de suferinţe. De aceea bolşevicii i-au izolat pe cei mai activi dintre socialişti şi anarhişti, trimiţându-i pe Insulele Soloveţki, dar păstrându-le un statut deosebit: ei au fost izolaţi de ceilalţi deţinuţi în schitul „Savatievski”, aveau condiţii de existenţă bune, beneficiau de susţinerea Crucii Roşii Internaţionale, primeau ajutoare de la rude etc.
Cea mai grea soartă în lagărele de muncă forţată de pe Insulele Soloveţki au avut-o contrarevoluţionarii. Cu vagoanele, aceştia erau aduşi din întreaga U.R.S.S. la Kemi (o parte din ei – în Arhanghelsk), în aşa-numitele „centre de triere”.
După sosirea deţinuţilor pe Insulele Soloveţki, aceştia erau repartizaţi în „Compania a XIII-a”, numită „carantină”, situată în Catedrala Sveato-Troiţki. Ulterior, oamenii treceau un control medical şi erau repartizaţi în diverse sectoare de lucru, cele mai grele fiind tăierea copacilor, curăţarea de crengi şi stocarea lor. Mai ales iarna, în condiţii climaterice vitrege, îmbrăcaţi în zdrenţe şi încălţaţi sumar, prost hrăniţi, oamenii îşi găseau moartea pe acele „şantiere”. Atunci când nu reuşeau să îndeplinească norma, erau lăsaţi în pădure până şi-o îndeplineau. Dobândirea turbei, fabrica de cărămidă erau şi ele printre muncile deosebit de grele. La aceste munci erau trimise şi femeile.
Persoanele care manifestau o oricât de mică revoltă faţă de condiţiile antiumane, refuzau să iasă la lucru sau încălcau regimul de detenţie erau trimise la Schitul Sekirnaia Gora, la o distanţă de zece km de cetate. Acolo biserica a fost transformată într-un sever izolator disciplinar (oficial numit „Secţia a IV-a”). Nici vara, nici iarna încăperile (biserica are două nivele) nu erau încălzite, iar deţinuţii erau lăsaţi doar în lenjerie de corp. Ei erau obligaţi să stea nemişcaţi ore întregi. Aici, la Sekirnaia Gora, au murit în urma torturilor, foametei, îngheţului sau împuşcaţi mii de oameni.
Împreună cu colegul Ion Negrei, am vizitat acest Schit (de la Cetate la Schit am mers cu bicicletele). Actualmente biserica a fost restabilită, iar activiştii Asociaţiei „Memorial” şi lucrătorii Muzeului de Stat din Soloveţki au ridicat o Cruce, iar panourile de vizavi informează vizitatorii despre inimaginabilele crime, comise de securiştii sovietici pe aceste locuri. La poalele dealului, acolo unde au fost aruncate, în gropi comune, cadavrele deţinuţilor, a fost marcat un cimitir.
Cu o analiză mai amplă a cotidianului concentraţionar sovietic din Arhipelagul Soloveţki voi reveni în cadrul unui studiu monografic mai amplu, în care voi descrie hrana deţinuţilor, activitatea colectivelor artistice, încercările de evadare şi evadările reuşite, dar şi despre conaţionalii noştri, locuitori ai acelor pământuri îndepărtate7. Nu pot însă să nu prezint aici poziţia scriitorului Maxim Gorki, care, în vara anului 1929, a vizitat Arhipelagul. Dat fiind faptul că unele publicaţii din Occident au relatat despre politica de exterminare a oamenilor pe Insulele Soloveţki, opinia publică şi unele guverne occidentale au avut reacţii negative şi au protestat. Guvernul sovietic a decis să trimită o inspecţie în frunte cu Gorki.
Bineînţeles, şefii OGPU au luat măsuri de precauţie, au prezentat lagărele în cele mai frumoase culori. Şi „miracolul” s-a realizat: Maxim Gorki a crezut ochilor, considerând că pe insule are loc „reeducarea” criminalilor, transformarea lor în cetăţeni cinstiţi ai U.R.S.S. „Duşmanii de clasă”, în opinia scriitorului, n-aveau decât să moară, nefiind organic capabili „să devină” proletari. Iată şi concluzia lui M. Gorki: „Lagărul Soloveţki cu destinaţie specială nu este Casa morţilor a lui Dostoievski8, deoarece acolo [adică pe Insulele Soloveţki, deţinuţii] sunt instruiţi să trăiască, învaţă carte şi muncesc. Acesta [lagărul Soloveţki] nu este Lumea oropsiţilor de Iakubovici-Mel’şin9, deoarece aici sunt de asemenea «oropsiţi» ai statului absolutist mic-burghez. Muncitorul nu poate avea faţă de «infractori» aceeaşi atitudine aspră şi necruţătoare, pe care este nevoit s-o manifeste faţă de duşmanii instinctivi, de clasă, pe care – el asta o ştie – nu-i poţi reeduca... Pe «infractori», dacă aceştia sunt oamenii din clasa lui, muncitori şi ţărani, el îi va reeduca uşor. Concluzia, am impresia, este clară: «AVEM NEVOIE DE ASTFEL DE LAGĂRE CA CEL DE LA SOLOVKI»”10.
Experimentele antiumane, practicate de maşina represivă a bolşevicilor pe Insulele Soloveţki, au fost extinse în întreaga U.R.S.S. Aici a fost elaborată și aplicată în practică metodologia de exterminare morală și fizică a persoanelor bănuite doar a fi ostile puterii sovietice (persoanele ostile / duşmănoase puterii sovietice au fost executate pe loc). În perioada postbelică, această experiență generalizată a fost aplicată la scara întregii Uniuni Sovietice.
După vizitarea Insulelor Soloveţki ne-am întors pe continent, în oraşul Kemi. Aici am înnoptat, iar dimineaţa am pornit spre sud. Am făcut un popas în oraşul Belomorsk, acolo unde se află ultima ecluză, a XIX-a, a Canalului Marea Albă – Marea Baltică. Aici am întâlnit, întâmplător, consângeni de-ai noştri: dl Mihail Menikovski din Râbniţa şi dl Valentin Rusu, originar din Ghindeşti.
Următorul punct al destinaţiei noastre a fost Medvejegorsk. În acest oraş s-a aflat administraţia şantierului Canalul Marea Albă – Marea Baltică. Trec peste istoria construirii acestuia. Remarc doar următoarele: în 1941, fiind în retragere, armata roşie a aruncat în aer barajele Canalului, ştergând de pe faţa pământului localitatea Poveneţ din preajmă. În 1944 aceste teritorii au fost recucerite de sovietici. Conducerea U.R.S.S. a pus problema restabilirii Canalului (a ecluzelor distruse în 1941). Cu acest scop a fost întemeiat un lagăr de muncă forţată, care a existat între 30 august 1944 şi 29 august 1945 şi care a avut drept scop restabilirea ecluzelor11. Alături de alţi deţinuţi, mobilizaţi pentru acele munci, au fost şi locuitori ai regiunii Cernăuţi, ai Ţinutului Herţa şi Hotin. Iată ce povestea Mihai Ciornohaci din satul Hreaţka, raionul Herţa: „După cea de-a doua «eliberare» sovietică, toţi bărbaţii din sat, tineri şi bătrâni, şchiopi şi orbi, au primit ordin să se prezinte la Herţa cu merinde pe trei zile. Unul câte unul, ne-am adunat o mulţime de bărbaţi din satele româneşti ale fostului judeţ Dorohoi. Unul, Mihalache, de la noi din Hreaţka, abia se ţinea în cârjă, iar Grigore Toader din Văleni cu greu se ţinea pe picioare...”12. Deci, sovieticii au mobilizat la munci forţate toţi bărbaţii din nordul Bucovinei, indiferent de starea lor fizică sau de vârstă, şi i-au trimis la Medvejegorsk (pe calea ferată, Cernăuţi – Medvejegorsk), motivul fiind: s-au aflat sub ocupaţie străină, germano-română. Deja pe drum mulţi dintre ei au murit. Ajungând la destinaţie, nu li s-a dat mâncare suficientă, iar munca istovitoare le-a epuizat puterile. „Foamea, îşi aminteşte Mihai Ciornohaci, era mai îngrozitoare ca moartea. A trecut vara şi prin decembrie, de frig şi de foame, au început bieţii români să cadă ca muştele… Cei mai slabi, care trăiau numai din porţia primită, n-au ajuns acasă”13. Un alt supravieţuitor al Gulagului, Mihai Vasuică, spunea: „...La Medvejegorsk am fost coborâţi din vagoane... Am nimerit într-un lagăr de muncă alături de prizonieri italieni. Eram scoşi zilnic la oborâtul şi transportul copacilor din păduri fără de sfârşit. Mâncarea era proastă de tot, nu aveam îmbrăcăminte şi încălţăminte de iarnă... În luna februarie a anului 1945, cei care am mai rămas în viaţă am fost scoşi din lagăr şi duşi în altă parte – la construirea Canalului Marea Albă – Marea Baltică. Munca era nespus de grea. Foamea şi frigul secerau mii de vieţi...”14.
La distanţa de 15 km de la Medvejegorsk, între acest oraş şi începutul Canalului Marea Albă – Marea Baltică, într-un loc, numit Sandarmoh, (loc) de unde s-a extras nisip şi au rămas gropi mari sub forma tablei de şah, până şi după Războiul germano-sovietic (1941-1945), au fost împuşcaţi sau îngropaţi circa 11.000 de deţinuţi ai lagărului Belomor-canal, printre care şi concetăţeni de-ai noştri.
În prezent, locul fostei cariere de nisip, Sandarmoh, este un uriaş Cimitir al victimelor crimelor bolşevice. Alte naţiuni (polonezii, ruşii, ucrainenii, lituanienii, evreii etc., etc.) deja au comemorat consângenii lor, instalând însemne comemorative. A venit şi rândul nostru. Membrii expediției au ridicat şi au sfinţit o cruce în memoria moldovenilor-românilor – victime ale represiunilor politice din U.R.S.S. din anii 1937-1938, 1944-1945. La temelia troiţei am aşezat pământul adus din Chişinău.
Dumnezeu să-i odihnească în pace!
În timpul ridicării şi sfinţirii Crucii, alături de noi s-au aflat dl Serghei Koltârin, directorul Muzeului de istorie din Medvejegorsk, şi preotul Gheorghi Sobolev din partea locului. Le mulţumim.
 
Note
1 Vadim Ştefan Pirogan, Cu gândul la tine, Basarabia mea. Din mărturiile unui vinovat fără vină..., Editura Memoria, Bucureşti, 2010, 250 p. Recenzie: Vadim Pirogan a trecut prin iadul Gulagului, în Anatol Petrencu, Teroarea stalinistă în Basarabia: studii, documente, memorii, Chişinău, 2013, p. 208-210.
2 Petru Movilă s-a născut la Suceava, în 1596, fiind fiul lui Simion Movilă, viitor domnitor al Ţării Româneşti, şi a soţiei acestuia, Marghita, ulterior călugărită cu numele Melania. Tatăl său a avut ca fraţi pe Ieremia Movilă, domn al Moldovei între anii 1595-1606, şi pe Gheorghe Movilă, viitorul mitropolit al Moldovei. Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Movil%C4%83 (accesat 7 august 2015).
3 Pokrovo-Terveniceskii jenskii monastâri [Mănăstirea de maici Pokrovo-Terveniceski], f.l., f.a.
4 Idem, p. 4.
5 G. A. Boguslavski, Soloveţkie ostrova. Putevoditeli [Insulele Soloveţki. Ghid], Moscova, 1968.
6 A. Iakovleva, SLON. Soloveţkie lagheri i tiurima 1923-1939 godov. Sobâtia. Documentî. Palaci. Jertvî [SLON. Lagărul şi puşcăria Soloveţki. 1923-1939. Evenimente. Documente. Călăi. Victime], Editura Mănăstirii Soloveţki, Soloveţki, 2015, p. 6.
7 Pe Insulele Soloveţki, în afară de Cetate şi Mănăstire, este şi localitatea Soloveţki, care are un mic aeroport, oficiu poştal, un liceu etc. Directoarea liceului este doamna Natalia Kulibida, originară din Republica Moldova, absolventă a Universităţii de Stat din Chişinău.
8 Aşa a scris M. Gorki. Povestirea lui Feodor Dostoievski are titlul Zapiski iz Miortvogo doma (Amintiri din Casa morţilor).
9 Piotr Filippovici Iakubovici (a semnat şi cu pseudonimul L. Mel’şin), 1860-1911, poet şi scriitor rus, revoluţionar-poporanist, condamnat la 18 ani de muncă silnică. Titlul original al lucrării este Mir otverjennîh.
10 „Izvestia”, 1929, 1 noiembrie (fotografiat de autorul acestor rânduri în Muzeul „Lagărele şi puşcăria Soloveţki. 1920-1939”). Evidenţierea cu majuscule a făcut-o M. Gorki.
11 Sistema ispravitelino-trudovâh lagherei v S.S.S.R. 1923-1960. Spravocinik [Sistemul lagărelor corecționale de muncă din U.R.S.S. 1923-1960. Ghid], Moscova, 1998, p. 165.
12 Mihai Ciornohaci, Muncă silnică la Belomor-canal, în Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportaţi în Siberia. Texte culese de Dumitru Covalciuc, Editura Vestala, Bucureşti, 2009, p. 322.
13 Ibidem.
14 Idem, p. 318-319.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog