Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CONFESIUNI ÎN TIMP

Norocul poeţilor basarabeni a fost poezia română

Grigore VIERU

Alte articole de
Grigore VIERU
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Ascultă-mi, Doamne, dreptatea
Psalmul 17
 
– Haide, dragă Grigore, să facem, împreună, cea mai lungă excursie biografică, în ce te priveşte, şi să te arăţi românilor de dincoace şi de dincolo de Prut într-o lumină crudă, definitivă, testamentară; îţi propunem, aşadar, ediţia non varietur, a vieţii lui Grigore Vieru. Ce spui acum nu mai poate fi schimbat niciodată. Cine ai fost tu? Cine au fost părinţii tăi, strămoşii tăi?
– Sunt născut în 14 februarie 1935, din părinţi plugari, Eudochia şi Pavel, într-un sat frumos – Pererita – aşezat pe malul stâng al Prutului şi înconjurat din trei părţi de păduri, vizavi de Miorcanii lui Ion Pillat. Tatăl meu adevărat a murit când eu aveam jumătate de an. Tatăl vitreg, Guţu Vasile, cel care m-a crescut şi el cum a putut, s-a pierdut în război. Mama a rămas orfană de amândoi părinţii. La numai 9 ani devenise un fel de mamă pentru ceilalţi doi fraţi ai ei mai mici: cocea, gătea, spăla rufele. Un frate a căzut pe plita încinsă şi s-a făcut scrum, pe celălalt, Maxim, l-a crescut mare şi sănătos. S-a întors rănit din război şi-i mai puroiază şi azi un picior, dar nu se dă bătut. Viaţa lui este o văcuţă, pe care o dezmiardă ca pe un copil, vorbind cu ea şi adunându-i verdeaţa de pe toate văile şi dealurile Pereritei, pe unde a rămas ascuns câte un fir de iarbă, pentru că ne-au arat până şi prispa casei.
Copilăria mi-a fost desculţă. Dar nu m-am plâns niciodată de asta. Am secerat desculţ grâul şi porumbul nostru, pe pământuleţul nostru nu prea întins, am cules desculţ strugurii tămâioşi din viişoara noastră, nici ea nu prea întinsă. N-am argăţit la nimeni, pentru că este o ruşine sa argăţeşti. La noi numai beţivanii şi leneşii, care-şi vindeau pământul, argăţeau. Pământul, atât cât l-am avut, ne-a hrănit prin dărnicia şi cuminţenia lui, la fel prin osteneala mâinilor noastre. Cerută în căsătorie de buni gospodari din sat, rămaşi văduvi şi ei, mama n-a mai vrut să-şi lege viaţa de nimeni decât de noi: de mine şi de sora mai mare, Sofia. Mai avusesem două surori, Tincuţa şi Liduţa, care muriseră de mici. Mama mai câştiga câte un bănuţ de pe urma croitoriei, pentru că de nevoie se făcuse şi croitoreasă. Cosea mai mult noaptea, pentru că ziua era la deal. Aşa se zice la noi ogorului: deal. O metaforă cuprinsă într-un singur cuvânt: deal, adică trudă şi greu. Cântecul meu de leagăn şi poveştile mele au fost dulcele ţăcănit al maşinii de cusut. Iar cucul copilăriei mele era motorul morii din Miorcani, al cărei melodios cântec, ce ajungea până la noi ca bătaia unei inimi de frate, mai sună şi azi în sufletul meu. Poate că de la ritmul celor două mari muncitoare, care erau maşina de cusut a mamei şi moara din Miorcani, am deprins ritmul poeziei.
Un an şi ceva, când a venit secetă mare şi pârjol asupra noastră, iar păgânii, programându-ne moartea, au măturat podul oamenilor de ultimul grăunte, m-am hrănit numai cu ştir şi lobodă şi borhot – nu ştiu dacă ştii ce înseamnă borhot – pe care biata mama îl căra cu spatele tocmai de la Cernăuţi. Cine avea macuh în casă avea cozonac pe masă, era fericit. Au murit de foame mai mulţi decât au murit în război.
Foametea mi-a potricălit plămânii. M-am îmbolnăvit la 18 ani, primăvara, când eram student în anul întâi la Institutul Pedagogic din Chişinău. Ţin minte că, în ziua când m-am hotărât să plec la învăţătură, mama a prins să bocească. Bocea cu adevărat. De spaimă. „Dragul mamei, n-am cu ce te da mai departe”. Am plecat totuşi. Am plecat cu un cufăr de lemn, în care aveam câteva manuale şcolare, ce vorbeau despre viaţa „fericită” adusă de „eliberatori”, despre istoria moldovenilor, care începea, desigur, la 1812. Mi-a fost îngrozitor de greu. N-aveam nici palton, umblam şi iarna în cel mai ieftin trenci. Din cursul doi până în patru, stăteam câte jumătate de an la Lipcani, unde ziua lucram la redacţia raională, iar după apusul soarelui eram învăţător la seral. Adunam o brumă de bănuţi, mă întorceam de Anul Nou la Chişinău, susţineam sesiunea, după care, a doua jumătate de an, studenţeam în voie, alături de colegii mei de facultate. Am avut noroc de nişte colegi buni, mai puţin necăjiţi ca mine, dar necăjiţi şi ei. Ţineau mult la mine. Poate fiindcă eram suferind, poate pentru că n-am jignit pe nimeni niciodată, poate pentru că scriam şi publicam versuri (am debutat cu un volum de versuri în anii studenţiei) şi nu umblam cu nasul pe sus. Stăteam în ultima bancă, pentru că acolo eram mai ferit de ochii lectorilor, şi, în loc să conspectez prelegerile, scriam versuri. La sesiunea de vară mă dădeam pe lângă fete, care aveau clituri de caiete cu prelegerile profesorilor, conspectate conştiincios, după care învăţau în glas. Ascultam atent minciunile istorice şi literare pe care, la fel de conştiincioase, le „cântau” fetele, şi să ştii ca n-am fost fruntea facultăţii, dar nici coada ei.
Mi-a spus Spiridon Vangheli, un mare scriitor al copiilor, tradus în mai toate limbile lumii, că îşi scria versurile şi el la fel: tot în timpul prelegerilor, şi tot în ultima bancă. Căpătând de la cineva un volum cu publicistica lui Eminescu, editat până la război, îşi alesese cea mai veche şi cea mai deşirată bancă şi citea pe Eminescu prin crăpătura ei, pentru că era prăpăd pe atunci dacă te prindeau citind pe „decadentul”, „pesimistul” şi „reacţionarul” Eminescu, pe cel care, în afară de Împărat şi proletar, nu avea aproape nimic bun, în viziunea manualelor vremii. L-a zăpsit totuşi un coleg şi l-a pârât. A avut mari neplăceri Vangheli. Noroc că era cel mai capabil student între colegii de facultate, şi asta l-a salvat de exmatriculare. Pârâtorul şi-a luat mai târziu doctoratul în baza creaţiei poetice a Luceafărului poeziei noastre, hrănindu-se şi azi din el: din doctorat. „Aşa-i românul”, vorba cântecului.
Ce vrei să-ţi mai spun? Da, era cât pe ce să uit: şefii de post nu ne-au bătut, aşa cum minţeau manualele şcolare, filmele artistice, spectacolele dramatice, comandate de Kremlin şi plătite bine, iar uneori inspirate de propria mârşăvenie a unor „clasici” în viată. Poate că era câte un şef de post în câte vreun sat pe care-l mâncau palmele, dar nu cred să-l fi mâncat degeaba. Şefii de post se atingeau numai de hoţi şi uneori de beţivi, cu oamenii harnici şi cinstiţi nu aveau nimic, din contră, mergeau unii la alţii în musafirie, îşi botezau unii altora copiii. Cei mai bătrâni spun că la fel de serios se purtau şefii de post cu hoţii şi beţivanii şi din partea dreaptă a Prutului şi că „era ordine, domnule, atunci”.
– Care a fost prima ta amintire? Atenţie, te rog să te adânceşti în tine până la a descoperi ceea la ce poate până acum nu te-ai gândit. Ce ţii tu minte cel mai demult? Ştiu că mi-ai putea răspunde, spre exemplu, „prima mea amintire e moştenirea ultimei răsuflări a bunicului meu”. Dar tu, Grigore, ce ţii minte din antichitatea vârstei tale?
– Ţin minte lumina argintie a muzicuţei care-mi făcea cu ochiul în prăvălia din sat. Îmi plăcea cântecul, mulţi dintre fraţii şi verişorii lui tata au fost şi muzicanţi. Ce mult mi-am dorit muzicuţa aceea! Dar mama nu avea bani, începusem s-o visez în somn. Visam că am intrat în posesia ei şi-ţi dai seama câtă durere plângea în sufletul meu de copil când mă trezeam fără ea. Odată însă visasem că n-o mai visez, că, în sfârşit, o am cu adevărat. Doamne, poate că niciodată nu am fost mai fericit în vis ca atunci şi niciodată mai trist ca în dimineaţa aceea când m-am trezit tot fără ea. Nici după război nu am putut s-o am, căci au venit fanfarele peste noi. Iar azi nu mi-ar ajunge suflarea pentru ea.
Apoi, ţin bine minte cutremurul din ’40. Să ştii că nu mă speriase atât zvârcolirea neobişnuită a pământului sub picioarele mele încă somnoroase, cât geamătul supărat al său. Cutremurul acela a fost ca un semn rău, repede după asta s-a stârnit războiul. Am înţeles, mai târziu, că pământul nu trebuie rănit, la fel cerul. Nu sunt, oare, un semn şi cutremurele care ne copleşesc în ultima vreme?!
– Care a fost cea mai mare bucurie a vieţii tale, Grigore?
– Am avut nu una singură, ci tocmai şase. Mai întâi, că scăpasem, peste trei ani, de blestemata boală din studenţie. Apoi a fost bucuria apariţiei primei mele cărţi – Alarma – pentru copii. Să ştii că atunci, în ’57, m-am închis în casă şi am stat o întreagă zi cu cartea în faţa, ca şi cu prima dragoste. Apoi, naşterea celor doi feciori ai mei – Tudor şi Călin. Apoi, vestea conferirii titlului de membru de onoare al Academiei Române. Apoi, propunerea candidaturii mele, de către aceeaşi Academie, la Premiul Nobel. Te rog să mă crezi că acest gest mă bucură mai mult chiar decât m-ar bucura minunea unei întâmplări de-a stăpâni un asemenea premiu.
– Mai erau dascăli de română în Basarabia, când învăţai tu?
– Sigur că erau. Oameni buni, dar mulţi dintre ei nu aveau studii necesare sau aveau un nivel profesional foarte scăzut, pentru că cei mai buni dascăli trecuseră Prutul. Am rămas orfani. Un licean adevărat, de pe timpuri, bate în cunoştinţe un student de azi, îi am în vedere pe cei de la ştiinţele umaniste, desigur. De la învăţătorii mei am aflat prima oară că „eliberarea” vine de la Răsărit. Şi lumina tot de acolo vine. Nu sunt supărat pe ei, aşa erau vremurile: neiertătoare, crâncene şi mincinoase. M-aş amărî însă nespus de mult dacă am susţine şi azi aceleaşi minciuni didactice.
– Când ai înţeles prima oară că eşti nu numai moldovean, ci şi român?
– Ştiam de la şcoală, din mincinoasele manuale, că sunt moldovean şi nicidecum român, adică sunt de alt neam, de altă limbă, de alt cântec şi de altă datină. Români erau cei din manuale care ne „ocupaseră” şi ne „bătuseră” pe toţi de-a rândul, ne „luaseră” bucata de pâine de la gură şi – culmea! – ne obligau să vorbim... româneşte. Deci „nu” eram român, dar atunci când mergeam pe valea Prutului mi se umezeau ochii, privind prin păienjenişul sârmei ghimpate spre satul de pe celălalt mal. Aveam România (şi o am) în sânge, pentru că sângele nu puteau să mi-l schimbe. Dar nu eram încă bine lămurit dacă lacrima care-mi umplea întreaga fiinţă se numeşte România. Nici mama, Dumnezeu s-o ierte, nu ştia, pentru că aşa ne învăţaseră cei 150 de ani de stăpânire ţaristă: să nu ştim. Ea vorbea româneşte, ca şi întregul sat, cânta româneşte, punea busuioc la icoană româneşte, torcea, ţesea şi broda româneşte, se lăsa duminica jos, în răcoarea nucului din faţa casei, româneşte, îşi înflora hornul casei cu mâna ei româneşte, se îngândura româneşte, răbda româneşte, era mândră că tata făcuse armata dincolo de Prut, la Dorohoi, şi că aveam neamuri dincolo, dar zicea că este moldoveancă, iar nu româncă. Doar un unchi de-al meu, Petru, numai suflet şi numai vână, care făcuse şi el armata dincolo, un mare iubitor de muzică, trompetist, care plânge ori de câte ori ascultă la radio sau la televizor muzică populară românească, mi-a spus într-o zi, mai demult: „Să nu-şi bată ei capul, suntem români, căci nu se află muzică mai frumoasă pe faţa pământului decât muzica românească”.
– Care au fost primii poeţi din Basarabia care au suferit că nu ezitau să se considere, în continuare, români?
– Primii poeţi basarabeni au fost strălucitul poet, preţuit şi de Pan. Halippa – Nicolae Costenco. Bătrân azi, bolnav şi, din păcate, uitat, cu o pensie şi mai mică decât a lui Geo Bogza şi Geo Dumitrescu, valori de excepţie şi unul, şi altul. În ’40, după ce am fost „eliberaţi de sub jugul cotropitorilor români”, Nicolae Costenco a avut curajul să-i spună lui Hruşciov că moldoveneasca şi româna sunt una şi aceeaşi limbă. Temerara cinste a maestrului a fost plătită cu 15 ani de surghiun siberian. Azi, dacă, Doamne fereşte, s-ar întoarce iar tătuca Stalin, mulţi dintre scriitorii basarabeni, dar şi unii dintre cei din Transnistria, ar plăti cu acelaşi preţ, dacă nu mai scump chiar, românismul lor.
– M-au impresionat primele poezii ale lui Grigore Vieru pe care le-am citit prin permanenta confuzie voită, pe care o făceai între mamă şi Ţară, însă, la un moment dat, nu te-ai mai putut abţine şi-ai spus: „Mamă, tu eşti Patria mea”.
– Mama şi Patria sunt două fiinţe gemene în sufletul meu. Îmi iubesc atât de mult Patria nu pentru că este cea mai frumoasă, ci pentru că este la fel de singură, cum a fost şi maică-mea.
– Când ai aflat de existenţa primului alfabet, practicabil de tine, ca poet, în afara celui chirilic, la care erai obligat încă din şcoală?
– Am aflat de el chiar la şcoală. În clasa întâi. Pentru că eu avusesem norocul să prind câteva luni şcolare româneşti, răstimp în care am reuşit să învăţ a citi şi a scrie. Repede, au venit peste noi chirilicele. N-am nimic cu ele, sunt pentru ruşi frumoase şi potrivite, iar eu „Sunt un om al nemâniei, / Lumii astea nestrăin / Vin din munţii latiniei, /Deci, şi scrisul mi-e latin”. Nimic mai frumos decât scrisul latin. Alfabetul latin parcă a fost inventat de către chiar miraculosul nostru cântec popular.
– Care au fost cei mai grei ani în Basarabia?
– Toţi au fost grei. Absolut toţi.
– Pe ce cale a reuşit România de dincoace de Prut să dea fraţilor din România de dincolo de Prut semnele de încurajare de care Basarabia avea nevoie pentru a continua să se apere?
– Pe calea cărţilor vechi şi mai noi de istorie şi de literatură română, în care s-au păstrat istoria şi limba noastră. De-acolo am aflat, cei mulţi, că suntem români. Dar poate că cel mai mult a muncit şi munceşte, în planul reînvierii conştiinţei naţionale, cântecul popular românesc. Dacă s-ar aduna într-un singur spectacol, bunăoară, Tudor Gheorghe, Dumitru Fărcaş, Sofia Vicoveanca, Gheorghe Zamfir, pentru a lua numai câte un reprezentant sau doi ai celor trei mari provincii româneşti, şi-ar întreba lumea basarabeană dacă este gata de unire cu miraculosul cântec, cu alte cuvinte cu Ţara, aproape toţi, chiar şi rătăciţii, n-ar ezita să spună „da”.
– Cum priveai poezia română, la care nu aveai acces decât prin vamă?
– O priveam prin lacrima sufletului meu, la fel prin ochiul curat al unei cred că bune intuiţii selective, pe care o am. Nu pot concepe devenirea mea poetică fără Eminescu, Blaga, Bacovia, Arghezi, dar nici fără generaţia lui Labiş – Stănescu, închegată din mari poeţi, unii dintre ei de geniu, cum ar fi Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Ion Gheorghe, Grigore Hagiu, Cezar Ivănescu, Adrian Păunescu, Gheorghe Tomozei, Horia Zilieru. Cred că nimeni, dintre poeţii adevăraţi basarabeni, nu poate afirma fără să cadă în păcat că s-a zidit ca poet în afara poeziei române, adică în afara Ţării de suflet. Norocul poeţilor basarabeni a fost poezia română, iar poezia lor a fost norocul Basarabiei. Cine scuipă în fântâna din care bea merită să fie izgonit din Ţară.
– Mai ţii minte seara de taină de la Pârâul Rece, seara în care tu mi-ai spus, după ce te odihniseşi două ore într-o cabană de lemn, că, dacă n-ai să mai poţi, ai să fugi în străinătate, numai ca sa te întorci legal în România?
– Parcă se pot uita asemenea seri? Auzisem până atunci un cântec despre cabana româneasca „La cabana Trei Brazi”, dar vedeam pentru prima oară o cabană adevărată. Munţii îi mai văzusem până atunci, dar parcă nu mai urcasem pe ei nicicând. Din vârful Carpaţilor, Dumnezeu nu se vede, dar de acolo se poate crede în El.
– Explică-mi, Grigore, cum a putut poezia să determine schimbările fundamentale de la Chişinău? Cum au putut poeţii să elibereze Basarabia?
– Un filozof din antichitate clasifica îndeletnicirile umane, potrivit importanţei lor sociale, în felul următor. Pe locul întâi era aşezat preotul. Pe locul doi venea oşteanul. Pe locul trei învăţătorul, pe locul patru filozoful şi abia pe locul cinci, pe ultimul, era aşezat poetul. Dar, zicea filozoful, sunt vremuri când lipsesc şi preotul, şi oşteanul, şi învăţătorul, şifilozoful, şi-atunci poetul trebuie să-i înlocuiască pe toţi. Au fost vremuri când am fost lipsiţi, în Basarabia, şi de preot, şi de oştean, şi de învăţător... Poetul a încercat să-i suplinească. Iată de ce îşi iubeşte Basarabia poeţii. Poeţii au eliberat Basarabia cu ajutorul celor care au crezut în cuvântul lor.
– Ce raporturi aveai înainte de 1989 cu Uniunea Scriitorilor de la Bucureşti şi ce raporturi ai acum cu ea?
– Raporturile cu Uniunea Scriitorilor au fost minunate. Marele prozator Zaharia Stancu, autorul celei mai cutremurătoare nuvele româneşti în care se cânta chipul mamei – Ce mult te-am iubit – şi care ştiu că ţinea mult la tine, îmi făcuse o invitaţie oficială pentru o vizită în Ţară. Mi-a plâns inima de bucurie. M-a incitat şi a doua oară, dar chemarea din plic o găsisem ruptă ca un bilet sau ca un act nevalabil. Am înţeles „aluzia” KGB-iştilor şi m-am purtat „cum se cuvine”, scriind cu şi mai mare iubire de Ţară. Albinuţa, abecedarul preşcolarului, am scris-o numai după ce mi-am văzut Ţara.
Apoi m-a invitat, tot oficial, următorul Preşedinte al Uniunii Scriitorilor – Dumitru Radu Popescu – un mare prozator şi dramaturg şi un minunat român. Mi-am văzut atunci aproape întreaga Ţară. M-am odihnit câteva zile la Casa de creaţie a scriitorilor, de la Neptun, al cărei director era un om cu inimă mare, domnul Axiu, care, din păcate, s-a pierdut (şi l-am pierdut) nu demult. Nu voi uita nicicând seara de suflet, de vorbe şi poezie, petrecută alături de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, de Ana Blandiana şi Cornel Popescu.
Apoi, o altă seară, la fel de deasă de suflet, petrecută la terasa Casei cu fascinantul prin fascinaţia sa Laurenţiu Fulga şi cu acel mereu solitar (aşa l-am văzut eu la Casa de creaţie) şi minunat poet, care se cheamă Eugen Jebeleanu. După aproape fiecare 5-6 minute, trecea pe lingă noi Nicolae Velea, care este, după mine, unul dintre cei mai valoroşi nuvelişti români contemporani. Nu vom greşi aşezându-l alături de Ştefan Bănulescu, cel din Iarna bărbaţilor, de D.R. Popescu, cel din Dor, de Fănuş Neagu, cel din Cantonul părăsit, de Eugen Barbu, cel din Oaie şi ai săi, de Ion Lăncrănjan, cel din Drumul câinelui. Trecea deci după fiecare 5-6 minute, rugându-l pe maestrul Fulga (în taină, dar în aşa fel ca să-l audă întreaga lume de pe terasă): „Domnule general (aşa îl alinta acel minunat copil pe maestru – subl. Gr.V.), vă rog să mă trimiteţi şi pe mine în Basarabia, vreau să văd Basarabia”. N-a mai apucat, săracul, s-o vadă. Şi era aşteptat. Şi era iubit în Basarabia de către tinerii scriitori. Îmi amintesc o întâmplare foarte amuzantă. Ştiind cu toţii că, prin anii ’60, Velea era idolul lui Andrei Strâmbeanu, un nuvelist minunat şi el, Vlad Ioviţă, remarcabil prozator şi cineast şi un bun român din Transnistria (ca şi Vladimir Beşleagă şi Anatol Codru, scriitori basarabeni de primă mână), care scria, săracul, neologisme româneşti pe faţa pereţilor cămăruţei în care locuia, pentru a le învăţa mai uşor, a făcut o glumă scriitoricească, lăsând într-o zi, în uşa casei lui Andrei Strâmbeanu, următorul mesaj: „Dragă Andrei Strâmbeanu, sunt la Chişinău şi aş dori mult să ne vedem. Nicolae Velea”. Pomenindu-se cu o veste atât de surprinzătoare, Andrei Strâmbeanu a cutreierat toate hotelurile Chişinăului, certându-se cu toţi administratorii şi învinuindu-i de cel mai grav păcat: că ascund pe Velea, deoarece nu vor să ne întâlnim cu fraţii noştri. Să ştii, dragă Adrian, că orice bun român din Basarabia doreşte să găsească în uşă, din partea fraţilor, un atare semn, fie şi fals.
Tot la Neptun am văzut cum lucra Ioan Alexandru – această lacrimă de foc în ochii Mioriţei. Se trezea odată cu privighetorile şi crea în mijlocul naturii, unde-şi improvizase o măsuţă de scris. Ori de câte ori mă ridic din pat mai târziu, îmi amintesc de Ioan Alexandru şi mi se face ruşine în faţa hărniciei lui de albină românească. Norocul m-a împrietenit cu poetul şi dramaturgul de excepţie Marin Sorescu. După Revoluţie nu am mai fost invitat de Uniune.
– De fapt, cum vă simţiţi, domnule academician român?
– Mă simt destul de bine în această nouă postură, mai ales că nu am fost „băgat nimănui pe gât cu anasâna”. Nu am avut niciun vot împotrivă, le mulţumesc domnilor academicieni şi domnului preşedinte al Academiei, Mihai Drăgănescu.
În general, am multe datorii morale faţă de mai mulţi scriitori români: Mircea Radu Iacoban, prozator şi dramaturg de seamă, pe nedrept marginalizat azi, mi-a editat la „Junimea”, în timpuri deloc uşoare, primul volum de versuri, Mircea Sântimbreanu, poate că cel mai de seamă scriitor al copiilor, m-a omenit urcându-mă în colecţia „Celor mai frumoase poezii”, Romul Munteanu, distinsul critic şi om de cultură, mi-a scos la Universul o carte realizată splendid sub aspect grafic graţie marelui artist plastic, dăruit cu har dumnezeiesc, Sabin Bălaşa.
– Vorbeşte-ne de scriitorii ruşi!
– Cunosc o parte din scrierile marilor scriitori ruşi (ruşii au, într-adevăr, o mare literatură): Dostoievski, Cehov, Tolstoi, Lermontov, Bunin, Bulgakov, Esenin, Ţvetaeva, Ahmatova, Mandelştam, pe care i-am citit în ruseşte, dar mai mult în română, pentru a prinde doi iepuri o dată: a cunoaşte marii scriitori şi a cunoaşte mai bine limba română.
– A apărat vreun scriitor rus cauza libertăţii Basarabiei?
– Nu prea. Poate cu excepţia lui Soljeniţân, care, în cutremurătorul său eseu despre Rusia, prezicea, într-un fel, reunirea Basarabiei cu România. Prezicea, dar nu ştiu pe cât ataşament creştin se sprijinea, vizavi de zbuciumul nostru etnic, această minunată profeţie. Să-i deie Dumnezeu sănătate, măcar şi pentru atât.
– Te-ai aşezat, dintru început, lângă toate valorile româneşti. Faptul acesta ţi-a fost reproşat de către acele persoane care te-ar fi dorit anexat. Care este credinţa ta în această privinţă?
– Cred că ai formulat exact norocul şi drama acestei aşezări. Cât am fost anexat, am fost lăsat în pace. Mihai Ungheanu îmi spunea într-o zi că la baza neplăcerilor mele bucureştene stau mai mult pricini politice decât poetice. Rusul (cel şovin, desigur), care este neîntrecut în treburi diavoleşti, ne-a închis într-un cerc vicios din care nu se ştie cum vom putea să ieşim. El ne-a impus războiul nistrean nu pentru a ne răpi Transnistria, ci, paradoxal, pentru a ne obliga să ne ţinem de ea, pentru că, ţinându-ne de Transnistria, ne îndepărtăm de Reunirea cu Ţara şi, îndepărtându-ne de Reunire, vom cădea iar în capcana rusului. Un proverb românesc zice: „Dă-mi o pace şi-ţi voi da două”. Noi am dat rusului două păci – pe-a lui şi pe-a noastră, dar el ce ne dă în schimb? Armata a 14-a. Ciudat târg! Să fiu înţeles drept: nu doresc, Doamne fereşte, reînceperea războiului, voiam să spun numai că trebuia să fim mai atenţi la semnarea Convenţiei cu privire la reglarea conflictului armat nistrean. Suntem nişte naivi crezând că, după semnarea Convenţiei, Armata a 14-a va pleca din Moldova. Ea se va muta, pur şi simplu, în altă pădure.
Cred în Reunire. Şi cred că trebuie realizată imediat, în felul următor: 1. Unificarea bisericii; 2. Unificarea manualelor şcolare; 3. Unificarea legislativă; 4. Unificarea monedei; 5. Integrarea economică. De integrarea spirituală nu mai vorbim, pentru că suntem integraţi deja, prin limbă, prin cântec, prin istorie.
– Ce părere ai de propunerea ca Mircea Druc să candideze la preşedinţia României?
– Nu trebuie să ne certăm înainte de a ne uni. Să ne grăbim încet. Eu cred că trebuie să candidăm mai întâi la deputăţie. Să vadă lumea ce putem mai întâi acolo.
– Ce ştii despre monarhie? Ce ştii despre regele Mihai? Ce părere ai despre restaurarea monarhiei în România? O crezi necesară? Ar avea ea vreo eficienţă istorică? Ar fi oare obligatoriu ca, în drumul de la dictatură spre democraţie, să se ajungă la regalitate?
– Ştiu prea puţin despre monarhie, pentru că pe mine m-au format, mai exact m-au fărâmat, alte vremuri. N-am nimic împotriva monarhiei, dar trebuie să căutăm alt rege, dacă putem călca tradiţia, unul care nu a fost decorat de Kremlin cu însemnele sale roşii: cu secera şi ciocanul. Acestea ne-au secerat orice mijire naţional-creatoare şi ne-au strivit degetele ori de câte ori am întins braţele înainte bâjbâind prin întuneric în căutarea dreptăţii, ori de câte ori am încercat să întindem mâna fratelui adevărat. Ştiu un rege foarte potrivit, care nu a trădat nicicând pe nimeni, dar este extrem de ocupat, fiindcă este Regele întregului Univers. Acel Rege se numeşte Isus Hristos.
– Cum priveşti întemniţarea ultimei echipe de lideri politici români din vremea socialismului?
– Cunosc pe domnul Ştefan Andrei, fostul ministru de externe al fostului regim. Este un om de o vastă cultură. Are largi vederi politice. Este un bun român. Mai mult decât a reuşit Domnia Sa să facă în timpul totalitarismului nu cred că ar fi reuşit altcineva. Este o greşeală, dacă nu un păcat, că omul care a cuprins bine cu ochiul cele două arene politice – naţională şi externă – se uită azi printre gratii la cerul Patriei sale.
– Cum ai pagina Europa, dacă ai fi secretarul de redacţie al acestui continent şi s-ar pune problema ca el să arate cât mai frumos şi să doară cât mai puţin? Lângă cine ai pagina România?
– Păi, lângă ţările scandinave Europa, iar România lângă Carpaţi. Nu sunt naţionalist. Pur şi simplu, mi-s dragi Carpaţii. Domnul Grigurcu Gheorghe continuă să mă lovească sub centură cu „antirusismul” meu inventat de el (vezi „Contemporanul”, nr. 42/1992), neştiind, săracul, să discearnă două lucruri elementare: nu am nimic cu poporul rus, domnule, am ce am cu ocupantul rus, aşa cum are ce are, cu acelaşi ocupant, şi letonul, estonianul, letonianul, ucraineanul, gruzinul, armeanul. Dacă-mi viola teritoriul şi drepturile naţionale tancul italian, m-aş fi ridicat cu aceeaşi vehemenţă şi contra ocupantului italian, chiar dacă în străvechimi avem aceiaşi strămoşi.
– Care e problema-cheie a lumii la ora actuală?
– Credinţa. Întoarcerea lumii cu faţa spre Dumnezeu. Malraux ce spunea? Veacul ce vine ori va fi religios, ori nu va fi deloc. Diplomaţia nu mai ajută la nimic dacă atunci când greşeşte Bush, este nevoit să greşească şi Snegur, bunăoară.
– Mi-e neplăcut să-ţi pun această întrebare, dar de la o vârstă trebuie să ne aşteptăm la cele mai drastice confruntări de opinii. Te rog să nu eziţi să-ţi faci aici, în revista unor oameni care-ţi sunt atât de apropiaţi, confesiunile fundamentale şi să dai o formă practicabilă unui testament al tău.
– Jur în faţa lui Dumnezeu să nu vâr nicicând cuţitul în inima fratelui meu de peste Prut, ci, dacă va fi nevoie, să primesc eu lovitura din partea străinului.
„De voi tăcea, mă aseamăn cu cel ce coboară în groapă.” „Am căutat cea mai grea povară şi m-am găsit pe mine însumi.”
Fă, Doamne, să ajung să văd prima zi a Reunirii şi-apoi să mor, ca să nu văd apoi şi certurile care se vor aşeza între fraţi.
– Ce e de făcut pentru a împiedica dihania să zdrobească români?
– Afară de Reunire, mai aştept două importante lucruri: secarea definitivă a benzinei pe faţa pământului, ca să mai stea fiecare la casa cui îi are, că prea ne plimbăm de ici-colo. Apoi, să vină oamenii aceia necunoscuţi pământenilor – extratereştrii – să ştii că îi aştept de mult. Îi aştept în felul meu: să vină fără să facă mari stricăciuni, să vină o dată pe săptămână, duminica, pe la ora 7 dimineaţa, şi să ne dea fiecăruia câte două palme zdravene, fără să ne spună pentru ce. Să-i aşteptăm cu groază, întrebându-ne: de ce? Până când vom găsi singuri răspunsuri.
– Care e poziţia ta, mare poet al Basarabiei şi al neamului românesc, în legătură cu Ardealul?
– Nu sunt mare eu, mare e Octavian Goga.
– Ce crezi că trebuie făcut pentru românii din Bucovina de Nord şi din Basarabia de Sud?
– Exact ceea ce s-a făcut şi se face în ultimul timp pentru Basarabia, poate chiar mai mult. Mai ales pentru Bucovina de Nord, care nu e încă rusificată şi ucrainizată pe deplin.
– Care e viitorul Comunităţii Statelor Independente?!
– Ca să ai viitor, trebuie să ai un prezent. Comunitatea actuală nu are nici măcar prezent. Ea nu are decât un trecut urât.
– Vorbeşte-ne despre copiii tăi, Grigore.
– Am doi copii. Cel mare, Tudor, este doctorand la Spitalul militar din Bucureşti. Are mare noroc de doi specialişti de excepţie: domnul profesor Mircea Olteanu şi discipolul acestuia Benone Cârstocea, doctor în ştiinţe medicale. Celălalt, Călin, este medic şi el, se specializează în acupunctură la un distins profesor, Constantin Bărbulescu. Copii buni.
– Crezi în Dumnezeu?
– Cred atât de mult în El, încât atunci când, din obişnuinţa şcolii care mi-a deformat sufletul, îi scriu numele cu literă mică, îmi cer imediat iertare în faţa Prea Înaltului. Am spus din obişnuinţă, pentru că în Basarabia, până mai ieri, nu era voie să scrii Dumnezeu cu literă mare. La buchie mare avea dreptul numai partidul comunist. Soljeniţân spunea: „Vai de capul Ţării care scrie Dumnezeu cu literă mică iar partid scrie cu literă mare”.
Cred atât de profund în bunul Dumnezeu, încât atunci când mă rog către El, îmi scot ceasul de pe mână.
– Ce ai zice dacă ţi s-ar propune să candidezi la preşedinţia României? Desigur, în afară de replica pe care ţi-o cunoaştem: „umerii mei sunt prea fragili pentru o asemenea povară”.
– Dragul meu, e ca şi cum l-am rechema la putere pe rege. Cunoaştem oare noi atât de bine Ţara (noi, cei care am trăit în afara ei), cunoaştem atât de profund sufletul ei, problemele sale interne şi externe, pentru a ne asuma o atât de imensă responsabilitate?! Şi suntem oare chemaţi pentru o astfel de sarcină?! Oricum, voi fi cu toată inima de partea preşedintelui, care doreşte să slujească şi să îndrepte vremea acestui binecuvântat de Dumnezeu pământ, numit România, neîndepărtându-i viaţa de matcă şi iubind-o ca pe ochii din cap. Fie că acel preşedinte va veni din partea P.D.S.R., fie că din partea liberalilor, din partea ţărăniştilor sau din partea agrarienilor, din partea U.D.M.R.-iştilor sau a independenţilor. Orice preşedinte va trebui să se călăuzească după străvechiul strămoşilor noştri dicton: „Îmi iubesc Ţara nu pentru că este mare, ci pentru că este a mea”.
– Care este culoarea ta preferată? Care e floarea ta preferată? Care e anotimpul tău preferat? Care e versul tău preferat?
– Îmi place culoarea albastră. Albastrul cicorii. Mi-i dragă floarea-soarelui, atât de frumos alintată în româneşte: sora-soarelui, soarea-soarelui, răsoare, răsărită. Din copilărie mi-i plină de toamnă fiinţa, de toamna cea încărcată de linişte, rod şi dumnezeire: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ Sufletului nostru bucuros de moarte”. Iată că ţi-am spus, din Arghezi, două versuri care-mi plac. Cum să nu te cutremure celebrele versuri eminesciene: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” sau „...Iar timpul creşte-n urma mea. Mă-ntunec”. Sau cosmicul vers bacovian: „Aud materia plângând”. Sau acest inegalabil catren popular: „Doamne, Doamne, mult zic Doamne, / Dumnezeu pare că doarme / Cu capul pe-o mănăstire / Şi de nimeni n-are ştire”. Sau dumnezeieştile versete din Psalmul 28, traduse de geniul lui Sadoveanu: „Mila se va întâlni cu adevărul / Pacea şi dreptatea îi vor săruta, / Adevărul din pământ va răsări / Şi din ceruri va privi dreptatea”. Cred că avem un folclor poetic fără egal şi o poezie, clasică şi contemporană, dintre cele mai frumoase din lume.
– Te-au atacat diverse reviste bucureştene şi ieşene. Nume mici sau de rezistenţă au girat sau chiar au semnat atacurile. Te-au surprins însă valurile de reproşuri ale unui ticălos (care scria în „Expres Magazin”) şi ale unei femei din Piaţa Chişinăului: că de ce nu te duci să mori pe Nistru. Te-a atacat şi „România literară”, te-a atacat şi „Contemporanul”, te-a atacat şi „Contrapunct”. Atacaţi erau concomitent şi Eminescu, şi Eliade, şi Goga. Ce se întâmplă, Grigore, cu noi? Îmi spuneai, la un moment dat, că, dacă ar îndrăzni cineva să-l atace pe poetul naţional al Gruziei, a doua zi ar fi revoltă populară.
– „S-au strâns ticăloşii împotriva mea, pe care nici nu-i cunosc, rupându-mă fără încetare”. Iată ce scrie „Expres Magazin”: „Alături e masiva făptură a Păunescului, aproape peste tot apare şi firavul poet Grigore Vieru, amintind de celebrul cuplu Stan şi Bran. De câte ori persoana fratelui Vieru este prezentată pe micile ecrane, ni se aminteşte că este internat în spital, suferind, de unde a ieşit special pentru diversele ocazii patriotice. Pacient incomod, tot umblând pe la Parlament, ba pe la sediul P.D.S.R., ba prin Moldova lui Ştefan cel Mare, se pare că doctorii au probleme mari cu vindecarea bolnavului, că de la cimitir n-a putut să iasă decât Ceauşescu. Da ăla a fost împuşcat, nu şi-a neglijat tratamentul”. Semnat: Aspida.
Ce mumă te-a născut, mă, A-spidei? Există un fel de putere puturoasă, în faţa căreia omului i se face scârbă şi o ocoleşte. Totuşi, astupându-mi nasul, voi cerca să trec prin ea în câteva cuvinte. Păi bine, mă A-spidei, ai mâncat d-ta ştir şi lobodă, ţi-a găurit d-tale foametea plămânii şi stomacul? Ai înghiţit d-ta mii de prafuri, ţi-au fost d-tale sparte venele cu mii de ace? Ţi-a spus ţie cineva „govori po celoveceski” („vorbeşte omeneşte”, adică ruseşte) atunci când vorbeai sau vorbeşti româna?! Eram supărat pe Gheorghe Grigurcu, dar acel confrate al meu este un domn, faţă de gura d-tale îmbăloşată de veninul urii şi nesimţirii totale. Ce rău ţi-a făcut suferinţa mea, de vrei să mă vezi, ca şi cazacii, cu un glonte tras în ceafă, de vrei să mă vezi acoperit cu ţărâna cimitirului?! Teme-te deDumnezeu! Teme-te şi dta, domnule Ion Cristoiu, care girezi „Expres Magazinul” şi care crezi că a bea apa fântânii dintr-o găleată (aşa l-ai prezentat pe Adrian Păunescu în „Evenimentul zilei”, într-o poză, minţind că bea altceva), de ce crezi d-ta că a bea apa fântânii din găleată este o impietate, iar a-ţi lipi de ziar cu saliva lui... Dumnezeu propria poză, ridicată ca o icoană deasupra pamfletului „Zvonul ca informaţie exactă”, este ceva divin şi măreţ? Şi de ce îndemni pe A-spidei să mă atace atât de barbar?! Vom fi noi, basarabenii, mai rămaşi în urmă şi mai puţin intraţi în Europa, dar, spre deosebire de „Expres Magazin”, în magazinele noastre de piaţă nu se aduc porci coviţăind, se aduc porci gata pârliţi.
Nu ştiam că „Expresul” dtale are o soră – „Tinerama”, iar A-spidei un frate: Denis Dinulescu. Iata ce nerozii scrie Denisul în „Tinerama”: „Grigore Vieru ne este băgat cam cu anasâna pe gât. Nu numai cu această ocazie. Poeziile dânsului nu ne spun nimic: văicăreli despre mama plecată, casa distrusă, porcul furat din ogradă. Dânsul ar fi trebuit să tacă din gură, dar face următoarea afirmaţie: tinerii căzuţi în revoluţie au cântat cântecele Cenaclului Flacăra”. Ceea ce, ştim cu toţii, nu este adevărat. Ne întrebăm: de ce se chinuie dl Grigore Vieru să trăiască revoluţia română când n-a participat la ea? Un proverb românesc zice: „Spune-mi cu cine te-aduni, ca să-ţi spun cine eşti”.
Nu ştiu cine este acest Dinulescu, n-am auzit de el. De dta, domnule Max Bănuş, am auzit. Mai mult, te-am ascultat deseori vorbind la „Europa liberă”. Parcă vorbeai lucruri înţelepte. Ce s-a întâmplat, că „Tinerama” confundă porcul furat cu tragedia unei provincii româneşti? De când mama plecată şi casa distrusă se numesc, în limbajul „Tineramei”, „văicăreli”?
Ai lipsit mult din Ţară, n-ai de unde să cunoşti poemele mele. Şi-atunci, de ce publici, domnule Bănuş, văicărelile Denisului, ce interese urmăreşti? Iată una din văicărelile mele despre mamă: „Uşoară, maică, uşoară / C-ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ. / În priviri c-un fel de teamă, / Fericită totuşi eşti: / Iarba ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce gândeşti”. Sau iată altă „văicăreală”, tradusă de nişte „proşti” în peste zece limbi: „Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te urăsc / Cum te blestemă unii, vreau să zic, / La fel cum lumina pârăsc. / Dar ce-ai face tu şi cum ar fi / De-ai avea mamă şi-ar muri? / Ce-ai face tu şi cum ai trăi / De-ai avea copii şi-ar muri? // Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te urăsc. / Vei fi mare tu, eu voi fi mic, / Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc. // Nu frică, nu teamă – / Milă de tine mi-i / Că n-ai avut niciodată mamă, / Că n-ai avut niciodată copii”.
Este oare revoluţia moşia domnului Dinulescu? Şi cât vor mai specula oare pe seama tinerelor jertfe revoluţionare toţi pezevenghii?! Şi-apoi, a vârât oare Cenaclul Flacăra cu anasâna zecilor de mii de tineri versurile rostite de mari actori, cântate de străluciţi folkişti în scenă, ale unor Eminescu, Alecsandri, Macedonski, Coşbuc, Goga, Blaga, Bacovia, Arghezi, Pillat, Ion Barbu, Emil Botta, Zaharia Stancu, A. E. Baconsky, Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Geo Dumitrescu, Ion Gheorghe, Constanţa Buzea, Ion Horea?! Versurile poeţilor basarabeni Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Nicolae Dabija?!
Pe urmă, de când numele lui Eminescu se cheamă, în această ţară, kitsch?! Dacă ar citi un om civilizat aceste trăsnăi, s-ar cruci: mai sunt oare în Europa triburi canibalice?!
– Ai devenit cetăţean român de câtăva vreme. S-a schimbat ceva în sufletul tău, Grigore?
– Sunt cetăţean român cu acte (cu acte în regulă) din 17 iulie 1992. Este cea mai frumoasă şi cea mai tulburătoare zi a vieţii mele, când steaua ce-mi călăuzeşte soarta s-a apropiat cel mai mult de zbaterea mea pământească. De azi înainte îmi voi sărbători ziua de naştere la 17 iulie.
 
Pentru conformitate: Adrian Păunescu
„Literatura şi Arta”, nr. 34, 20 august 1992, p. 4-5

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog