Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

LECŢIILE ISTORIEI

ADEVĂRUL DESPRE NOI

COŞERIANA

FAȚETELE CUVÂNTULUI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CRITICĂ, ESEU

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

PRO DIDACTICA

BLAZON DE PROFESOR

ITINERAR LEXICAL

EX CIVITAS

SINTEZE

INEDIT

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

INTERFERENŢE

De ce basarabenii sunt copiii cucului?

Iurie BOJONCĂ

Alte articole de
Iurie BOJONCĂ
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVI, 2016

Pentru tipar

Valeriu BOJOGA (pseudonim literar – Vally Codrea-Boj) s-a născut în Cioreştii Nisporenilor, Republica Moldova. Este absolvent al facultăţii de regie a Academiei de Artă. De mai mulţi ani munceşte în Italia. Aici îşi scrie romanele despre care s-a vorbit în proza literară din Republica Moldova, România, Spania și Italia. Scrierile sale sunt pagini nude şi crude despre efectele fenomenului devastant al plecatului de acasă. Deşi tema străinului şi a înstrăinării e de când lumea, autorul, aşa ca un regizor al cuvintelor, găseşte filoanele de aur ale limbajului spre a ne captiva şi a ne purta prin subteranele fiinţei umane rătăcite prin lumea mare. Florile fenomenului migraţionist au fost polenizate şi au început să dea roade. Cărţile lui Vally Codrea-Boj sunt o mărturie elocventă în acest sens. Cu atât mai dramatice devin prozele autobiografice, cu cât desluşim adevărul că rătăcirea descrisă nu e una pur fizică, geografică, e mai curând o rătăcire interioară, una spirituală, mistuitoare, cu grave repercusiuni pentru semenii Denissei şi ai Filomenei, marcând ireversibil şi generaţia lui Cătălin şi a Acqualinei. În cele din urmă, suntem cu toţii copiii cucului, fie că am abandonat copiii, casa, Ţara ori am fost abandonaţi de copii, de case, de Ţară. De unde se trage oare boala abandonului la basarabeni? Oare nu de la abandonul cel mare? Poate trăim efectul acelei terori a istoriei despre care vorbea Mircea Eliade?

Până la romanul Cătălin, copilul cucului (2009), Vally Codrea-Boj face investigaţii insistente în căutarea temelor captivante şi a stilului care l-ar reprezenta. Prima sa carte este Denissa – fata pe care o poţi cunoaşte doar o dată la 12 ani, publicată la Chişinău în 2007, a obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru cel mai bun debut al anului respectiv. Apoi, romanul Denissa... ia Premiul II la Concursul literar pentru românii din diasporă, organizat în 2009 de către revista „Origini” şi Asociaţia Culturală „Orizonturi Româneşti” din Madrid. Este un roman cu caracter autobiografic, despre soarta generaţiilor tinere venite în Occident în căutare de libertate şi bani. Ruperea de ţara de origine este una intrinsecă şi comportă cele mai grave consecinţe, de altfel, foarte relevante în finalul romanului.

Cea de-a doua carte a basarabeanului nostru Filomena, eşti româncă! (2008) e o probă literară de tranziţie, una experimentală. Masca identitară a personajului principal se schimbă în dependenţă de situaţiile concrete solicitate de circumstanţele vieţii. După noi, jocul cu identitatea sau cu identităţile este poate cel mai important detaliu al romanului.

Deşi nu face rebusuri literare, autorului îi place să ascundă sensuri şi nuanţe în cifre. Iată-l ajuns la al treilea roman. A venit timpul să vedem de câte ori merge ulciorul la apă. Recunosc cu certitudine din capul locului, îmi vine foarte greu să mă pronunţ cine este şi cum este Vally Codrea-Boj, odată ce încă nu şi-a spus cuvântul critica literară consacrată de la Chişinău şi nici cea din Ţară.

După experienţele anterioare în ale scrisului, experimentând pe viu, se pare, Vally Codrea-Boj a înţeles că lucrurile simple sunt cele mai frumoase. Ce poate fi mai simplu şi, în acelaşi timp, mai complex decât copilăria. Iată de ce copilăria este prisma prin care încearcă să vadă lucrurile prozatorul. Cătălin e un fel de Guguţă al zilelor noastre. Subiectul romanului e construit din mai multe scene care redau impactul Copilului cu Viaţa. Scena din cimitir o readuce pe bunica Caterina la viaţă, iar „metafora principală asta era: Copilul a închis poarta, pentru că nu i-au plăcut casele unde se odihnesc morţii...”. Se închide poarta către cei morţi, se deschide către cei vii. Urmează întâlnirea cu primăvara prin rândunelele care vin şi nu-şi găsesc cuibul. Cireşul fu tăiat. Apoi este recuperat metaforic când din „mânuţele copilului curgeau, ca la moară, sâmburi-sâmburi-sâmburi de cireşe...”, semn de regenerare spirituală. Un alt impact al Copilului cu lumea apare în scena cu Acqualina, o fetiţă „negruţă şi dulce ca o ciocolată” şi în dragostea acestora pentru răţuşca Lily-Là. Această răţuşcă nostimă parcă vine să completeze golul cel mare produs de absenţa părinţilor. Urmează dramatica scenă a aşa-ziselor convorbiri telefonice, unde la un capăt de fir e Copilul, iar la altul e mama şi tata plecaţi de mulţi ani de acasă, aflându-se în Italia, Spania ori Portugalia. Este semnificativă, dureroasă şi plină de înțelesuri morale intrarea Copilului în biserică, dar mai ales sfaturile pe care le dă Mântuitorului: „Dacă Tu eşti Dumnezeu. Apoi să stai Acolo în Cer. Să nu mai vii pe pământ, că oamenii sunt răi”. De ce oare oamenii sunt răi în viziunea Copilului? La care oameni se referă? Vom găsi răspuns la aceste necunoscute în următoarele scene de isterie în care Cătălin refuză să-şi îndeplinească rolul la matineul de 8 marte dedicat mamelor. Blocajul copilului e urmat de replicile: „Toţi copiii au mamă! Numai eu n-am mamă! Eu n-o să învăţ niciodată poezii!”. Sala rămâne inhibată. Astfel, după metoda inserţiei, apare un teatru în teatru. Unul care lasă perplex publicul. Încercarea tatălui de a recupera lipsa părinţilor prin trimiterea scrisorilor şi a scenariului pentru matineul „Adio, grădiniţă” tratează temporar şi superficial rana din sufletul lui Cătălin. Reabilitarea definitivă nu va mai avea loc niciodată. Părinţii plecaţi de acasă vor fi urmăriţi mereu de copiii „cu ochii împluţi de lacrimi sfinte...”.

Acesta fiind subiectul romanului, vom încerca în continuare să facem referiri la structură, limbaj, personaje și stil. Romanul Cătălin, copilul cucului e structurat în mici capitole, fapt care face proza lizibilă. Se trece aproape involuntar de la un capitol la altul. Deşi în timpul lecturii ne mai amintim de Nică al lui I. Creangă, de G. Coşbuc cu Balada unui spin, ori de Guguţă al lui S. Vangheli, romanul e captivant şi se citeşte bine. Limbajul e simplu, poate pe alocuri chiar simplist. Dar găsim şi italienisme „maestra”, „agendă agricolă” ş. a., care ştirbesc din expresivitate. Utilizarea din abundenţă a regionalismelor de tipul „...cu curechi”, ajungând la cacofonie, şi a expresiilor populare transpuse eronat, ar putea crea probleme serioase autorului nostru. Nu doar la o eventuală traducere a romanului în limba italiană, dar şi în competiţia cu literatura română consacrată de pe ambele maluri ale Prutului. Necesită un tratament cărturăresc şi formele verbale utilizate. Romanul de dragoste propus de Vally Codrea-Boj e unul scris într-adevăr cu multă dragoste. E plin de metafore, simboluri, comparaţii, descrieri minunate. Diminutivele „Cătălinaş-copilaş”, „fetiţa-garofiţa”, „bunicuţa”, „vorbuliţe”, „mămicuţe” ş.a. nu minimalizează valoarea personajelor, mai degrabă accentuează dragostea autorului pentru aceste fiinţe.

Scriitura lui Vally e ca o stofă proaspăt ţesută în condiţii rudimentare, de casă. Sunt pagini scrise după ore lungi de muncă fizică, grea şi istovitoare. Şi de multă umblătură cu mâinile şi-a cam pierdut culoarea adevărată. Acum, după scriere, această „stofă” trebuie bine spălată, ghilită, dacă vreţi, pentru a-i vedea culoarea cea albă imaculată. O particularitate a stilului, datorată probalil studiilor actoriceşti, ţine de participarea propriu-zisă, voluntară şi foarte vizibilă a naratorului la construcţia epică, procedeu utilizat mai întâi în teatrul lui Luigi Pirandello, apoi preluat de literatură, mai ales în postmodernitate. Iată, bunăoară, cum revine dintr-o digresiune epică: „A-o-leu! M-am luat cu vorba şi am uitat de Caterina”. Sau cum îşi justifică prezenţa de narator: „ Pentru că eu scriu şi vreau numaidecât să fie frumos...”. Sau cât de părinteşte explică cititorului de ce a scris adverbul „Sus” cu majusculă: „Am scris Sus cu majusculă, deoarece copilul a considerat că el e mai sus ca oricine, atunci”. Acest detaliu în care naratorul participă concret la naraţiunea sa face scrierea mai clară, mai adevărată. Şi „adevărul” totdeauna a plăcut cititorului.

În finalul acestor reflecţii ne vom referi la ironia presărată uniform pe paginile romanului, ca un condiment: „îşi făcea cruce cu ambele mâini”, se spune despre Caterina când se afla în cimitir; replica „vine jandarmul după tine” relevă nedespărţirea nepoţelului de bunica sa; când descrie fosta brigadă de tractoare din care „doar un nuc mare şi rotat a supravieţuit războiului privatizării”, asistăm la descompunerea unui sistem, odată ce „puterea colectivă a slăbit”. Şi dacă suntem la capitolul ironie, ar fi bine să revenim la începutul acestui roman care are ca prefaţă un acrostih – Capodopera Creatorului. Oare chiar autorul lui Cătălin, copilul cucului crede cu tot dinadinsul că a dat lumii o capodoperă? Dacă crede aşa, e terminat aici şi acum. Dacă ironizează, mai are zile de trăit. Iar dacă mai are zile de trăit, nu ne rămâne decât să-i dorim multă inspiraţie pe drumul anevoios al creaţiei şi să-l rugăm să lase în plata lui Dumnezeu capodopera (îngrijind cu mai multă râvnă opera) sa literară, opera cea de toate zilele pe care o oferă cititorului.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog