Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

IN MEMORIAM SOLOMON MARCUS

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

INTERFERENŢE

SINTEZE

SCRISUL ÎNTEMNIȚAT

POESIS

INEDIT

GRAMATICĂ

IUVENTUS

RECITIREA CLASICILOR

PROZĂ

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

JURNAL

ANIVERSARE. CONSTANTIN BRÂNCUȘI – 140

DIALOGUL ARTELOR

MEMENTO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Toponimia Bugeacului: aspecte și conexiuni interdisciplinare (I)

Anatol EREMIA

Alte articole de
Anatol EREMIA
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVI, 2016

Pentru tipar

Bugeacul reprezintă partea de sud-vest a Basarabiei istorice, cuprinsă între Prutul Inferior, Dunărea de Jos şi Marea Neagră, în nord apropiindu-se de Valul lui Traian de Sus, iar în est de Limanul Nistrului. Această regiune cuprinde în prezent unităţi administrativ-teritoriale majore din Republica Moldova (raioanele Cahul, Cantemir, Taraclia şi Găgăuzia) şi din Ucraina (în reg. Odesa, raioanele Bolgrad, Reni, Ismail, Tarutino, Arţiz, Chilia, Tatarbunar, Sărata, Belgorod-Dnestrovsk), iar în trecut fostele judeţe Cahul, Ismail şi Cetatea Albă (anul 1930).

Poziţia g e o g r a f i c ă a regiunii a determinat condiţiile naturale şi a favorizat dezvoltarea economiei Bugeacului. Principalele zone fizico-geografice şi naturale din cuprinsul acestei regiuni sunt: Podişul Moldovei de Sud (cu Colinele Tigheciului), Podişul Cogâlnicului Inferior, Depresiunea Ialpugului şi Câmpia Moldovei de Sud (cu Câmpia Cahulului). Altitudinile de relief variază între 250-300 m în partea de nord şi între 30-50 m în partea de sud.

Întreg acest teritoriu este străbătut de câteva râuri mari şi multe râuleţe şi pâraie, care şi-au făcut loc de scurgere prin numeroase văi și vâlcele. Apele lor sunt recoltate de râul Prut şi de alte râuri ce se varsă în Dunăre şi Marea Neagră (Cahul, Ialpug, Cogâlnic, Sărata). Lacurile naturale, după locul lor de formare, sunt de câmpie, de luncă şi de ţărm. Mai numeroase au fost lacurile de luncă, de pe cursul inferior al Prutului, care însă, prin anii ’60-’70 ai sec. al XX-lea, au fost desecate în mare parte, şi aceasta în scopul obţinerii unor noi terenuri agricole. Numele lacurilor dispărute le-au preluat, de regulă, terenurile agricole apărute în locul lor.

Lacurile de ţărm se găsesc la vărsarea râurilor în Marea Neagră, ele fiind despărţite de aceasta prin praguri de nisip depuse de valurile mării (Sasâc, Şagan, Alibei). Apa lor este sărată, pentru că sunt alimentate în fond de apele mării. Bălţile reprezintă un alt tip de surse acvatice naturale. Ele s-au format pe locul unor depresiuni sau al vechilor albii de râuri din luncile Dunării şi Prutului. Lacurile artificiale (iazurile) au apărut în număr considerabil în perioada postbelică, ele fiind construite pentru asigurarea cu apă a aşezărilor omeneşti, pentru necesităţile unor întreprinderi industriale, pentru irigaţii, pescuit. Cele mai mari lacuri de acumulare sunt cele de la Comrat şi Congaz, situate pe râul Ialpug.

Vegetaţia regiunii variază după zone de relief şi microzone climaterice. Predomină vegetaţia de silvostepă şi de câmpie, sectoarele de pădure constând din specii de foioase (stejar, carpen, fag, frasin, tei, ulm) şi de luncă (plop, salcie).

Bugeacul dispune de o  i s t o r i e  cu vechime de milenii. În Antichitate acest teritoriu a fost locuit de triburi ale geto-dacilor (tirageţi, carpi etc.). Regiunile nord-pontice, împreună cu oraşul Tyras de la gura Nistrului, fondat de coloniştii greci milesieni, denumit mai târziu Maurocastron, Moncastro, Cetatea Albă, au făcut parte din regatul lui Burebista (60-55 î.Hr.). În sec. II-III d.Hr., aceste pământuri, ataşate provinciei romane Moesia Inferior, s-au aflat sub stăpânirea Imperiului Roman [1, p. 20 şi urm.]. La Tyras au staţionat unităţi ale Legiunilor I-a Italica, a V-a Mecedonica şi a XI-a Claudia. Pentru apărarea hotarelor de nord-est ale Imperiului, pe Dunăre şi pe ţărmul de nord al Mării Negre au fost durate castre şi aşezări fortificate militare, în adâncul interfluviului au fost construite puternicele valuri de pământ – Valul lui Traian de Jos și Valul lui Traian de Sus. Timp îndelungat, întreaga provincie de la est de Prut s-a aflat sub influenţa romanilor, între populaţia băştinaşă şi administraţia romană stabilindu-se anumite relaţii economice, comerciale şi culturale. Oraşele nord-pontice au continuat apoi să se dezvolte şi să înflorească şi în Evul Mediu.

Mileniul I d.Hr. este marcat de numeroasele invazii ale popoarelor migratoare, care, în goana lor spre apus, au trecut prin această regiune, iar unele dintre ele au şi poposit aici temporar: sarmaţii, goţii, hunii, gepizii, avarii, bulgarii (protobulgarii), maghiarii, pecenegii, cumanii, tătarii mongoli. După izgonirea tătarilor de pe pământurile cotropite (1241), teritoriul dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră intră în componenţa Ţării Moldovei, întemeiată la mijlocul sec. al XIV-lea. Domnii Moldovei, începând cu Bogdan I şi continuând cu Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş ş.a., iau măsuri de fortificare a frontierei de răsărit a ţării, construind puternicele cetăţi Soroca, Tighina, Cetatea Albă, Chilia.

În 1484, turcii ocupă cetăţile Cetatea Albă şi Chilia, iar în 1538 şi cetatea Tighina, transformând aproape întreaga parte de sud a Basarabiei într-o provincie a Imperiului Otoman. După războiul ruso-turc din anii 1806-1812, prin tratatul de pace de la Bucureşti (28 mai 1812), provincia istorică de la est de Prut (45 000 km2, cu o populaţie de 500 000 locuitori, marea majoritate români – 86%), este anexată de Imperiul Ţarist. Noua administraţie atribuie denumirea de Basarabia, care anterior se referea doar la partea de sud a teritoriului, întregii provincii, aceasta primind mai întâi statut de regiune, iar din 1873 de gubernie rusească. Basarabia este supusă de către autorităţile țariste colonizării forţate cu populaţii din alte regiuni şi din alte ţări (ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, germani), populaţia autohtonă românească continuând să rămână totuşi majoritară. Autorităţile ţariste au impus localnicilor un regim de deznaţionalizare şi rusificare, prin lichidarea şcolilor de limbă română, prin interzicerea tipăririi cărţilor în limba băştinaşilor, prin introducerea obligatorie a limbii ruse ca mijloc de comunicare în toate domeniile şi sferele de activitate umană (administraţie, şcoală, biserică etc.).

Raionul Cahul, ca unitate administrativ-teritorială, datează din perioada postbelică (1945-1950). În Evul Mediu, părţi din acest teritoriu făceau parte din ţinuturile Chigheci (Tigheci) şi Greceni. Din componenţa acestora făceau parte satele actuale: Andrușu (Andrieș, 1502), Bubuiogi (devenit mai târziu Slobozia Mare, 1518, 1556), Frumoasa (sat pe locul or. Cahul, 1502), Crihana (Cârhana,1502), Giurgiuleşti (1593), Văleni (1543), Zârneşti (Zărneşti, 1494) ş.a. Acestea s-au menţinut în istorie, pe când o mulţime de alte aşezări au dispărut sau şi-au schimbat denumirile.

Recensământul din 1772-1774, ajuns incomplet până la noi, atestă în ţinutul Greceni 12 localităţi: Frumoasa, Cârhana (Crihana), Manta, Vadul Isac (Vadul lui Isac), Grecenii, Pelineii, Zărneştii, Baurcii, Larga, Goteştii, Macrii, Paicul [2, vol. VII / 1, p. 159-160; vol. VII / 2, p. 213-222]. ,,Condica liuzilor” din 1803 conţine şi unele informaţii de ordin social şi economic [3, p. 252-253].

Basarabia din primele decenii ale sec. al XIX-lea era divizată în 9 ţinuturi: Hotin, Soroca, Iaşi, Orhei, Hotărniceni, Tighina (Bender), Codru, Greceni, Ismail. Fiecare dintre ele cuprindea mai multe ocoale. Recensământul din 1817 includea pentru ţinutul Greceni două ocoale (Prut şi Cahul) şi un număr de 39 de sate, dintre care mai multe neatestate anterior: Roşu, Ciobalaccia (de Larga), Tartaul (de Larga), Burlacu, Aluatu, Acbota (Albota), Hagichioi, Baimaclia, Borceag, Ciucur Meşe, Tatar-Baurci (Tătăreşti), Căiet (Câietu), Luceşti ş.a.

Ţinuturile îşi trag originea încă din perioada formării statelor feudale, când teritoriile lor se împărţeau în ţări, voievodate şi ţinuturi. Din cuprinsul Moldovei făcea parte Ţara de Sus, cu ţinuturile de nord, şi Ţara de Jos, cu ţinuturile de sud. Prin legea din 1864, cunoscută ca legea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în Principatele Române se adoptă ca unităţi administrativ-teritoriale judeţele, cu subunităţile lor plasele. Acestea s-au păstrat şi în perioada de dominaţie ţaristă în Basarabia, pentru care în limbajul autorităţilor ruseşti se utilizau termenii uezd şi voloste.

Conform legii din 1864, judeţul Cahul, unul dintre cele trei judeţe (Cahul, Bolgrad şi Ismail) retrocedate Principatului Moldova de către Rusia, avea în componenţa sa trei plase: Coştangalia, Cotul Morii şi Tigheci. Plasa Coştangalia cuprindea majoritatea satelor din actualul raion Cahul: Andruşul de Jos, Andruşul de Sus, Badicul Moldovenesc, Badicul Rusesc (azi Rumeanţev), Baurci-Moldoveni, Borceag, Burlacu, Chioselia Mare, Chircani, Cotihana, Crihana Veche, Găvănoasa (cu Grecenii), Gigâlboaia (azi Lopăţica), Hutulu, Larga, Luceşti, Manta, Moscovei, Paicu, Pelinei (-Moldoveni şi -Bulgari), Roşu, Taraclia de Salcie, Tartaul de Salcie, Tatar-Baurci (azi Tătăreşti), Terteşti (Tretieşti), Trifeşti, Vadul lui Isac, Zărneşti (Zârneşti) [4, p. 21]. Comunele Brânza, Câşliţa, Colibaşi, Giurgiuleşti, Hagi-Abdul (azi A.I. Cuza) şi Văleni ţineau de jud. Bolgrad, plasa Cahul-Prut [4, p. 11].

În 1918 tradiţionala organizare administrativ-teritorială după judeţe şi plase a fost preluată de administraţia românească. După anul 1945 teritoriul Basarabiei a fost divizat în raioane. În 1998 s-a revenit la judeţe, dar numai până în 2003, când s-a trecut din nou la organizarea administrativ-teritorială după raioane.

Poziţia geografică şi condiţiile naturale favorabile, cu pământuri cultivabile şi păşuni mănoase, cu râuri, lacuri şi bălţi bogate în peşte, cu crânguri şi păduri nu prea întinse, dar cu tot felul de animale sălbatice, au asigurat în această zonă o viaţă sedentară şi o activitate umană variată. Geto-dacii au populat aceste meleaguri, le-au apărat şi au făcut ca neamul lor să rămână în istorie. Alături de ei, în vestitele colonii, au locuit grecii antici, apoi, în oraşele şi castrele nord-pontice şi dunărene, s-au aşezat legiunile romane, cu mulţimea de administratori, negustori, meseriaşi. Şi băştinaşii, şi cei veniţi de peste mări şi ţări au conveţuit timp îndelungat, întreţinând strânse legături comerciale, economice şi culturale. Drept dovadă sunt documentele vremii şi vestigiile arheologice.

Triburile nomade, câte s-au revărsat dinspre est, nu s-au reţinut prea mult prin aceste locuri, urmându-şi calea lor mai departe spre apus. Doar cumanii, în sec. al XII-lea, într-un număr redus, au rămas aici, prin locurile de stepă, până la dispariţia lor definitivă, asimilaţi fiind de băştinaşi. Ceilalţi, în marea lor majoritate, s-au strecurat prin Câmpia Dunării şi au ajuns până în Balcani şi în Câmpia Panoniei, unde în scurt timp le-a fost dat să aibă acelaşi destin. De pe urma cumanilor, în spaţiul pruto-nistrean au rămas numele unor râuri şi lacuri: Cahul, Ialpug, Covurlui, Ciuhur, Ciuluc ş.a. Acestea ni s-au transmis prin generaţiile strămoşilor noştri, prezenţi ca populaţie statornică şi permanentă în toate timpurile. Numele de localităţi cu aspect turanic Baimaclia, Baurci, Ciobalaccia, Tartaul, Taraclia ş. a. sunt de dată mai recentă şi aparţin ca formaţii onimice tătarilor nogaici. Aceştia, năvălind de peste Nistru, au populat stepele Bugeacului timp de aproape trei secole (XVI-XVIII). Populaţia băştinaşă însă şi în timpul dominaţiei turco-tătare a rezistat presiunilor şi oprimării străine, menţinându-se în istorie.

Sunt de menționat și unele date și informații de ordin d e m o g r a f i c. După 1812, printr-un ukaz ţarist, pământurile libere au fost date spre locuire bejenarilor sud-dunăreni (bulgari, găgăuzi) şi coloniştilor germani, precum şi ţăranilor ruşi şi ucraineni aduşi din guberniile Rusiei. De pe atunci îşi trag originea multe sate cu populaţie alogenă. S-au păstrat puţine informaţii asupra populaţiei localităţilor din fostul judeţ Cahul. Pentru satul Frumoasa, ulterior oraşul Cahul, datele informative se reduc la următoarele: 1771 − 95 de gospodării, 1774 – 115 de gospodării, 1819 – 1.500 de locuitori, 1845 – 3.070 de locuitori, 1859 – 4.300 de locuitori, 1897 – 7.077 de locuitori, 1904 – 7.738 de locuitori, 1923 – 12.000 de locuitori, 1930 – 11.370 de locuitori, 1940 – 11.800 de locuitori, 1950 – 28.300 de locuitori, 1979 – 33.100 de locuitori, 1989 – 43.000 de locuitori, 2000 – 45.500 de locuitori, 2004 – 42.510 de locuitori.

La recensământul din 1817, în localităţile din ţinutul Greceni locuiau circa 2.039 de familii cu 10.195 de locuitori (ţărani, mazili, ruptaşi, preoţi, diaconi ş.a.), dintre care 75 la sută, ca în întreaga Basarabie, erau români moldoveni [5, p. 69]. După aproximativ 100 de ani, numărul populaţiei s-a dublat şi aceasta nu pe seama sporului natural, ci drept rezultat al populării teritoriului cu bejenari sud-dunăreni, colonişti germani şi ţărani ruşi şi ucraineni aduşi din alte regiuni şi gubernii rusești.

Recensământul din 1930 prezintă următoarea situaţie demografică şi etnografică a judeţului Cahul: 196.693 locuitori, dintre care 100.714 români, 35.299 găgăuzi, 28.565 bulgari, 14.740 ruşi, 8.644 germani, 4.434 evrei, 1.466 ţigani, 619 ruteni (ucraineni), 503 greci, 247 cehi, 100 polonezi, 37 turci, 36 armeni, 21 unguri, 9 sârbo-croaţi, 1.259 de alte naţionalităţi şi de naţionalităţi neidentificate [6, p. 100-101].

După datele recensământului din 1989, raionul Cahul avea o populaţie de 90.082 de locuitori, dintre care 60.006 români, 9.379 ucraineni, 11.034 ruşi, 1.747 găgăuzi, 6.058 bulgari şi 1.858 persoane de alte naţionalităţi. La acealaşi recensământ, oraşul Cahul, cu un număr de 42.904 locuitori, avea următoarea structură etnică: 21.086 români, 6.728 ucraineni, 9.794 ruşi, 1.245 găgăuzi, 2.572 bulgari şi 1.479 de persoane de alte etnii [7, vol. I, p. 144]. Сonform recensământului din 2004, situaţia demografică şi componenţa etnică a raionului Cahul este următoarea: 119.231 locuitori, dintre care 93.096 moldoveni/români (78,1 %), 7.842 ucraineni (6,6%), 7.702 ruşi (6,5 %), 3.665 găgăuzi (3,1 %), 5.816 bulgari (4,9%), 1.104 de altă etnie (0,9 %), 6 de etnie nedeclarată. După mediul de locuire numărul populaţiei din raion a evoluat precum urmează: urban – 16.068 de locuitori (1959), 26.572 de locuitori (1970), 32.695 de locuitori (1979), 42.624 de locuitori (1989), 35.488 de locuitori (2004); rural – 62.074 de locuitori (1959), 74.406 de locuitori (1970), 81.686 de locuitori (1979), 79.384 de locuitori (1989), 83.743 de locuitori (2004).

Condiţiile geografice şi naturale au favorizat în spaţiul danubiano-nord-pontic dezvoltarea unei e c o n o m i i multilaterale. Din timpuri străvechi populaţia băştinaşă practica cele mai diverse ocupaţii: prelucrarea pământului, creşterea vitelor, vânătoarea, pescuitul. În scopuri agricole erau utilizate mai cu seamă terenurile din preajma râurilor şi lacurilor, acestea servindu-le oamenilor la irigaţii, morărit, transport, în gospodăriile casnice. Defrişarea pădurilor, prin utilizarea poienilor şi rariştilor, a sporit în permanenţă suprafeţele destinate culturilor agricole. Se cultivau cereale (grâu, secară, porumb, orz, ovăz), legume, pomi fructiferi, viţă de vie.

Câmpiile întinse, şesurile râurilor, bogate în ierburi de fâneață și de pășunat, au creat condiţii prielnice pentru creşterea vitelor şi păstorit. Pe la odăi şi câşle se creşteau vite cornute mari şi cai. Deosebit de dezvoltat era oieritul. Satele mari dispuneau de sute de mii de ovine şi caprine. Bugeacul le-a servit mocanilor ardeleni drept loc de iernat pentru numeroasele lor turme de oi. Produsele animaliere (carnea, brânza de oi, lâna, pieile) se colectau şi se transportau în târgurile şi oraşele din ţară şi nu rareori se exportau peste hotare, în ţările vecine (Austria, Polonia, Germania).

În marile oraşe şi porturi produsele agricole erau transportate cu carele, cu şlepurile pe Prut şi Dunăre. Râurile le-au servit localnicilor şi ca permanente căi de comunicaţii cu oraşele nordice (Fălciu, Huşi, Iaşi) şi cu cele sudice (Galaţi, Reni, Ismail, Chilia). De-a lungul Prutului, din loc în loc, se aflau mici staţii de ambarcaţiune pe şlepuri şi vaporaşe, funcţionau poduri mobile (plutitoare: bacuri, dubasuri, brudine) şi poduri stabile, construite din metal şi piatră (la Giurgiuleşti, Cahul, Cania). Pe maluri de râuri erau instalate multe mori de apă, pive (pentru împâslirea ţesăturilor de lână), velniţe sau povarne (pentru fabricarea rachiului şi spirtului), zalhanale (abatoare) şi mici fabrici de mezeluri unde se preparau cărnurile şi salamurile afumate.

Se circula la distanţe mari cu trăsurile şi cu diligenţele, de-a lungul şleahurilor şi drumurilor mari de ţară se aflau multe hanuri, denumite pe alocuri şi făgădăie, ratuşuri, acestea fiind situate mai cu seamă pe lângă vechile staţii de poştă, a căror menire era odihna călătorilor, schimbul cailor de poştă sau de menzil, reparaţia vehiculelor. Cele mai cunoscute erau şleahurile de pe văile râurilor Prut, Cahul, Ialpug, precum şi cele de pe culmile de dealuri (Şleahul Baimacliei, Şleahul Renilor). De-a lungul lor s-au păstrat până astăzi numele de locuri ce evocă existenţa unor asemenea localuri şi aşezăminte: La Poştă, Dealul Poştei, Podul Poştei, Făgădău, La Ratuş, Ratuşul, Hanul cel Mare, Hanul Roşu.

Până odinioară lunca Prutului adăpostea o mulţime de lacuri, bălţi, iezere, heleşteie, gârle. În împărăţia acestor ape o duceau minunat de bine şi oamenii, dar şi vieţuitoarele acvatice (animalele sălbatice, păsările, peştii). Se prindea din belşug tot soiul de peşte: crap, caras, ştiucă, somn, plătică, şalău, biban, ţipari (chişcari), raci. Unele specii de peşte îşi aveau habitatul lor în anumite lacuri şi bălţi, precum ne vorbesc şi denumirile ce le purtau: Crapul, Cărasul, Plătica, Bibanul. De locul de habitare a unor păsări şi animale ne amintesc hidronimele: Bătcăria (batcă „pelican”), Lebedinca, Gâscariul, Barcul Cucoarelor (barc „baltă; lac”), Hidra (Vidra), Hidrariul. Pescăriile (cherhanalele) împânziseră toate malurile bălţilor Prutului şi Dunării. Cu peştele prins în lacuri şi bălţi se hrănea tot Bugeacul, ba mai rămânea din belşug şi pentru a fi dus pe la mănăstirile şi schiturile îndepărtate, pe la restaurantele şi cabanele din regiunile precarpatice, fiind transportat cu carele trase de boi sau de câte două perechi de cai. La Tecuci, la Focşani, la Tazlău, la Covasna... peşte proaspăt pus la gheaţă şi peşte sărat uscat la soare.

Pădurile ce se ţineau lanţ de la nord spre sud, prelungind cândva Codrii Tigheciului până aproape de Dunăre, le-au fost de folos oamenilor şi ca depozit de lemn pentru construcţii şi de foc, şi ca locuri de vânătoare şi pentru albinărit. Documentele vremii atestă pentru unele sate prisăci cu sute de stupi de albine, ce produceau puduri de miere şi ceară, acestea constituind şi ele produse mult căutate, marfă de desfacere în ţară şi peste hotare. Lemnul de pădure era întrebuinţat şi pentru prepararea mangalului, a cărbunelui de lemn semiars, folosit în târguri şi oraşe pe la fierării şi croitorii, aici fiind nelipsit în prelucrarea fierului, în confecționarea uneltelor de muncă, la călcatul hainelor cu ajutorul bătrânului şi neînlocuitului fier de călcat cu cărbuni de pe atunci. Şi această îndeletnicire şi-a găsit reflectare în toponimie: Cărbuna, Cărbunăria, Căborniţa, Coborniţa, Bocşa, Bocşele (bocşă ,,cuptor pentru arderea cărbunelui de lemn”), Măngălăria, Vetrele de Cărbune.

Viticultura şi vinăritul erau printre cele mai productive ramuri ale agriculturii. Aproape că nu exista sat sau cătun care să nu fi avut în trecut, ca de altfel şi astăzi, mai multe parcele de vie, livadă sau grădină de zarzavat. După cum mărturisesc documentele vechi, satele şi moşiile se donau, se vindeau sau se cumpărau cu tot cu vii, cu iazuri, mori, prisăci şi velniţe. La începutul sec. al XIX-lea, în Basarabia, aproximativ 20% din pământurile lucrate le alcătuiau viile şi livezile. În 1901 viile şi grădinile cu pomi fructiferi acopereau o suprafaţă de circa 100 mii desetine [8, p. 18]. Cele mai multe plantaţii de vii se aflau în judeţele Cahul, Ismail şi Cetatea Albă. De suprafeţe viticole mari dispuneau satele prutene: Vadul lui Isac – 140 ha, Manta – 190 ha, Frumoasa – 136 ha, Crihana – 140 ha, Larga – 90 ha, Baurci-Moldoveni – 48 ha. Cele mai bune vinuri se obţineau la vinăriile de pe moşiile fraţilor Caravasile (Cahul-Frumoasa) şi de pe cele ale lui Crăciunescu (Crihana) [9, p. 209]. Vinul şi alte produse vinicole au înnobilat viaţa ţăranului basarabean, făcându-o mai uşoară şi mai bogată.

Până în sec. al XIX-lea, mari centre industriale în sudul Basarabiei nu au existat. Funcţionau doar mici întreprinderi navale, de construcţii şi de prelucrare a materiei prime agricole în oraşele maritime şi riverane (Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Reni). Şi în sec. al XIX-lea industria reprezenta o ramură slab dezvoltată a economiei. În fond, aceasta se reducea la satisfacerea necesităţilor curente ale populaţiei. Curând în centrele urbane îşi fac apariţia primele uzine și fabrici: turnătorii de fontă, de cherestea, de cărămizi şi olane, de obţinerea sării din apa de mare, de unt, de panificaţie. Prin multe sate sudice funcţionau mori de aburi şi cu tracţiune de cai, oloiniţe, tăbăcării, boiangerii, ateliere de prelucrarea lânii, cărămidării, fierării, lemnării, cojocării, croitorii. Prin anii ’30 ai secolului trecut oraşul Cahul avea 3 mori (Caravasile, Domoncoş, Niunin), 2 oloiniţe (Arabagi, Goldenştein), câteva fabrici de cărămidă, dubălării, boiangerii, cojocării etc.

Pe vremuri, în interiorul regiunii, comerţul se efectua între orăşeni şi săteni. Ţăranii îşi vindeau roadele câmpului şi produsele alimentare în schimbul uneltelor agricole, instrumentelor meşteşugăreşti şi obiectelor casnice. Pieţe şi iarmaroace se organizau în multe oraşe şi târguri din zonă. Deschiderea noilor căi de comunicaţie a favorizat comerţul cu centrele economice şi comerciale mai îndepărtate. Pe Mare şi pe Dunăre se făcea legătură între oraşele din Moldova, Crimeea şi din ţările apusene. De la Cetatea Albă prin Tighina, de-a lungul Nistrului, trecea drumul intercontinental Marea Neagră – Marea Baltică. Documentele vremii pomenesc de mai multe drumuri interne, care legau oraşele sudice cu cele din nord (Iaşi, Botoşani, Dorohoi, Suceava). Unul dintre ele s-ar fi numit Drumul Peştelui sau Drumul Măjilor (majă „car pentru transportul peștelui), pentru că pe acest drum peştele prins în bălţile dunărene şi prutene era dus cu carele spre regiunile muntoase din nord-vestul spaţiului românesc. Altuia, cu direcţia încărcăturii inversă, dinspre nord-vest spre sud, pornind de la ocnele carpatine, i s-ar fi zis Drumul Sării. De sare aveau nevoie şi crescătorii de vite, şi mocanii din Bugeac, pentru prepararea cărnii şi brânzei de oi, precum şi pescarii, pentru prepararea peştelui sărat.

După cum s-a menţionat deja, pe Prut şi Dunăre, cu şlepurile se transportau spre Reni şi Galaţi tot ce producea mai de preţ ţăranul basarabean: cereale, miere, brânză, fructe, legume. Conform unor statistici, în perioada 1928-1936, pe Prut cu şlepurile au fost transportate 53.996 de vagoane de cereale, maximele de transporturi fiind efectuate în anii 1929 – 8.400 de vagoane, 1932 – 8.461 de vagoane, 1934 – 8.189 de vagoane (10, p. 36).

Un mare venit în caznaua statului îl aducea exploatarea bălţilor, prin producerea şi comercializarea peştelui şi stufului. În perioada 1932-1936 s-a produs şi s-a comercializat: în bălţile Crihana-Manta – 616.316 kg de peşte, în valoare de 6.986.381 lei; în bălţile Cahul-Roşu – 844.726 kg de peşte, în valoare de 9.020.589 lei. Se producea anual 60 de vagoane de lână, în valoare de 42 mil. lei. Prin valorificarea stufului, crescut în bălţile Prutului, de la Chircani până la Văleni, se realiza anual un venit de 20-25 mii lei. Valoarea brânzei de oi se estima anual la 1 mil. lei, iar a caşcavalului produs în judeţ la 3 mil. lei [10, p. 31-33].

Particularităţile fizico-geografice şi naturale ale regiunii, evenimentele şi faptele istorice, principalele momente din viaţa materială şi spirituală a populaţiei (ocupaţiile, obiceiurile, datinile, credinţa) şi-au găsit reflectare în t o p o n i m i a regiunii, în nomenclatura topică majoră și minoră. Toponimia Basarabiei, constând din areale toponimice locale, inclusiv arealul Bugeac, reprezintă un microsistem onimic, un ansamblu de nume de locuri şi localităţi, care s-a format şi a evoluat timp de secole şi milenii în cadrul sistemului toponimic general românesc. Unitatea toponimiei româneşti din întreg spaţiul dacoromân se manifestă sub toate aspectele limbii: etimologic, lexical-semnatic, gramatical, derivaţional. Această unitate rezidă în comunitatea de factori de ordin general şi particular: istorici, social-economici, geografici, psihologici. Aceleaşi evenimente, fenomene şi stări din societate, aceleaşi condiţii fizico-geografice şi naturale, acelaşi mod de viaţă al oamenilor au generat apariţia aceloraşi tipuri şi modele de nume topice.

Toponimia Bugeacului, în ansamblul ei, prin conţinut şi formă, este românească. Autohtone se consideră numele de locuri şi localităţi create de o populaţie românească şi formate pe baza lexicului şi a mijloacelor derivative ale limbii române. Aceste nume alcătuiesc fondul principal al toponimiei basarabene (aproximativ 90 la sută din totalitatea denumirilor geografice locale), ele datând din diferite perioade istorice.

Româneşti sunt considerate şi hidronimele preistorice, moştenite de la populaţia geto-dacă: Dunărea, Nistru, Prut. Aceste nume au fost atribuite pe nedrept iranicilor, fiind explicate prin elemente lexicale scito-sarmatice. Or, denumirile respective, după cum susţin specialiştii, sunt de origine preindo-europeană, şi, întrucât limba geto-dacilor reprezintă unul dintre vechile idiomuri indo-europene, cuvintele etimoane corespunzătoare au putut exista şi în limba băştinaşilor geto-daci. În mediul lingvistic geto-dac şi apoi în cel dacoromân ele au circulat secole la rând şi deci au putut fi asimilate şi adaptate fonetic şi structural. Prezenţa triburilor trace în spaţiul nord-pontic este confirmată de vestigiile arheologice care datează încă din sec. al VI-lea î.Hr. Geto-dacii din cuprinsul interfluviului pruto-nistrean sunt atestaţi frecvent în sursele documentare de la începutul erei noastre.

Studiul etimologic a pus în evidență vechimea istorică și proveniența lingvistică a multor denumiri. Hidronimul Dunărea reproduce forma traco-dacică Donare (Donaris), la bază având radicalul indo-european dan / don ,,râu” şi sufixul -re (-ris) [11, p. 125-137]. Pentru cuvântul etimon să se compare: v. ind. dhana ,,apă, râu”, v. iran. dana ,,râu”, scit. dan / don ,,apă” ,,râu”, iafet. dhen ,,curent de apă”, „râu”. În scrierile vechi numele râului apare menţionat cu formele: lat. Danuvius (Danubius), v. slav. Дунавъ (Дунави), bulg. Дунавъ.

Din Antichitate este atestat şi numele râului Nistru: lat. Danaster (Danastris), v. slav. Днъстръ. Acesta, pe lângă radicalul dan, mai conţine elementul lexical verbal, tot de origine indo-europeană, is(t)ro ,,a năvăli”, ,,a curge repede”. Deci Nistru ar fi însemnat la origine ,,râu care curge repede” (probabil pe cursul său superior). Din acelaşi component is(t)r este dedus numele străvechi al cursului inferior al Dunării – Istra (gr. Istros, lat. Ister) [12. p. 19-20]. Un radical comun poate fi recunoscut în verbul din limba greacă rheo ,,a curge”, în lat. rivus ,,râu”, în germ. Strom ,,curent de apă” (de aici denumirea curentului marin Golfstrom), în termenii din limbile slave: rus., bg. струя ,,şuvoi, curent de apă”, pol. strumien ,,pârâu, râuleţ”.

În graiul viu al populaţiei româneşti din localităţile nistrene numele celui mai mare râu de pe teritoriul Basarabiei circulă cu forma Nestru, care, sub aspect fonetic, reproduce denumirea protoslavă Днъстръ, preluată de strămoşii noştri romanici şi păstrată din generaţie în generaţie până astăzi. Este încă o mărturile a vechimii şi continuităţii românilor la Nistru din cele mai vechi timpuri. Varianta Nistru prezintă tratamentul fonetic e > i, specific limbii ucrainene, fenomenul având loc doar prin sec. XII-XIV. Deci forma Nestru este anterioară variantei Nistru, care şi-a găsit o mai largă răspândire, probabil, pe cale livrească. Grecii denumeau râul Tyras, nume preluat apoi şi de alte populaţii, cu forme modificate, adaptate (Turlo, Turla), inclusiv de romanicii băştinaşi, reprodus şi în expresia românească S-a dus pe Turlă în jos, adică ,,s-a dus pe apa sâmbetei”, ,,s-a pierdut”. Aceasta reprezintă încă o dovadă toponimică în sprijinul vechimii, caracterului autohton, sedentar şi succesiv al vieţii romanicilor în această zonă.

Prutul nu are o explicaţie etimologică satisfăcătoare. Rămân deocamdată controversate şi insuficient motivate versiunile: gr. porata ,,vad”, gr. pyretos (puretos) ,,zbuciumat” ş.a. Un radical geto-dacic proth- ,,pârâu”, ,,râu”, de origine indo-europeană, e de presupus totuși la baza acestui hidronim.

Nume de localităţi geto-dacice nu s-au păstrat în cuprinsul Bugeacului, ca şi pe întreg teritoriul pruto-nistrean. Triburile invadatoare ale nomazilor asiatici au prădat şi au ars în calea lor satele şi oraşele băştinaşilor, din care cauză li s-au uitat şi numele pe care le-au purtat. Urmele multor aşezări autohtone din sec. I-IV d. Hr. au fost descoperite pe întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru. Din a doua jumătate a mileniului I datează cultura materială Dridu, ai cărei purtători au fost protoromânii. Reminiscenţe ale acestei culturi au fost găsite pe teritoriul actualelor localităţi: Crihana Veche, Vulcăneşti, Cişmichioi, Etulia, Roşu, Manta, Goteşti [13, p. 36-46].

În sec. X-XIII, la est de Carpaţi sunt menţionate mai multe formaţiuni politice teritoriale, specifice perioadei anterioare formării statului Moldova, cunoscute cu denumirile tiverţii (tolcovinii), iasii, berladnicii, brodnicii. Aceste formaţiuni erau atribuite de către diferiţi cercetători diverselor etnii (slavi, alani), nu însă şi românilor. După toate dovezile existente, nucleul lor îl constituiau anume băştinaşii acestor pământuri – românii. Constituite din comunităţi teritoriale şi cete de neam (patronimii), ele au avut un rol decisiv în organizarea vieţii sociale a populaţiei, sub aspect economic, juridic, militar. În baza lor s-au format ulterior micile comuniuni politico-militare ce aparţineau ţinuturilor Greceni, Tigheci, Lăpuşna, acestea dând naştere în cele din urmă Ţării de Jos a Moldovei. În virtutea acestor situaţii şi împrejurări social-istorice s-a menţinut peste veacuri şi a evoluat în continuare comunitatea etnică românească în spaţiul pruto-nistrean.

Au dispărut în negura vremurilor şi denumirile latineşti ale oraşelor şi castrelor romane, deşi urmele lor persistă încă, mai cu seamă în Bugeac, de-a lungul Dunării şi ţărmurilor Mării Negre, la Tyras (Cetatea Albă, azi Belgorod-Dnestrovsk), Cartal (azi Orlovka), Satul Nou (azi Novoselskoe) ş. a.

Valurile de pământ, atribuite romanilor, în special împăratului Traian, poartă în prezent nume livreşti, deci şi onimele respective sunt de dată relativ recentă: Valul lui Traian de Jos, Valul lui Traian de Sus. Numele lor mai vechi va fi fost Troian, termenul entopic troian însemnând în limba noastră ,,îngrămădire mare de zăpadă”, dar şi ,,întăritură străveche, constând dintr-un val lung de pământ, cu un şanţ de apărare”, iar într-o perioadă mai veche sau iniţială pur şi simplu ,,val de pământ”.

Toponimele româneşti propriu-zise, cunoscute astăzi, datează documentar din epoci mai târzii. Pentru Basarabia s-au păstrat mărturii scrise, în fond, de la începutul sec. al XV-lea. Documentele însă întârzie să fixeze realităţile istorice. În genere, vechimea romanităţii în spaţiul carpato-nistrean urmează a fi stabilită încă, pe baza de surse istorice autentice şi cu aplicarea celor mai riguroase metode ştiinţifice, pentru că teoria migraţionistă şi cea a descălecatului legendar, susţinute şi promovate cu insistenţă până nu de mult de pseudoistorici, dar şi prin unele opere literare, nu rezistă nici celei mai elementare critici.

Numeroase denumiri au existat şi în primul mileniu al erei noastre, ele referindu-se la aşezările romanicilor răsăriteni descoperite de arheologi în văile râurilor Prut, precum şi în regiunile codrilor Tigheciului şi Lăpuşnei. În aceste zone cultura materială autohtonă apare deosebit de evidentă, ea aparţinând, după cum precizează specialiştii arheologi, dacoromanilor în sec. V-VII, protoromânilor în sec. VIII-IX şi românilor în sec. X-XIV. Reminiscenţe ale acestei culturi, calificate de specialişti ca fiind autohtonă, au fost descoperite pe locul sau în preajma a 800 de localităţi existente astăzi. Sunt numeroase de asemenea şi aşezările româneşti din sec. XV-XVII, acestea fiind localizate şi pe teritoriul Bugeacului [13, p. 36-46].

Regiunile codrilor Tigheciului şi Lăpuşnei, cu văi adânci şi dealuri înalte, acoperite cu păduri seculare greu de pătruns, acestea constituind un obstacol serios în calea triburilor nomade năvălitoare, au adăpostit şi cele mai vechi şi numeroase aşezări ale românilor băştinaşi. Pe multe dintre acestea, cu nume româneşti, le găsim atestate în actele cancelariilor domneşti din sec. XV-XVII.

Unele dintre aceste localităţi au continuat viaţa românilor străvechi, din sec. VIII-IX şi X-XIV, fiind întemeiate pe locul sau în preajma celor anterioare. Altele, probabil, cele mai multe, datează din perioade mai târzii, făcându-şi apariţia în urma mişcărilor de populaţie dintr-o regiune în alta sau a strămutărilor locale. Deplasările de populaţie românească pe teritoriul Moldovei s-au produs în trei direcţii: (1) de la vest spre est, (2) din nord spre sud şi sud-est, (3) din sud-vest spre nord şi nord-est. Primele două, după cum afirmă Al. Philippide, au fost principalele şi cele mai influente în procesul de repopulare a teritoriului [14, p. 390, 404-407]. Din regiunea Carpaţilor, prin văile râurilor mari, precum şi din nordul Moldovei, coborau în permanenţă noi şi noi valuri de populaţie românească, sau grupuri separate de ţărani plugari şi crescători de vite, în căutarea pământurilor libere, prielnice vieţii, şi a locurilor bune de fâneaţă şi de păşunat. În urma acestor strămutări au apărut noi aşezări umane, acestea fiind situate în văile râurilor de câmpie şi în regiunile de stepă şi silvostepă ale Bugeacului.

 

BIBLIOGRAFIE:

1. N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1899.
2. Moldova în epoca feudalismului, Chişinău, vol. I-IX, 1961-2004.
3. Condica liuzilor pe 1886, în „Uricariul”, Iaşi, vol. VIII, 1886.
4. Tabloul de toate comunele rurale din ţară, Ediţie oficială, Bucureşti, 1864.
5. Șt. Ciobanu, Basarabia, Chişinău, 1993.
6. Recensământul general al populației României, Bucureşti, vol. I, partea I, 1938.
7. Dicţionarul statistic al Republicii Moldova, Chişinău, vol. I-IV, 1994.
8. Z. Arbore, Dicţionarul geografic al Basarabiei, Bucureşti, 2001.
9. I. Neamţu, Treimea de o fiinţă, Iaşi, 1991.
10. V. Creţu, Judeţul Cahul. Economic. 1927-1937, Cahul, 1938.
11. Gh. Ivănescu, Origine pre-indo-europene des noms du Danube, în: ,,Contributions onomastiues”, Bucureşti, 1958.
12. A. Eremia, Unitatea patrimoniului onomastic românesc, Chişinău, 2001.
13. I. Hâncu, Soarta băştinaşilor din spaţiul pruto-nistrean în Antichitate şi în Evul Mediu timpuriu, în: ,,Revistă de istorie a Moldovei”, nr. 1-4, 2001, p. 36-46.
14. Al. Philippide, Originea românilor, Iaşi, vol. II, 1923.
15. A. Gonța, Documentele privind istoria României. A. Moldova. Veacurile XIV- XVII (1384-1625). Indicele numelor de locuri, Bucureşti, 1990.
16. N. Iorga, Românii de peste Nistru, Olt, 1990.
17. A. Eremia, V. Răileanu, Toponimia Transnistriei: restabilirea fondului onimic românesc // „Buletinul Institutului de Lingvistică”, Chişinău, nr. 1, 2003, p. 25-33.
18. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Bucureşti, 1975, vol. I şi urm.
19. D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1992.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog