Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

IUVENTUS

Ipostaze ale plăcerii în poezia lui Grigore Vieru

Vasile GRIBINCEA

Alte articole de
Vasile GRIBINCEA
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVI, 2016

Pentru tipar

Verdictul global asupra liricii vierene îl dă, poate, Mihai Cimpoi în următoarele rânduri din prefața volumului Taina care mă apară: „Esențialmente, Grigore Vieru este poetul începuturilor de lume, când ființa este aurorală, nefisurată și neculpabilizată.” Ființa este nefisurată și, până la un anumit moment, nefisurabilă, în virtutea purității arhetipale și în lipsa vreunui factor care să-i pericliteze echilibrul interior și armonia cu restul lumii. Potrivit lui Epicur, armonia liniștită a sufletului reprezintă esența adevăratei plăceri. În prefața pomenită adineauri, Mihai Cimpoi se referă la Grigore Vieru și ca la un „hedonist, moderat de nevoia de a cinsti sacrul (...)”. Or, moderația e caracteristică pentru o bună parte a manifestărilor plăcerii ca stare a eului liric vierean.
 
Un prim nivel de referință este chiar cel al plăcerii epicureice, rezultată din armonia cu sinele și cu restul lumii, din simplele bucurii fundamentale, care, în termenii lui Alexandru Paleologu, constituie lucrurile cu adevărat importante. Ca prima oară e o poezie de maximă elocvență în acest sens. Eul vierean simte programatic dragostea de viață, stare ce asigură armonizarea ontologică; eliberat de tensiunea dilemei hamletiene a fi sau a nu fi, eroul liric e animat de certitudinea faptului de a fi, care (certitudine) reprezintă sursa poate celei mai intense dintre emoțiile posibile: „Până la lacrimi / mi-e dragă viața.” Plenară, mai mult decât înduioșătoare, bucuria faptului de a trăi face ca nuanțe ale firescului, aspecte elementare ele existenței să se integreze în sublim: „Merg pe pământ / Și sun ca vioara”. Eul poetic trăiește ancorat într-un prezent continuu, resimțind timpul pe toată durata lui, așa cum spune un personaj din romanul Ciuma de Albert Camus. Ființând în acord cu dictonul horațian Carpe diem, eul liric simte prospețimea fascinantă a eternului inedit, are în mod constant sentimentul de nou-născut: „Toate îmi pare că sunt / Prima oară”. Sub semnul acelorași lucruri cu adevărat importante se situează și poezia Copilul din leagăn – textul unui cântec interpretat și compus de Ion Aldea-Teodorovici. Figura copilului din leagăn devine un simbol al păcii: „În clipa asta sfântă / Noi ne gândim la pace” și, în sens larg, o reprezentare metonimică a frumuseții lumii. Plăcerea este desăvârșită, fiind în legătură cu o deosebită împlinire, aceea de a fi părinte. Ceea ce complinește plăcerea eroului liric e părerea că sentimentul său, după cum ar zice Platon, sălășluiește-n tot ce ființează, armonia depășind domeniul sufletului, pentru a se propaga, liniștitor, în întregul spațiu: „În clipa asta sfântă / Și glasul mierlei tace”; „În clipa asta sfântă / E mut chiar universul”.
 
Firesc, plăcerea e reperată și în cadrul dragostei. În poezia De acum poate fi identificat un model memorabil de plăcere epicureică: „De-acum aș putea / Și fără picioare trăi, / Da, fără de ele – / La cine vroiam să ajung / Am ajuns. / Și fără de ochi, /Da, fără de ei, / Aș putea să trăiesc – / Pe cine vroiam să văd / Am văzut. / Și fără de mâini / Aș putea să trăiesc, / Da, fără de ele – / Pe cine vroiam să cuprind / Am cuprins. / De acum și singur, iubito / (...) Da, singur / Aș putea să trăiesc”. Iubirea – nu eros, mai curând agape (dragoste rațională) – reprezintă elementul culminant al destinului eului liric, împărțind existența acestuia în până la și după. Starea lirică centrală este cea de seninătate aferentă invincibilității – armonia lăuntrică atinge superlativul. Discursul e cel al unui îndrăgostit care denotă înțelepciune: acesta e conștient că a trăit apogeul și că, inevitabil, urmează coborârea. El alege să-și trăiască restul vieții nu posesiv și nostalgic, ci întărit de gândul că a reușit să întâlnească fericirea. Tocmai conștiința faptului că pierderea este posibilă îl face pe eroul liric să poată depăși orice pierdere – cea mai importantă posesiune a lui este viața trăită, de care nu poate fi înstrăinat. Există, pe fundalul iubirii, și o plăcere ce poate rezulta din dorința ingenuă, nerefuzabilă: „A, iubite, a, / Mai spune-mi ceva, / Că mi-i drag să-mi spui, / Ce nu știu, drag pui, / Că mi-i drag s-ascult / De dragoste mult...”. Comunicarea este o importantă sursă de plăcere, ordonând apropierea îndrăgostiților, și, în mod consecvent, armonizarea acestora. Nu subiectul comunicării, ci faptul ei devine determinant: „Haide, spune-mi cum se / Iubesc păsările”. Rămânând în mediul dragostei, putem remarca o altă formă a plăcerii – cea asociată ludicului (cazul poeziei Joc de familie): „Duminică dimineața / Copiii noștri amândoi / Se urcă în pat / Între noi... / Ne scot de pe degete / Palidele inele, / Le duc la ochi / Și se uită la mama și tata / Prin ele. / O, golul rotund al inelelor / Se umple atunci / De văzul copiilor luminos...”. Mai presus de inerenta dimensiune hedonistă a jocului, plăcerea izvorăște – și de această dată – din senzația că o situație simplă care îl vizează pe eroul liric poate fi de splendoare universală: „Și-n toată lumea / Nu există joc mai frumos”.
 
În contrapondere cu aceste repetate demonstrații de plăcere inacuzabilă, cu adevărat virtuoasă uneori, eul poetic vierean cunoaște și plăcerea vinovată, pe fondul căreia se observă fisurarea ființei. Totuși nu se ajunge la o condiție de neiertat. O ipostază relevantă e cea a plăcerii complice. Eroul liric din poezia Mama în casa noastră mărturisește că prezența maternă devine incomodantă, lentoarea și, în general, bătrânețea maicii condiționând prelungirea fazelor de intimitate: „Ne bucurăm / Că nu vede bine, / Atunci când / Ne sărutăm soațele tinere.(…) / Ne bucurăm / Că pe scări urcă încet, / Atunci când / Nu mai putem să ne smulgem / Din îmbrățișările / Mai dulci ca poamele. / Oh, mamele noastre, / Mamele!”. Aceasta este plăcerea pentru care trebuie să se plătească, or, într-o altă poezie, eul liric vierean se vede nevoit să facă o tulburătoare alegere între mamă și iubită, între drumul alb și drumul verde.
 
Dincolo de aceste afirmări hedoniste, creația poetică a lui Grigore Vieru poate fi privită și din perspectiva plăcerii textului, așa cum o definește Roland Barthes. Plăcerea textului este un reper analitic pe care s-ar putea baza o lucrare aparte, alta decât cea care se încheie chiar aici.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog