Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Reîntregire; Străinul; Pe jumătate; Scut de apărare; Nu?; De-o veşnicie; Elogiu vinului roşu!; Nostalgie; Depozit de ani; Serenadă; Schimb de roluri; Între paranteze; Mai multe feluri de a trăi

Liliana ARMAŞU

Alte articole de
Liliana ARMAŞU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVI, 2016

Pentru tipar

Reîntregire
Mamei mele, cu recunoştinţă

Ca să tămăduim toate rănile,
să apropiem depărtările
şi să nu împărţim vreodată pământul în două
nici umbrelele
când plouă
m-aş retrage înapoi
în tine
dinspre azi spre ieri
apoi spre alaltăieri
şi tot aşa mai departe
regăsind cărările întortocheate
ale unui timp apus
încremenit în piatră.

Aş merge încet, uşor şi fără grijă
ca şi cum aș fi cu lecţia învăţată...
căci mâine ar fi un ieri trăit odată.

Din când în când aş face un mic popas
să ţin mai bine minte puţinul ce-a rămas
din tot iureşul de clipe şi de zile
ce la început păreau o veşnicie...

Aş urmări, tăcută şi umilă,
cum anii îşi scot haina de pe mine
şi redevin copilă...
M-aş bucura când te-aş vedea la poartă –
O tânără femeie de-o frumuseţe sacră.
În braţele tale aş mai sta un veac
să-ţi spun despre câte n-am trăit
în viitorul meu foarte grăbit,
cum deja crescusem mare
şi cât de dor mi-a fost de-o îmbrăţişare...

M-aş furişa apoi în visul tău frumos
Până a prinde din durere os.

 

Străinul

Trupule înrobit,
răbdătorule,
mereu întrebătorule,
cel mai umil dintre toate,
tot umblând cu capul în nori,
am uitat că te am doar pe tine...
Te-am lăsat să hălăduieşti, singur, pe străzi,
în căutarea unei fericiri de hârtie,
te-am lipsit de veşminte strălucitoare,
de mâncăruri alese,
de paturi moi,
de mângâieri şi vorbe mieroase
ce te-ar fi uns măcar un pic la inimă,
te-am ţinut ca pe-un căţel în lesă
(biciul bălăbănindu-se ameninţător
la cea mai mică adiere de libertate),
iar când cineva îmi deschidea larg uşile,
intram în grabă doar cu gândul,
pe tine, mereu flămândul,
lăsându-te ca pe-un străin
în sala de aşteptare
cât o Siberie de rece
şi mare.

Mă vei ierta oare vreodată
pentru atâta suspin?

 

Pe jumătate

Aici se trăieşte cu jumătăţi de măsură,
chiar mai puţin,
cu jumătăţi din jumătăţi,
mergându-se cu paşi grăbiţi pe scurtătură
cu spatele încovoiat şi faţa crispată
spre celălalt capăt.

Iar marele guvernator din umbră – banul
legat într-o mie şi unul de noduri
se sloboade încet,
aproape cu lacrimi,
pentru o pâine tot mai străină,
tot mai mică...

Înghiţi în sec şi ocărăşti cu jumătăţi de vorbă
de frică să nu pierzi şi ce nu ai –
un pat pe care dormi în chirie, o casă,
o patrie – ceva dureros şi nesigur,
cu pământuri mereu umblătoare
ce te vor purta ca pe o corabie beată vântul.

Micile bucurii precum dragostea, poezia
le vei trăi pe ascuns,
de teamă să nu se năruie în acest uriaş morman
de suferinţă mută.

Ca să nu te suspecteze nimeni de evadare
din ţarc,
de prea multă îndoială şi încredere în cuvânt –
îţi vei întoarce zâmbetul pe dinăuntru
şi, în urma tuturor,
vei aburca fără grabă dealul
alături de prea bătrânul Sisif
visând continuu la jumătatea
care îţi lipseşte,
la jumătăţile din jumătăţi
pe jumătate trăite,
ca astfel viaţa să-ţi pară plină,
întreagă.

 

Scut de apărare

Lasă-i pe iubitorii de oglinzi să se roage în faţă.
Ei primii îşi vor răni tălpile de cioburile
unei imagini sparte în mii de bucăţi.

Tu scrie cu mânie şi crede.

 

Nu?

Bineînţeles că nu.
Doar în nu se găsesc sâmburii fericirii.
Iar mie îmi plac sâmburii.

Restul nu există.
Nu!

 

De-o veşnicie

Când nu e nimeni în jur
şi se face foarte frig printre oase,
merg în pădure după vreascuri
mai uscate, mai verzi, aşa cum
sunt şi oamenii...
fac un foc împărătesc,
îmi aduc lângă mine şi un câine,
mă aşez pe un tron de nuiele,
mă învelesc cu un strat proaspăt de iarbă
şi ascult din depărtări
cum trece timpul:
tic-tac, tac-tic,
tac chitic.

Ehei, mai avem o veşnicie înainte!

 

Elogiu vinului roşu!
(băut cu măsură)

Câte adevăruri ai scos la lumină,
câte sentimente ai dat pe faţă,
câtă nedreptate ai răzbunat
şi câte nopţi înstelate
au făcut istorie în jurul tău!

Când ulcioarele-s pline
zeii renasc în ceruri,
poezia zvâcneşte în vene,
bărbaţii pun la cale mari revoluţii,
femeile se lasă uşor purtate de visuri,
iar răposaţii se bucură
de ultimul strop din pahar...

Odată ce guşti din sfânta licoare,
nu-ţi mai pasă de bani, de lucruri mărunte,
mai întâi devii rege, apoi filozof,
nu-ţi trebuie tramvai, nici valeţi, nici putere,
ai putea colinda toată lumea pe jos
să împarţi omenie, frumuseţe şi dragoste –
ce mai nebunie!
Colcăie viaţa.

 

Nostalgie

Orice minune s-ar întâmpla azi,
tot mai frumoasă va fi ziua de ieri.

 

Depozit de ani

O haină veche în cui
păstrează toţi anii mei tineri,
frumoşi,
la care mai sper să revin.

Roasă pe la coate,
cu buzunarele pline de mărunţişuri –
un tichet perforat la ambele capete,
un bănuţ şlefuit în exces trădând o mână
mereu agitată,
o scrisoare de dragoste
uşor şifonată,
un nasture elegant de la unica mea rochie de gală
ce stă încă nou-nouţă
în dulapul învechit
al iluziilor mele – surcele,
o cheie tocită de la nu mai ştiu care odaie
închiriată,
şi-o orhidee uscată
rătăcită printre câteva cozi subţiate de măr...
Ah, merele!

Tot scotocind aşa prin buzunare,
credeam că pot da timpul înapoi
cu zece-douăzeci-treizeci de ani
sau măcar cu doi...

Azi am luat-o iaraşi la purtat,
cine ştie, poate-l văd pe tata...

 

Serenadă

Serile, urmăresc cum Neliniştea
se furişează subtil

                în cele mai ascunse lucruri,
                în privirile stinse ale oamenilor,
                în aşternuturile lor promiţătoare,
                în mămăliga mamei – o lună plină răsturnată pe masă –
                cu aburii ei calzi ce ne leagă în tihnă de cer,
                în oasele noastre toate
                păstrând încă urmele cuielor lui Isus...

Această fiinţă nevăzută,
dar atât de vie,
ce ne răscoleşte nepermis de mult
gândurile,
purtându-ne prin (ano)timpuri în care am fost odată
şi în care nu vom mai fi mâine...
Oare cum să reţinem măcar un mic detaliu
ce-ar putea să ne amintească atunci de noi, cei de azi?!

                Iată, o văd cum se apropie tiptil, ca un hoţ iscusit,
                pune încet stăpânire şi pe mine,
                acum, când tocmai vreau să-ţi spun ceva
                incredibil însă foarte adevărat,
                dar cuvintele, de spaimă,
                se retrag toate în noaptea lor,
                mă retrag şi eu sub plapumă,

rămâne doar ea...
Somn uşor!

 

Schimb de roluri

Când ieşim în lume,
părem ireproşabili:
pantofi lustruiţi,
zâmbete împărţite în stânga şi-n dreapta,
cuvinte mari rostite de la tribune înalte,
ţinute de lux, complimente alese,
cine a rămas fără?
– Bună ziua, vreau să vă spun
că arătaţi minunat....

Odată întorşi acasă,
între cei patru pereţi,
respirăm în voie,
ne oblojim rănile supurânde,
pe care le ştim numai noi,
descoperind de fiecare dată câte una, mai adâncă,
atunci când rămânem în pielea goală
faţă în faţă cu urâciunea
şi neputinţele noastre,
cu omul cel străin din oglindă,
pus pentru totdeauna în slujba muncii,
adică a pierderii de sine.

Într-un colţ ascuns, medaliile toate
chicotesc şi zângănesc zglobiu
a deşertăciune.

Verdele crud îmbracă iarba, copacii,
numai pe noi ne lasă în pace
cu pasiunile noastre stranii
pentru fier uzat.

Iar undeva aproape clopotele bat.

 

Între paranteze

(Fiindcă nu mai avem loc
aici, pe pământ,
ne retragem mai întâi în părinţi,
apoi în bunici, străbunici
şi aşa mai departe...
de parcă am fi o uriaşă matrioşkă
adunaţi grijuliu sub o cruce,
apoi într-o Carte,
din urma noastră
cineva
închizând, bucuros,
paranteza şi...
poarta.)

Naivul, încă nu crede
că şi pe el un altcineva îl vede
şi-aşteaptă...

 

Mai multe feluri de a trăi...

Totul pare a semăna cu viaţa,
acest dute-vino continuu,
acest zbucium şi aceste întâlniri sporadice
de pahar care ne înalţă pentru o seară
cu frunţile la cer,
chiar şi morţile neaşteptate ale unor oameni dragi
par cumva neadevărate
atâta timp cât noi, cei rămaşi să-i pomenim, suntem vii, vii!

Mă auzi?!
Deşi am tăcut mereu ca o piatră, în faţa ta
Ţi-am spus în gând toate fricile şi neputinţele, şi toate îndoielile
care mi s-au furişat în inimă.

Oare câte celule vii au mai rămas în noi
şi câte depozite de sare se vor mai aduna pe la încheieturi?

Tu arzi ca un muc de ţigară nestins şi uitat în scrumieră,
Eu ard ca o flacără îndărătnică pe vreme de ploaie şi vânt,
Tu umbli cu torţele aprinse prin labirinturi vechi şi cauţi desăvârşirea,
Eu mă caut, cu lumânarea, prin tot oraşul acesta gri
şi dau mereu de tine, întotdeauna altul.
Tu frecventezi zilnic cimitirele bibliotecilor
în speranţa că vei găsi paradisul pierdut de alţii.
Eu merg din când în când la înmormântări –
să văd mai de aproape ziua de mâine.
Când văd cu câtă pasiune dezgropi lucrurile uitate,
mă agăţ cu disperare de viaţă
îmbrăţişând toţi copacii din cale.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog