Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSARE. CONSTANTIN BRÂNCUȘI – 140

Pasărea măiastră (Lucrarea brâncușiană văzută de Ion Vinea, Lucian Blaga, Milița Patrașcu și Marcel Iancu)

Mircea COLOŞENCO

Alte articole de
Mircea COLOŞENCO
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXVI, 2016

Pentru tipar

Pasărea măiastră, în creaţia lui Constantin Brâncuși (Hobiţa, Gorj, 19 februarie 1876 – 16 martie 1957, Paris, Franţa), a apărut în anul 1912, titrată Măiastra (lucare în bronz), ca început de ciclu al mitologiei româneşti inspirat din transcendenţa lumii de dincolo. Ca să arătăm că erudiţia ţine de enciclopedism, o putem pune în acelaşi plan cu Garuda sanscrită.

Urmează Pasărea în spaţiu (bronz şlefuit, 1919, de formă elipsoidală), după care păsările sale îşi iau zborul, la propriu şi la figurat, în lumea artelor sublimată în spirit.

Poeţii Ion Vinea (,,Contimporanul”, IV, nr. 52, ianuarie 1925, p. 2) şi Lucian Blaga (,,Gândirea”, VI, nr. 1, februarie 1926, p. 6, şi în vol. Laudă somnului, 1929), i-au închinat Marelui Creator al PĂSĂRII versuri la fel de măiestrite.

Sculptorii Miliţa Pătraşcu şi Marcel Iancu (,,Contimporanul”, IV, nr. 52, ianuarie 1925, p. 2) i-au dedicat, la rându-le, omagii genialului sculptor român, cuvinte de simţire şi înalt profesionalism.

Aceste texte le reproducem în continuare, preluate din presă ori din colecţia de manuscrise a Academiei Române din Bucureşti.

 

Pasărea măiastră
Lui C. Brâncuşi

Duhul e în minţi – şi pe pământ umbră
Ochii noştri trag stelele în gări
Miresmele au spălat zgomotele –
cu vieţi ne pipăie câmpia –
mătasea mării paşilor se dăruie.
Bântuie vremea în ramuri greu încărcate
veştile, simte-le coapte, cad pretutindeni în noapte
Sorii mâinilor talere i-am întins
Pe mormintele nedeschise împinşi
Ne purtăm fântânile de sânge
Să ’nălţăm vrem, iar Turnul lui Babel
din năzuinţi cuib cuvântul lui de la început să boltim;
Ca în faţa unui cântec mare,
pasărea setei fulg de flacără
răstignească-şi ivirea măiastră
amăgitor de sfânt pe catapeteasmă.

I. Vinea

 

Pasărea sfântă
Întruchipată în aur de
sculptorul C. Brâncuşi

În vântul de nimeni stârnit
hieratic Orionul te binecuvântă,
lăcrimându-şi deasupra ta
geometria înaltă şi sfântă.
Ai trăit cândva în funduri de mare
şi focul solar l-ai ocolit pe de-aproape.
În păduri plutitoare-ai strigat
prelung deasupra întâielor ape.
Pasăre eşti? Sau un clopot prin lume purtat?
Făptură ţi-am zice, potir fără toarte,
cântec de aur rotind
peste spaima noastră de enigme moarte.
Dăinuind în tenebre ca în poveşti
cu fluier părelnic de vânt
cânţi celor ce somnul şi-l beau
din macii negri de subt pământ.
Fosfor cojit de pe vechi oseminte
ne pare lumina din ochii tăi verzi.
Ascultând revelaţii fără cuvinte
subt iarba cerului zborul ţi-l pierzi.
Din văzduhul boltitelor tale amiezi
ghiceşti în adâncuri toate misterele.
Înalţă-te fără sfârşit,
dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi.

L. Blaga

 

Brâncuşi

Suntem departe de atelierul lui Brâncuşi, unde operele lui strălucesc lumina lor misterioasă. E în acel Paris al cărui ritm l-a înţeles, nu ca cei ce l-au îmblânzit sau l-au întrebuinţat pentru a-i fi privighetoarea care cântă numai pentru sine. El, Brâncuşi, a ştiut doar să-şi deschidă larg tânăra şi extraordinara lui sensibilitate şi a face să răsune în ritm cu cetatea ciocanul său de pietrar. S-a pătruns de urbanismul contemporan, şi această hidră splendidă şi multicoloră, care e oraşul, i s-a ivit ca unic stimulent de forţe creatoare.

,,Să fii al timpului tău, iată singura raţiune de a fi”, zicea Oscar Wilde. De aici, groaza lui Brâncuşi de odihna fără sfârşit şi de meditaţia în faţa naturii aşa cum o înţelegeau romanticii. De aici şi concepţia sa faţă de călătorie. Se vorbea despre mecanicul aplicat viului ca de un lucru ostil vieţii – aici viul se ridică şi se mecanizează din propriul său instinct pentru a câştiga o nouă experienţă a lumii. Nu vă aşteptaţi din parte-i, odată întors din călătorii depărtate, să vă vorbească despre vreo mişcare artistică sau alta sau despre vreun eveniment de ordin estetic. Privirile lui de copil flămând de viaţă, purcese în larguri, descoperă alte izvoare decât acele ale artei şi în aceasta constă marea taină a veşnicei sale reînnoiri. Nici succesul şi nici gloria n-au reuşit să înăsprească pe acest om care printre noi rămâne ca una din cele mai proaspete imagini ale vieţii.

 Miliţa Pătraşcu

 

Brâncuşi

Numai un popor vânjos şi senzual putea da lumii pe Brâncuşi. Dezinteresat de reclamă, dânsul nu figurează încă în fruntea creatorilor artei noi, lângă Picasso, Bracque, a profeţilor. Totuşi după Rodin impresionismul sculptural era imposibil. Brâncuşi a fost acela care şi-a întors gândul în adâncimile simţirii pentru a găsi adevărul nou. El trebuie să fi strigat lumii măreţia şi ştiinţa artei negre. Pe când alţii ca Bourdelle Hayol, Nadier, Haller, Fiori s-au pierdut în cercetări de stilizare, Brâncuşi a fost singurul care a priceput senzaţia de a plăsmui cu darurile lui Dumnezeu. O profundă înţelepciune pentru simplificarea formei, o vastă sensibilitate pentru plasticitatea materiei l-au condus dintr-un început în căutarea expresiunii directe (fără intermediul intelectului) din artele primitive şi i-au luminat o dragoste neţărmurită pentru mrejele şi legile naturii. Opera lui Brâncuşi zguduie pe cel ce vine în faţa ei curat şi credincios ca şi în faţa naturii. Cine însă nu a iubit natura decât prin chipul redus amorf şi stupid al apusurilor cromolitografiate din cărţi poştale, acela nu posedă psihicul, emotivitatea nouă şi nu vede decât goliciune. Brâncuşi iubeşte viaţa şi natura cu o înţelepciune virilă. Dragostea sa nu este extatică pasivă romantică. Dimpotrivă: Atelierul lui este o redare a laboratorului natural. În mijlocul lui, ca un uriaş, stă vrăjitorul. Toate materialele, toate esenţele, toate instrumentaţiile, ştiinţa întreagă îl serveşte. Când crede să urmeze numai, să asculte numai legile cosmosului, el le pulsează şi compune, deseori, altele. Ca un magician, el a pătruns cele mai iscusite vrăji, filtrând sufletului acea emoţie simplă, senină, care te cuprinde la vederea minunii. Totuşi izbânda lui nu e întemeiată pe vreo dexteritate. Munca lui este a sihastrului credincios, care şi-a închinat gândirea elementelor, fiindcă ştie că cea mai deplină satisfacţie o găseşti când te mistuie puterea creaţiei. În ciuda civilizaţiei şi a culturii sterpe, el este singurul sculptor care a realizat cioplitura evlavioasă într-un trunchi de arbore, cilindrul spiritualizat; minune de aur sau bronz, sfera de marmură, materie veşnic vie alimentată de lumină. Întrevăd mărimea lui Brâncuşi acolo unde a liberat instincte noi, emoţii moderne şi a refăcut meşteşugiri nemaiîntâlnite de multe secole în plastică.

 Marcel Iancu

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog