Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

Coşerianismul ca opţiune de viaţă − o mărturie japoneză

Emma TĂMÂIANU-MORITA

Alte articole de
Emma TĂMÂIANU-MORITA
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVI, 2016

Pentru tipar

Coşerianismul ca opţiune de viaţă − o mărturie japoneză

O căutare pe internet a numelui Eugeniu Coşeriu transliterat în japoneză (în sistemul fonetic silabic numit katakana, uzual pentru cuvintele de origine străină) va aduce în prim plan, ca rezultate de top, în următoarea ordine: (1) o foarte sumară pagină Wikipedia în japoneză dedicată savantului român; (2) cea mai recentă traducere a volumului Sincronía, diacronía e historia. El problema del cambio lingüístico [Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice], apărută în noiembrie 2014 în prestigioasa colecţie Iwanami Library of Classics1; (3) un site care conţine o traducere japoneză diferită a aceluiaşi volum coșerian fundamental2, cu secţiuni actualizate între 2001 şi 2011. Dacă primele două rezultate nu surprind, cel de-al treilea este de natură să ridice semne de întrebare.

De fapt, cu peste un deceniu în urmă, când pe internet informaţia în japoneză legată de numele lui Coşeriu era mult mai săracă, acest site şi creatorul său, Yoshimasa Sato, apăreau constant ca rezultate de top ale căutării. Pe vremea când locuiam încă în România şi lucram la Catedra de lingvistică generală şi semiotică a Universităţii „Babeş-Bolyai”, eu însămi am fost intrigată de conţinutul site-ului şi mai ales de misterul care părea să-l învăluie pe autorul său. De mai mulţi ani mă preocupa problema receptării lingvisticii coşeriene în Japonia şi adunasem un bogat material referitor la traduceri şi la aplicări, chiar dacă de cele mai multe ori doar parţiale, ale cadrului conceptual integralist în orizontul lingvisticii din Japonia. Sintetizasem rezultatul acestor investigaţii într-o carte apărută la Editura Clusium în 2002, sub titlul Integralismul în lingvistica japoneză. Dimensiuni – impact – perspective. Or, în toţi anii de documentare pe această temă nu survenise nici măcar o singură dată, în corpusul de publicaţii relevante, numele Yoshimasa Sato. Cu alte cuvinte, eram sigură că dl Sato nu este lingvist – sau, în orice caz, nu unul activ pe scena academică niponă contemporană.

În consecinţă, după ce am luat legătura cu dânsul la adresa indicată pe site la acea vreme, prima ocazie de a-l contacta direct s-a ivit la 31 august 2006, graţie unui grant al Fundaţiei Japonia pentru un proiect desfăşurat în colaborare cu soţul meu, Tomo Morita. La începutul stagiului de cercetare ne-am deplasat la Institutul de Limbă Japoneză al Fundaţiei localizat în oraşul Urawa din prefectura Saitama. Cum Urawa se află relativ aproape de oraşul său de reşedinţă, dl Sato, care se pensionase după o carieră în mai multe firme comerciale, a avut amabilitatea de a veni la Urawa pentru o discuţie de câteva ore. Am aflat atunci, în linii mari, traiectul său biografic, în special aspectele legate direct de modul cum a ajuns să descopere opera lui Eugeniu Coşeriu în anii ’60, dar fără prea multe detalii de fundal. Impresia dominantă pe care ne-a lăsat-o a fost aceea a unui abil comunicator, vizibil versat în stabilirea unei relaţii amiabile cu persoane întâlnite pentru prima dată, experienţă câştigată, fără îndoială, în numeroase întrevederi de afaceri, şi, în plus, cu un hobby pentru lingvistica istorică moştenit din anii de studii universitare. Aşadar, un simplu lingvist amator – e drept, unul foarte entuziast. O întrebare a persistat însă în mintea noastră. Un lingvist amator este, poate, o figură mai neobişnuită decât, să zicem, un astronom amator sau un arheolog amator, fără să fie neapărat o imposibilitate absolută. Dar un lingvist amator dominat de o pasiune intensă pentru Coşeriu? Altfel spus, un coşerian în afara mediului academic? Dl Sato pare a fi unicul reprezentant al unei asemenea categorii umane. 

În anul 2009 mi-am mutat „cartierul general” în Japonia, la Universitatea Akita, păstrând pe o listă de priorităţi pe termen scurt şi ideea de a examina mai îndeaproape „problema” Yoshimasa Sato.

După o serie de reînnoite contacte prin mail, şansa s-a ivit, în sfârşit, abia la 29 noiembrie 2013, când l-am vizitat la reşedinţa sa din prefectura Saitama, vecină cu Tokyo, unde, înconjurat de sutele de volume din impresionanta colecţie tematică pe care a constituit-o de-a lungul anilor, a avut amabilitatea de a răspunde pe îndelete la o lungă serie de întrebări privind cariera sa şi pasiunea de o viaţă pentru opera lui Eugeniu Coşeriu. Răspunsurile, consemnate de mine împreună cu Tomo Morita, stau la baza relatării de faţă şi au generat reflecţiile supuse în final atenţiei cititorului.

Născut la Tokyo în 1942, copilăria i-a fost marcată de numeroase mutări dintr-o prefectură în alta: nu mai puţin de trei ori în timpul şcolii primare (care în sistemul japonez are o durată totală de şase ani), în Yamagata, Yamaguchi, Tokyo, şi de două ori în timpul celor patru ani de liceu, în Yokohama şi Nagoya. Motivul – tatăl său lucra ca înalt funcţionar în Ministerul Agriculturii, fiind adesea detaşat în diferite regiuni ale ţării, după obiceiul birocraţiei japoneze, pentru a coordona activităţile locale. Pentru copilul şi adolescentul Yoshimasa aceste dramatice schimbări de domiciliu, acompaniate inevitabil de schimbarea şcolii şi a cercului de prieteni, s-au tradus într-o revelaţie: a conştientizat, prin experienţă directă, uluitoarea varietate a dialectelor limbii japoneze şi dificultăţile de comunicare ce rezultă din aceasta. Într-adevăr, dialectele japoneze prezintă diferenţe majore nu doar la nivel fonetic, ci şi în privinţa lexicului şi a structurilor gramaticale, iar efectul combinat al unor asemenea diferenţe pe multiple niveluri de structurare lingvistică produce adesea situaţii de ininteligibilitate (parţială) între vorbitorii de dialecte diferite.

Să fie oare acesta momentul când s-a simţit atras de o carieră în cercetarea limbajului? Yoshimasa Sato neagă: nu numai că nu a simţit deloc că ar putea deveni cercetător, ci, dimpotrivă, în timpul liceului chiar s-a retras temporar, cu gândul de a-şi găsi imediat o slujbă... adevărată. Gestul retragerii a avut o dublă motivaţie: pe de o parte, o reacţie alergică la sistemul de învăţare mecanică promovat, atunci ca şi acum, de şcoala japoneză; pe de altă parte, un sentiment de revoltă adolescentină faţă de propria familie. Tatăl – birocrat de rang înalt, fraţii mai mari – înscrişi pe drumul către o carieră de elită pe urmele părintelui: o dublă presiune şi provocare în faţa cărora Yoshimasa a reacţionat prin proclamarea unei căi alternative. De aici, în ciuda calităţilor intelectuale deosebite, retragerea din liceu. Încă din şcoala secundară începuse să practice judo, iar visul său era să lucreze în străinătate, utilizându-şi cumva această experienţă. Concomintent şi-a dat seama că în străinătate va avea nevoie de o bună cunoaştere cel puţin a limbii engleze, iar metodele de memorizare mecanică specifice şcolii japoneze erau contraproductive şi în această direcţie. Soluţia? Evident, studiul individual fondat pe propriul interes în a explora structura limbii străine, pentru a afla modurile de gândire şi expresie pe care ea le deschide celui care ştie cum să o privească. Până la urmă, mânia împotriva liceului s-a aplanat şi Yoshimasa a revenit pentru a-şi încheia studiile şi a intra apoi la Universitatea Nanzan din Nagoya3. La universitate, fireşte, a intrat imediat în clubul de judo, urmându-şi planul iniţial. „Aşa îmi stă în fire”, comentează Sato, „odată ce am decis să încep ceva, voi urma acel drum cu toată concentrarea şi energia de care dispun. La fel a fost şi cu pasiunea pentru limba spaniolă, pentru problema schimbării lingvistice şi pentru Coşeriu”.

Ascultând evocarea acestor evenimente timpurii, am avut sentimentul că un pattern, un tipar întemeietor care îi va modela întregul destin se formase deja: studiul limbajului şi al limbilor nu avea să fie relegat la rang de simplă profesie şi separat, în această calitate, de viaţă, de viaţa reală, ci va fi împletit inextricabil cu aceasta. Poate chiar mai mult: studiul limbajului şi al limbilor avea să devină coloana vertebrală pe care va creşte, organic, destinul omului Yoshimasa Sato.

Universitatea Nanzan i-a oferit în primul rând şansa de a studia spaniola. Şi aici, deşi în ansamblu cursurile nu erau de natură să îi trezească şi menţină interesul, a avut norocul de a învăţa de la trei călugăriţe care lucrau ca lectori străini – una originară din Madrid, alta din Valencia, iar cea de-a treia din Argentina. Cercul destinului s-a împlinit în acest moment: din nou a rămas fascinat de diversitatea dialectală – de data aceasta în perimetrul limbii spaniole! A început să studieze independent căutând cu fervoare cărţi de lingvistică. Şi-a cumpărat propriul exemplar din ,,Manual de gramática histórica española” de Ramón Menéndez Pidal, începând astfel lungul drum de constituire a colecţiei sale de carte. Student în anul patru, a descoperit concepţia funcţionalistă a lui André Martinet4, din care l-a fascinat ideea că factorii care produc schimbările fonetice se transmit peste bariera generaţiilor. Opac la început, după repetate lecturi textul l-a condus pe tânărul Yoshimasa la un profund interes pentru această „viziune pesimistă  asupra omului” (!).

Pentru masterat a ales specializarea în lingvistică din cadrul Departamentului de antropologie al Universităţii Nanzan, devenind discipolul profesorului Erin Asai5, reputat exponent al lingvisticii antropologice, de la care declară că a avut mult de învăţat şi completează, sugestiv: ,,mult de învăţat mai ales în ce priveşte filozofia de viaţă”, adică nu doar principiile şi metodele cercetării pe teren, ci mai ales cum să se descurce în orice situaţie, oricât de dificilă, cu care s-ar confrunta în decursul cercetării, indiferent unde i s-ar cere să meargă.

În timp ce lucra la disertaţia de masterat cu tema ,,A structural analysis of phonetic change in Spanish” [O analiză structurală a schimbărilor fonetice în spaniolă], prin 1967-1968, a descoperit în volumul Fonología española al lui Emilio Alarcos Llorach o trimitere la studiul coşerian ,,Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje” (Montevideo, 1954) şi a aflat, de asemenea, despre existenţa volumului Sincronía, diacronía e historia (ediţia primă, apărută în 1958 la Montevideo). Dacă în ce priveşte studiul ,,Forma y sustancia…” a reuşit imediat să facă rost de o copie, Sincronía... a fost imposibil de obţinut. Aflând despre existenţa unei traduceri în rusă6, a încercat, tot fără succes, să facă rost măcar de aceea. Tot ce studiase până în acel moment îl condusese pe Sato la sentimentul că ,,ceva nu este în regulă cu viziunea saussureană privind sincronia şi diacronia”. De aceea, a obţine volumul coşerian al cărui titlu sugera tocmai confruntarea frontală cu această chestiune a devenit pentru el o prioritate absolută.

În 1970, lingvistul suedez Nils Holmer7, care urma să vină la Tokyo pentru a participa la un congres, i-a trimis profesorului Asai o carte poştală cu programul său, în speranţa că se vor putea revedea. Din nefericire, vestea a sosit după moartea lui Erin Asai, astfel că soţia acestuia l-a rugat pe Yoshimasa Sato să-l întâlnească pe Holmer şi să-i dea una dintre ultimele cărţi ale lui Asai. În decursul întrevederii de aproximativ două ore, care a avut loc la Hotelul Teikoku [Imperial] din Tokyo, Sato, care îşi amintea că Holmer publicase în aceeaşi revistă unde apăruse şi ,,Forma y sustancia...”, l-a întrebat dacă nu ar putea să-l ajute să obţină cumva Sincronía... Un an mai târziu, în 1971, Sato a avut extraordinara surpriză de a primi volumul prin poştă direct de la Coşeriu, cu semnătura savantului.

Este vorba despre ediţia primă în versiunea multiplicată la Tübingen în 1969, pe care Sato a început imediat să o traducă în japoneză, dându-şi seama însă că lucrarea conţine nenumărate aspecte pe care nu reuşeşte să le înţeleagă îndeajuns. Ulterior a găsit la Librăria Kinokunya, la vremea respectivă una dintre cele mai importante surse de carte străină pe piaţa japoneză, traducerea germană8, cu ajutorul căreia a început să clarifice, unul câte unul, punctele care îi ridicaseră dificultăţi. Aflând despre ediţia a doua extinsă şi revizuită, publicată la Editura Gredos (1973), a cumpărat-o şi a început să-şi reexamineze propria traducere în acord cu această ediţie, pentru ca în 1979 să achiziţioneze şi cea de-a treia ediţie de la Gredos.

De-a lungul deceniilor care au urmat, a continuat să achiziţioneze cărţi atât din Japonia, cât şi din ţările unde a călătorit, ajungând acum să deţină o impresionantă colecţie de peste 1.800 de titluri în japoneză, engleză, spaniolă, portugheză, italiană, germană, focalizate tematic pe aria lingvisticii istorice, cu problema schimbării lingvistice şi, în special, a schimbărilor fonetice, istoria limbii spaniole, lingvistică romanică în perspectivă istorică. Limbile sale de comunicare scrisă sunt japoneza, engleza şi spaniola.

Toată această cronologie sub aspect intelectual nu ar avea nimic neobişnuit dacă Yoshimasa Sato ar fi un coleg dintr-o universitate sau alta. Povestea sună însă aproape neverosimil dacă ne gândim că, după încheierea masteratului, Sato a decis să nu continue cu un doctorat, pentru că ,,nu dorea să devină cercetător”. Şi-a găsit, în schimb, o slujbă într-o firmă comercială, la departamentul de import-export, tratând o gamă largă de produse – de la piese auto şi echipamente medicale până la discuri de muzică. A lucrat şi ca interpret şi traducător pentru filiala din Japonia a unei companii străine, iar în final pentru un exportator de maşini de prelucrare a plasticului. Posturile deţinute au implicat frecvente deplasări în străinătate pentru a încheia contracte, de multe ori în regiuni îndepărtate şi izolate, în vremurile dinaintea utilizării pe scară largă a internetului – şi oriunde a avut de călătorit, o singură carte nu i-a lipsit niciodată din bagaj: Sincronía, diacronía e historia. Neobosita achiziţionare de cărţi de lingvistică a fost susţinută, în subsidiar, de speranţa că după ieşirea la pensie va reuşi să scrie o carte despre semnificaţia schimbărilor fonetice din perspectiva vorbitorilor. La vârsta de 57 de ani, în 1999, odată cu pensionarea, şi-a înfiinţat propriul atelier de restaurare de carte veche (Sato Koubou) şi a lansat site-ul web pe care va pune şi actualiza periodic şi versiunea sa de traducere la Sincronía..., a cărei variantă finală, din 2008, o păstrează sub forma unui volum de uz propriu – linie de sosire şi mărturie a patru decenii de aventură intelectuală şi solitară străduinţă pe tărâmul coşerianismului sub orizont japonez. 

Se observă de la sine că Sato şi-a construit cariera la diferitele firme unde a fost angajat folosindu-şi la maxim capacitatea de a utiliza limbajul pentru comunicarea eficace, cunoştinţele de limbi străine şi talentul de a se descurca în orice mediu nou, dobândit în ucenicia la profesorul Asai. Cu toate acestea, calităţile intelectuale certe manifestate încă din studenţie şi acuitatea sesizării problemelor de lingvistică teoretică şi descriptivă, dublate de o investigaţie pasionată, uneori chiar meticulos-obsesivă, a fenomenelor de limbă în perspectivă diacronică, rămân într-o insolubilă contradicţie cu renunţarea atât de bruscă şi, în aparenţă, cu atâta uşurinţă la mediul universitar. De aceea, pe tot parcursul discuţiei noastre din 2013 am repetat în diverse puncte şi sub diverse forme întrebarea dacă nu regretă decizia de a nu fi urmat o carieră de cercetare şi / sau predare în domeniul lingvisticii, primind de fiecare dată acelaşi răspuns, şi anume că nu simte nici cel mai mic regret.

În ciuda acestui răspuns, nu mi-am putut îndepărta din minte intuiţia că trebuie să fi intervenit (şi) vreun alt factor sau eveniment declanşator, eventual o acumulare de elemente până la o valoare de prag care să fi generat această decizie, un lanţ cauzal dramatic pe care refuză să îl aducă acum, după atâţia ani, la suprafaţa memoriei. Am insistat în această privinţă şi după câtva timp am primit de la Yoshimasa Sato un mail cu o explicaţie suplimentară. „E greu de spus acum ce s-a întâmplat de fapt cu peste patruzeci de ani în urmă, dar un lucru e sigur. Între 1968 şi 1970 am scris cinci studii de lingvistică istorică, încercând să mă afirm şi să îmi demonstrez abilităţile de cercetător prin aplicarea modelelor teoretice la modă în acea vreme. Însă în 1971, după ce am citit Sincronía, diacronía e historia, mi-am dat seama cât de neînsemnate sunt realizările mele şi cât de mult mai am încă de învăţat – de fapt, mi-am dat seama că nu sunt pregătit să devin cercetător în adevăratul sens al cuvântului.”

Iată, aşadar, care a fost, în ultimă instanţă, factorul determinant în decizia sa de a renunţa la lingvistică în calitate de profesie şi a o practica în schimb întreaga viaţă ,,fără nicio obligaţie”, pentru plăcerea pură şi simplă a cunoaşterii. În mod paradoxal, la acel moment de răscruce, i-au fost sprijin moral cuvintele de încurajare adresate la absolvire de către profesorul Asai: ,,Să alegi fără ezitare orice cale doreşti; după cum te cunosc, nu am nicio îndoială că, indiferent de domeniu, vei avea cu siguranţă succes”.

Personal nu pot nici acum să depăşesc sentimentul acut al golului generat de retragerea sa grăbită de pe scena academică japoneză, dar Yoshimasa Sato însuși priveşte în urmă fără regret, chiar cu o oarecare detaşare: consideră că drumul pe care l-a ales a fost corect şi i-a permis o viaţă intelectuală mai liberă şi mai împlinită decât mulţi dintre colegii săi de generaţie, prinşi în labirintul steril al unui mediu academic debusolat, unde ştiinţele umaniste se zbat să supravieţuiască instituţional, strivite de valorile pervertite ale pragmatismului şi profitabilităţii economice. Principala sa grijă acum este doar aceea de a lăsa în urmă colecţia sa de carte într-o formă care să o facă accesibilă şi utilă cercetătorilor interesaţi de domeniile care l-au pasionat de-a lungul atâtor decenii.

Întâlnirea cu Yoshimasa Sato mi-a dezvăluit o poveste de viaţă singulară, coagulată aproape exclusiv sub semnul integralismului coşerian: o viaţă marcată de renunţări profesionale dramatice, dar şi de realizări alternative, în registru personal, nesubordonate vreunor motivaţii exterioare; o viaţă configurată clipă de clipă în raport cu axa imuabilă a fascinaţiei pentru viziunea coşeriană asupra limbajului şi omului. Întâlnirea cu geniul savantului român, cu efectele ei devastatoare prin adâncimea şi anvergura viziunii teoretice, ca şi prin intransigenţa argumentaţiei logice, întreţesute într-un discurs ştiinţific de o claritate excepţională, constituie o experienţă care ne este profund familiară tuturor celor care am ales calea lingvisticii coşeriene. Ştiu din experienţă proprie şi din discuţiile cu colegii mei de la Centrul de studii integraliste de la Cluj că toţi am trecut printr-o luptă interioară, la începutul carierei de cercetare, mai ales atunci când ne pregăteam tezele de doctorat, cu spectrul gigantic al geniului coşerian, în faţa căruia nu de puţine ori ne-a încercat şi pe noi un sentiment de neputinţă şi chiar tentaţia de a renunţa la drumul cercetării lingvistice. La vremea tinereţii, când entuziasmul te face să te simţi atotputernic şi atotştiutor, e greu de acceptat că ceea ce gândeşti sau crezi că ai „descoperit” fusese deja descoperit, exprimat infinit mai clar şi demonstrat infinit mai convingător de un Coşeriu nu prea îndepărtat de vârsta ta!

Departe de mine gândul de a pretinde că soluția aleasă de Yoshimasa Sato ar fi un „model de urmat” pentru noi toți, căci ne-am nega în primul rând vocația de dascăli, care astăzi cu greu se poate realiza în afara unui cadru instituțional universitar. Mi se pare însă evident că vocea lui Yoshimasa Sato are să ne transmită un mesaj important pentru momentele noastre de cumpănă: coșerianismul nu este un simplu curent lingvistic între altele, marginal din perspectiva scenei instituționale internaționale actuale, ci are forța unui mod de gândire alternativ privind ființa umană și limbajul ca activitate liberă și creatoare, iar, în cazurile cele mai fericite, poate deveni chiar mai mult – poate deveni un mod de viață.

 

NOTE:

1 Gengo henka to iu mondai. Kyōjitai, tsūjitai, rekishi, traducere de Katsuhiho Tanaka, Postfaţă (I) de  Emma Tămâianu-Morita şi Postfaţă (II) a traducătorului, Iwanami Library of Classics, Tokyo, 2014.
2 http://www.cc.e-mansion.com/~satohy/
3 Universitatea Nanzan (Nagoya, prefectura Aichi) este o universitate catolică fondată în 1949, preluând tradiţia unei şcoli misionare din 1932. Departamentul de Antropologie Culturală a existat încă de la înfiinţare; Departamentul de Spaniolă a fost creat în 1963.
4 Sato menţionează în acest sens în special studiul ,,Function, Structure and Sound Change”, Word 8, p. 1-32 (1952), pe care l-a citit în traducere japoneză.
5 Erin Asai (1894-1969), specialist în etnolingvistică şi antropologie culturală, cu cercetări de teren în special în Asia de Sud-Est şi insulele polineziene. A predat la Universitatea Nanzan începând cu 1957.
6 Sinchronija, diachronija i istorija (Problema jazykovogo izmenenija), traducere de I. Mel’čuk, publicată în seria Novoe v lingvistike (ed. V. Zvegincev), III, Moscova, 1963.
7 Nils Holmer (1904-1994), etnolingvist, profesor la Universitatea Lund între anii 1949 şi 1969. 
8 Synchronie, Diachronie und Geschichte. Das Problem des Sprachwandels, traducere de H. Sohre, München, 1974.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog