Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRO DIDACTICA

Calul Troian al învățământului

Georgel RUSU

Alte articole de
Georgel RUSU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVI, 2016

Pentru tipar

Educația și violența sunt doi termeni care, cel puțin în aparență, sunt opozabili. Ori ești om educat, ori lași loc violenței în purtare.

Și totuși știm bine că nu e așa. Un excurs istoric și nu numai ne arată că în Antichitate, în Evul Mediu și chiar mai aproape de noi au existat și mai există școli ale violenței.

O violență destinată păstrării sau cuceririi celor trebuincioase nevoilor primare era practicată în lumea antică, în societățile primitive sau în Evul Mediu.

Epoca modernă și postmodernismul (sic!) au adus nu numai mai multă îndestulare, ci și o altfel de tratare a educației. Această educație este sau ar trebui să fie „îndepărtătoare de la cele ale violenței”. Nu luăm în calcul aici instituții care prin definiție sunt menite a exercita violența în cadrul legal.

Adevărat este că Freud și alți cercetători ne-au relevat că violența aparține sau este o trăsătură a firii omenești. Acest lucru înseamnă că, dacă dorim o societate fără violență, trebuie în primul rând să educăm fiecare ins în parte spre a-și înfrâna astfel de porniri și apoi să continuăm cu alte instituții și pârghii sociale consolidarea acestui lucru. Există în societate culte religioase și ONG-uri care își propun și fac o mulțime de lucruri pentru eliminarea violențelor din viața socială. Legea care sancționează este prezentă, opunându-se violenței exercitate ilicit. Și cu toate acestea, violența persistă în purtarea gregară a insului. Ea este afișată în egală măsură în violența de limbaj sau în cea fizică.

Mai mult decât atât, statisticile, dimpreună cu spațiul public, ne oferă o recrudescență a faptelor antisociale, a violențelor de tot felul. Ele nu mai au nici măcar „justificarea” vremurilor trecute. Acum bunurile strict necesare se procură în mod incomparabil mai ușor față de vremea aplicării Legii Talionului, care a fost, cel puțin formal, abandonată și demult înfierată. Acest lucru ar trebui să conducă la excluderea purtării întemeiate pe nivelurile primare ale piramidei lui Maslow.

Aceleași statistici de care vorbeam mai sus ne arată în mod îngrijorător că protagoniștii violențelor sunt în număr tot mai mare oameni tot mai tineri, chiar copii.

A da vina pe accesul la internet și pe „violențele cu putere de exemplu” este insuficient, nerelevant (multe violențe sunt săvârșite de inși care nu au nimic de-a face cu internetul). E greu de presupus că o îndepărtare de rețea ar conduce la dobândirea unei „stări pacifiste” a socialului. A cantona răspunderea în seama mass-media, care prezintă violențe, de la desene animate la emisiunile de divertisment, nu leagă în mod cauzal toate fenomenele violente de activitatea incriminată, ci le explică doar pe unele.

O explicație ar trebui căutată, oricât ar părea de curios, chiar în procesul de învățământ.

Care ar fi deci Calul Troian al educației, care face ca după ce semănăm pacifism să culegem violență?!

Pentru a merge corect înainte, să privim înapoi. Adică atunci când „cantitatea” de violență era mai mică. Nu ne vom întreba cum arătau dascălii, dar...

Cum arătau manualele școlare?
Mai subțiri!
Mai mici ca format!
Mai puține!
Mai ieftine!
Mai puțin colorate!Mai dense
și pline de miez!
Dar nu numai atât.
 

În secolele al XIX-lea și al XX-lea s-a dorit și s-a realizat „explozia” producției de bunuri. Mai departe, consumerismul, așezat pe valurile globalizării. Ce e rău în asta? Mai nimic! De altfel, „Segmentarea cunoașterii în discipline, așa cum s-a impus ea în ultimele două secole și a marcat întreaga organizare a învățământului și a celorlalte instituții de cultură, și-a arătat cu prisosință avantajele. Pe baza ei, s-a format o anumită reprezentare a competențelor și a profesiunilor” (Solomon Marcus, Paradigme universale, Editura Paralela 45, 2011, p. 9).

Acest proces a determinat ca „produsul ei finit” să fie unul relativ standardizat. Unul calat spre a ști cum să utilizeze mijloacele de producție. Unul care să știe cum să vândă produsele. Unul care să știe cum să facă bani. Unul care să știe cum să-i managerieze pe cei care fac... cum... Unul care să împingă la concursul dintre sisteme ce fac... cum.

Cum s-a făcut asta?

Prin îndepărtarea de la ceea ce călăuzise educația până la acea vreme; îndepărtarea de la de ce?!

De ce-ul era întrebarea care călăuzea educația până atunci!

De ce-ul permitea o abordare prin „descoperire, prin pătrunderea în intimitatea procesului studiat, făcându-l pe învățăcel părtaș la noutatea care își deschidea porțile în fața sa. De ce-ul permitea o raportare continuă a insului la morală, la religie, la posibilitatea valorizării continue a faptelor și actelor, la noțiunile fundamentale de bine și rău.

Acest de ce s-a diluat treptat și continuu.

Solomon Marcus găsea o vină a ineficienței învățământului în aceea că predării disciplinelor „li s-a luat povestea”, făcându-le aride, anoste și „greu de ingurgitat”. Mai mult decât atât, de ce-ul lega între ele cunoștințele în cadrul disciplinei și disciplinele între ele și îl obliga pe mentor la a le arăta discipolilor „curgerea” și conexiunile cunoștințelor. Îi atrăgea în interiorul fenomenului studiat. În felul acesta „povestea” era prezentă.

Mai mult decât atât, cum-ul fabrică (în cel mai bun caz) specialiști, în vreme ce de ce-ul formează caractere.

În prezent, elevul și studentul sunt tot mai mult înghesuiți în colțul îngust al lui cum? Un loc în care sunt văzuți tot mai mult ca un utilaj, un aparatcic, gata să spună cum... dar tot mai puțin să știe de ce? Poate că evaluarea să fi câștigat într-o anume obiectivitate, una de genul celei care se practică la cântarul unei prăvălii. Dar valoarea gândirii umane, originalitatea, acele izvoare unice, irepetabile și inimitabile ale celor care creează progres, știință, artă de ce să le astupăm?

Asta favorizează și poziția din care cel de la catedră îi vede pe toți din fața sa ca pe viitorii profesori de română, matematică, chimie, fizică etc., în vreme ce poate că niciunul nu visează la așa ceva. Tot aici își găsesc netrebnicul reazem aceia care, prin negarea personalității copilului, prin îndepărtarea de la dreptul fundamental la întrebare, la mirare și la afirmare, devin mormânt al elevului. Oare unde am putea cataloga șirul lung al celor care și-au dobândit recunoașterea valorii în afara granițelor după ce în țară au fost catalogați drept rebuturi ale unor materii (a se citi profesori!) la care apoi au excelat? Oare câte potențial strălucite valori nu sunt îngropate zilnic de absența „geamului deschis” de la catedră, de prezența „domnișoarei Isoscel” și a nenumăratelor sale replici?

Ne plângem continuu de starea învățământului, de starea economiei, de morala decadentă, de...

De ce trebuie să dăm instituției „educație” instrumentul „cum”, cel care ascute la nesfârșit posibilitatea „tăierii de felii disciplinare”, care să fie cât mai exact evaluate pe „cântarul mecanic” care folosește doar inșilor care-l gestionează? Mai creăm o instituție care să asambleze feliile pe care le dobândește disociat elevul? Poate că ar fi timpul să vedem ce folosește societății, concertului internațional de valori, dar și „materiei prime”, tânărul care dorește să fie capabil să înțeleagă lumea, să contribuie la progres ca om, și nu ca „utilaj”.

Se întreabă oare fiecare dascăl, la fiecare serie de învățăcei, dacă, prin ceea ce face cu ei, sădește răspunsul potrivit la așteptările de bunăstare, de respect, de creație și securitate pentru sine și pentru urmașii săi?

Sau poate că e locul să vedem că, parafrazând dictonul care spune că ne săpăm groapa cu propriii dinți, putem conchide că ne aruncăm în primitivism cu propria educație.

 

P.S. Orice eventuală paralelă care sugerează posibilitatea furtului la „cântarul evaluării” în viață ori cu stimularea izvoarelor de corupție în social trebuie îndelung studiată și argumentată.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog