Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Mișcarea națională a românilor din Basarabia (1812-1918)

Gheorghe NEGRU

Alte articole de
Gheorghe NEGRU
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

O privire de ansamblu asupra mișcării naționale din Basarabia relevă o serie de etape care, în dependență de contextul istoric și de alți factori (asupra cărora nu putem insista acum), se deosebesc după scopurile urmărite de participanți, formele de manifestare ale rezistenței, amploarea și forța acesteia. Dacă pornim de la „fazele structurale” ale mișcărilor naționale, evidențiate de savantul ceh Miroslav Hroch1, în Basarabia prima etapă („faza A”, eforturile activiştilor din mişcarea naţională erau orientate, în primul rând, la „cercetarea scrupuloasă a trăsăturilor lingvistice, culturale, sociale şi uneori istorice a grupului nedominant şi la consolidarea lor în conştiinţa concetăţenilor...”) a acestei mișcări începe în 1812 și durează până în 1900. În cadrul acestei lungi etape, se profilează alte două perioade calitativ deosebite: 1) 1812 – încep. anilor ’60; 2) încep. anilor ’60 – 1900. După cum putem constata, drept hotar serveștre unirea Principatelor Române în anul 1859 și consolidarea statului român modern în anii următori care a marcat atât schimbarea paradigmei politicii naționale a Imperiului Rus în Basarabia, cât și a mentalitatății elitei culturale de aici. În anii 1812-1900, în pofida politicii de rusificare și izolare, a persecuțiilor autorităților țariste, s-a pus bazele, în paralel cu procesele din Principatele Române și România, dar la o scară mai mică, a identității românești moderne, dezvoltându-se în Basarabia o elită (nu prea numeroasă, e adevărat, dar reprezentând partea cea mai activă și influientă a societății) care s-a sincronizat cultural și politic cu procesele din România, „visând” la unirea cu țara respectivă. Această elită, împotrivindu-se politicii de rusificare, a generat un naționalism preponderent cultural care s-a bazat pe românismul modern, aflat în ascensiune în Principatele Române și România. Astfel a fost compensată lipsa instituțiilor culturale naționale în Basarabia și a propriilor cercetări în domeniul istoric, lingvistic și cultural.

Primul act de împotrivire în fața politicii de rusificare îl constituie respingerea, în anul 1814, a intențiilor guvernatorului I. Harting de a anula autonomia Basarabiei și legile moldovenești. Boierii au scris, în 1814, mai multe petiţii, adresate ţarului Alexandru I, ober-procurorului Sfântului Sinod şi Comitetului de Miniştri, în care solicitau ca în administrația și instanțele judecătorești din Basarabia să fie păstrate legile moldoveneşti și limba română. Se solicita, de asemenea, ca mitropolitul Gavriil să fie acceptat drept diriguitor în Consiliul Suprem, iar guvernator să fie numit un moldovean, general-maiorul Ilie Catargiu2.

S-au opus ferm politicii de rusificare, în anul 1919, doi judecători de la Judecătoria ţinutală Akerman: Lemne Machedon şi Grecul. Aceştea au refuzat să semneze actele alcătuite doar în limba rusă, solicitând ca ele să fie traduse în limba maternă, pentru că ei „doresc neapărat să asculte şi să înţeleagă clar în propria limbă toate chestiunile dezbătute în această judecătorie”3.

La 21 iunie 1828, guvernatorul civil ad-interim al Basarabiei expedia țarului, ministrului afacerilor interne și guvernatorului general al Novorosiei și Basarabiei un tabel conținând o listă a unor persoane din Basarabia (postelnicul Inco Schino din Chișinău, sărdarul Costache Saidji din Chișinău, aga Costache Țigara din Chișinău, arhimandritul mănăstirii închinate Florești Luca din Lăpușna, județul Orhei, Anastasie Hristodul din Leușeni, județul Orhei, nobilul Anastasie Ciolac din Chișinău,) monitorizate de poliția secretă a Imperiului Rus pentru „dorința de a uni Basarabia cu Moldova”4. În document se specifică că „persoanele menționate în tabel se află sub supravegherea poliției de la data de 24 iulie 1826, la indicația țarului, anunțată prin dispoziția din 10 iulie a aceluiași an a guvernatorului general al Basarabiei, contele Voronțov, în legătură cu suspectarea Domnului Moldovei, Sturdza, și a Voievodului Serbiei, Miloș Obrenovici, de intenții dușmănoase împotriva Moldovei (Basarabiei – n.n.)”. Supravegherea nu a oferit nimic compromițător, toți suspecții basarabeni dând dovadă de un „comportament adecvat”. Din păcate, dosarul de arhivă („curățat”, probabil, în perioada sovietică), intitulat „Corespondența guvernatorului civil cu polițiile orășenești și judecătoriile ținutale privind persoanele aflate sub supravegherea secretă a poliției pentru dorința de a uni Basarabia cu Moldova”, nu ne oferă și alte detalii referitoare la acest caz interesant. E cunoscut însă faptul că Ioniță Sandu Sturdza a devenit, în septembrie 1822, primul domn pământean, numit după șirul lung de domni fanarioți. El a fost contestat de autoritățile țariste, fiind perceput drept un adversar al influenței ruse în Moldova și un aliat de încredere al Imperiului Otoman. Nu cunoaștem astăzi dacă suspiciunile demnitarilor Imperiului Rus indicau intențiile reale ale domnului moldovean sau dacă ele erau nefondate, determinate de orientările geopolitice ale acestuia. Oricum, documentul permite reconstituirea unui tablou mult mai complex al predispozițiilor politice ale elitei basarabene din anii imediat următori de la anexare, completând șirul de documente care atestă la unii boieri moldoveni din epocă ceea ce Ioan Pelivan a numit „încredere mistică în pravoslavia rusească”5.

Consolidarea sentimentului național românesc din Principatele Române în anii ’30-’40 ai sec. XIX a influiențat și starea de spirit a nobilimii moldovenești din Basarabia. În cadrul adunărilor nobililor și moșierilor basarabeni din anul 1839, cât și a adunării generale din 1 martie 1841, aceștea, constatând starea deplorabilă a predării limbii materne în Basarabia, au solicitat extinderea predării limbii moldovenești (române) în școlile elementare lancasteriene și în școlile județene (aceasta se preda doar în școala județeană din Chișinău și la gimnaziul din același oraș), selectarea și numirea unor profesori de limbă maternă bine instruiți, comandarea manualeler și a literaturii didactice necesare în Moldova și Valahia6. În acel context, ținând cont de evenimentele din Principatele Române și de dispozițiile nobilimii basarabene, autoritățile imperiale nu au îndrăznit să respingă demersurile venite de la Chișinău, chiar dacă în 1843 expira termenul de șapte ani, fixat de hotărârea Consiliului de Stat din 13 iunie 1836, pentru primirea petițiilor în limba moldovenească (română). La 3 iunie 1841, Comitetul de Miniștri al Imperiului Rus a comunicat ministrului instrucțiunii publice hotărârea, aprobată de țar, privind permisiunea de a trimite pe directorul școlilor din Basarabia, Nelidov, la Iași și Cernăuți, pentru 20 de zile, cu scopul de a achiziționa manuale pentru „predarea limbii moldovenești la Gimnaziul din Chișinău și în școlile județene și căutarea acolo a unui comisionar în acest domeniu pe viitor”7. Iar la 17 septembrie 1842, ministrul adjunct al instrucțiunii publice, contele Șirinschi-Șihmatov, a acceptat introducera predării „limbii moldovenești” doar în două școli județene: din Hotin și Bălți8.

Sub influiența proceselor politice și naționale din Principatele Române, la 6 martie 1841, adunarea nobilimii din Basarabia a decis să propună autorităților imperiale ca să extindă și în ținutul dintre Prut și Nistru prevederile Regulamentului Organic referitoare la țărani, care, din 1833, „există la frații noștri”. Motivația, făcând referire la unitatea etnoculturală a românilor de pe ambele maluri ale Prutului, este foarte sugestivă („același neam pe ambele părți ale Prutului, identitatea vechilor legiuiri și obiceiuri, asemănarea climei, a solului, a obiceiurilor și înclinărilor populației sătești, totul favorizează această a noastră cerere”)9.

În condițiile când populația din Basarabia, dar și autoritățile Imperiului Rus erau conștiente de unitatea etnoculturală a românilor din Basarabia cu cei din Principatele Române, demersul nobilului Alexandru Mișcenco și a proprietarului tipografiei și litografiei din Chișinău, Achim Popov, din 19 august 1846, adresat Comitetului pentru cenzură din Odesa, de a li se permite editarea la Chișinău a ziarului intitulat „Românul”, a fost perceput ca un fapt firesc. Demersul a parcurs toate treptele ierarhice, dar titlul ziarului nu a atras atenția și nu a indignat pe nimeni. Documentul a fost readresat Direcției principale pentru cenzură din Sanct-Petersburg, iar apoi guvernatorului general ad-interim al Novorosiei și Basarabiei P. I. Fiodorov, care, la rândul lui, a solicitat opinia Consiliului regional din Basarabia. Consiliul regional a permis editarea ziarului „Românul” cu condiția ca acesta să „găzduiască în paginile sale știrile oficiale locale, până la momentul editării aici a unui buletin gubernial”. Deși, în decembrie 1848, Alexandru Mișcenco și Achim Popov au cerut, prin intermediul instituțiilor de cenzură din Odesa și Sanct-Petersburg, să li se comunice decizia guvernatorului general, ei nu au mai primit niciun răspuns10. Putem doar presupune că motivul acestei tăceri tactice a fost același ca și în cazul refuzului editării la Chișinău, în anii 1856-1864, în limba română și rusă, a revistei „Steluța Prutului”. A fost vorba de teama perpetuă a autorităților țariste ca nobilii din Basarabia să nu preia ideile unioniste și, în general, să nu se conecteze la fluxul curentelor politice și naționale din Principatele Române, de intenția de a împiedica comunicarea spirituală, literară științifică a românilor din ambele țări.

Unirea Principatelor Române în anul 1859 a creat o situație geopolitică nouă în această parte a Europei de Sud-Est, influiențând nu doar politica internă a României, ci și atitudinea autorităților Imperiului Habsburgic și ale Imperiului Rus față de statul român nou creat și față de comunitățile românești din cadrul acestor imperii. În Basarabia, mișcarea unionistă din anii ’50 și unirea Principatelor au generat două procese contrapuse. A fost vorba, în primul rând, de înviorarea și fortificarea sentimentului național românesc al boierilor culți și intelectualilor moldoveni, determinând conturarea în cadrul societății basarabene a unei grupări „românofile” distincte, dand startul unei rezistențe culturale mai mult sau mai puțin directe față de politica de rusificare. Fenomenul s-a produs sub influența noului context politic constituit după înfrângerea Imperiului Rus în războiul Crimeii (1853-1856) și retrocedarea, în anul 1856, a județelor de sud ale Basarabiei (Bolgrad, Cahul, Ismail) către Principatul Moldovei. Evenimentele respective au coincis și cu o oarecare relaxare, un mic „dezgheț” al regimului autocrat, după urcarea pe tron a țarului Alexandru II (1855-1881), în urma eforturilor depuse de acesta de a reforma și moderniza structurile economice și sociale anacronice ale Imperiului Rus11. Documentele rusești din acei ani consemnează activitatea culturală a grupării boierești „românofile” în frunte cu Carol și Alexandru Cotruță, Nicolae și Aristide Caso, Constantin Cazimir, Constantin Cristi etc., orientată spre extinderea predării limbii române în școlile din Basarabia, utilizării ei în administrație și în viața publică, elaborării și publicării unor abecedare și a altor cărți didactice pentru predarea limbii române, preluării și achiziționării manualelor și a literaturii pentru elevii basarabeni din România, fondarea tipografiilor pentru publicarea literaturii în limba română, editarea ziarelor naționale, consolidarea relațiilor cu organizațiile național-culturale din România etc.

În prima jumătate a anilor 60 ai sec. XIX, a avut loc o corespondență între guvernatorii Basarabiei și organele ierarhic superioare de la Odesa și Sankt-Petersburg cu privire la gradul de pericol pentru Imperiul Rus a „curentului românofil” sau a „partidului boierilor moldoveni”. Pe lângă faptul că semnalează o evidentă resurecție națională, identitară, printre intelectualii și nobilii moldoveni din Basarabia, ca urmare a unirii din 1859 și a impactului României moderne, corespondența confirmă că pentru demnitarii Imperiului Rus termenii „moldovean – român”, „moldovenism – românism” și, respectiv, „limba moldovenească – limba română” desemnau una și aceeași realitate etnică și lin-
gvistică, una și aceeași identitate națională, adică erau sinonime. Ipso facto, acești demnitari percepeau manifestările național-culturale ale intelectualilor și boierilor moldoveni ca un proces unitar, ca o singură mișcare. Nici vorbă de două mișcări – „moldofilă” și „românofilă” – și de contrapunerea dintre „identitatea moldovenească” și „identitatea românească” (după cum vor scrie mai târziu istoricii sovietici). Identitatea românească a constituit unica alternativă în față rusificării, unica expresie, din punct de vedere cultural, identitar, a tendinței către modernitate a moldovenilor basarabeni12.

Pe de altă parte, ca răspuns la unirea Principatelor Române și crearea statului român modern, fortificării sentimentului național românesc printre intelectualii și boierii moldoveni din Basarabia, dar și ca urmare a consolidării propriului naționalism rusec, s-a produs o schimbare a paradigmei politicii naționale a Imperiului Rus în Basarabia, o înăsprire drastică a politicii de rusificare, ceea ce a condus la respingerea tuturor inițiativelor intelectualilor și boierilor moldoveni privind afirmarea culturii naționale, la anularea treptată a predării „limbii moldovenești” în toate tipurile de școli. Startul „noii” politici naționale a Imperiului Rus în Basarabia a fost dat aproximativ în anul 1862, atunci când inițiativa lui C. Cristi de a fonda o „tipografie moldovenească” a fost categoric respinsă de autoritățile țariste (de acum încolo nicio propunere a nobililor moldoveni privind dezvoltarea culturală a etnicilor români din Basarabia nu va mai fi acceptată), deoarece acesta făcea parte din numărul acelor moldovanofili, care visau la o Românie unită și contopită. Deși erau considerați loiali, românii basarabeni au nimerit primii în „vizorul” politicii de rusificare a Imperiului Rus din a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Au urmat, în anul 1863, polonezii, lituanienii și ucrainenii. După insurecția din 1863-1864, Polonia devine un oarecare teritoriu aflat sub supravegherea țarului și administrat de un funcționar rus. Tot atunci, în anul 1863, autoritățile țariste au adoptat o hotărâre care interzicea publicarea ziarelor și revistelor în limba ucraineană. În toate aceste cazuri, motivele care au condus la shimbarea „vitezei” politicii de rusificare a Imperiului Rus au fost diferite, dar toate au avut la bază intenția oficialităților de a suprima și controla procesele naționale considerate de ei periculoase, determinate de infuențe externe. Chiar dacă demnitarii de la Sankt-Petersburg erau la curent că „partidul românofil” din Basarabia nu punea în pericol regimul țarist, așa cum se întâmplase în Polonia răsculată, și nici nu generase o mișcare națională de aceeași amploare ca în Ucraina, ei, oricum, s-au alarmat și au decis să suprime procesul înainte ca acesta să ia avânt13.

La începutul sec. XX, a început a doua etapă („faza B”) a mișcării națonale din Basarabia. Atunci, conform lui M. Hroh, „apare o nouă generaţie de activişti care încearcă să atragă cât mai mulţi adepţi din rândul propriului grup etnic pentru realizarea planului de creare a viitoarei naţiuni, apelând la ajutorul agitaţiei patriotice care urmărea să „trezească” în ei conştiinţa naţională”. La sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX elita intelectuală boierească din Basarabia a fost completată cu un grup nou de intelectuali proveniţi din familii de clerici, învăţători, funcţionari de la sate, rezeşi şi alte categorii de ţărani liberi care au proliferat un naţionalism, denumit de ei înşişi „revoluţionar” sau „naţional-democrat”. Cei mai de vază reprezentanți ai acestui tip de naționalism s-au dovedit a fi foştii studenţi ai „pământeniei” basarabene de la Universitatea din Dorpat care, la 5 februarie 1900, în cadrul unei adunări generale, au constituit prima organizaţie naţională ilegală din Basarabia. Ei au stabilit legături cu românii basarabeni din România, cu alte personalităţi de la Bucureşti, au organizat manifestări culturale naţionale, s-au implicat în activitatea politică ilegală14. Liderul ei incontestabil – Ioan Pelivan –, împreună cu alţi intelectuali din Chişinău şi Bucureşti, au contribuit decisiv, în 1905, la declanşarea mişcării naţionale din Basarabia, au pus bazele presei româneşti, au desfăşurat o amplă activitate de demontare a miturilor imperiale ruseşti şi de cultivare a identităţii româneşti moderne, bazată pe ideea unităţii lingvistice, culturale şi etnice a tuturor românilor aflaţi sub dominaţie străină şi a celor din România liberă15. Mişcarea din 1905 a depăşit cadrul naţionalismului cultural al boierilor, formulând cererea autonomiei Basarabiei în cadrul Imperiului Rus şi încercând să constituie și să consolideze primele structuri politice din Basarabia16.

În anul 1917, mișcarea națională din Basarabia a intrat într-o nouă etapă – a treia – care, conform periodizării lui M. Hroh, corespunde „fazei C”. În această etapă, „majoritatea populaţiei începe să acorde o însemnătate deosebită propriei identităţi naţionale și se formează o mişcare de masă”. După biruința revoluției democratice de la Petrograd și căderea autocrației țariste, la 27 februarie, la Chișinău, Odesa, Kiev se constuie o serie de partide politice (cel mai relevant a fost Partidul Național Moldovenesc, constituit la sfârșitul lunii martie – începutul lunii aprilie) și organizații național-culturale (Cercul Național al studenților și ostașilor români-basarabeni din Kiev „Deșteptarea”, 26 aprilie 1917, Societatea Culturală Moldovenească, Chișinău, 12 iunie 1917 etc.), se constituie comitete ale militarilor moldoveni din garnizoanele de pe frontul româno-rus din România, din sudul Rusiei, din Ucraina, iar la 23 iulie 1917 este ales Comitetul Executiv Central Moldovenesc al organizațiilor militare moldovenești în frunte cu Gherman Pântea. Ele au organizat o suită de manifestări publice, întruniri, cosfătuiri, congrese, au elaborat demersuri, declarații, memorandumuri în care au solicitat organelor locale și guvernului provizoriu soluționarea problemelor național-culturale moștenite de la regimul țarist, organizarea învățământului primar și secundar în limba română, elaborarea și editatea manualelor și a literaturii didactite în limba maternă, organizarea cursurilor pentru învățătorii din școlile primare naționale, introducerea grafiei latine, transformarea limbii române în limba oficială a administrației publice, efectuarea serviciului divin în limba maternă, încetarea colonizării Basarabiei cu populație alogenă etc. Solicitarea politică inițială de bază a mișcării naționale a fost constituirea unui organ legislativ suprem – Sfatul Țării – și proclamarea autonomiei Basarabiei în cadrul Republicii Federative Democratice Rusești17. Într-un context politic intern și internațional foarte complicat, marcat de puciul bolșevic de la Petrograd din 25 octombrie 1917, de anarhia și debandada provocată de soldații ruși bolșevizați ce se retrăgeau în interiorul Rusiei, de schimbarea dramatică a situației de pe frontul româno-rus și evoluția discuțiilor dintre beligeranți etc., la 21 noiembrie 1917 a fost convocat, după 105 ani de dominație țaristă, Sfatul Țării – primul parlament al Basarabiei – care, la 2 decembrie 1917, în baza dreptului la autodeterminare a popoarelor, a consfințit transformarea fostei gubernii Basarabia în Republică Populară Moldovenească, iar la 7 decembrie 1917 a ales primul guvern al acesteia. Procesul de autoderminare națională a românilor din Basarabia a continuat la 24 ianuarie 1918, odată cu proclamarea Republicii Democratice Moldovenești independente, și la 27 martie 1918, odată cu unirea acesteia cu România. Astfel Basarabia s-a detașat din „îmbrățișarea frățească” atât a fostului Imperiu Rus, cât și a noului imperiu sovietic ce se profila la orizont.

 

Note:

1 Мирослав Хрох, От национальных движений к полностью сформировавшейся нации: процесс строительства наций в Европе, Нации и национализм. Перевод с англ. и нем., Москва, Праксис, 2002, с. 125.

2 Iustin Frățiman, Istoricul Mitropoliei Prilavia (Brăila), Chișinău, Tipografia Soc. An. „Glasul Țării”, 1923, p. 244-267.

3 Gheorghe Negru, Limba română în instituțiile juridice și administrative din Basarabia (1812-1828). În: Caiete de Istorie, Chișinău, an II, nr.1 (5), decembrie 2012, p. 1-2; Idem, „Constituția” din 1818 și funcționarea limbii române în instituțiile juridice și administrative din Basarabia. În: „Destin Românesc”. Revistă de istorie și cultură. Serie nouă, 2006, nr. 2, p. 82-83.

4 Idem, Țarismul și mișcarea națională a românilor din Basarabia, Chișinău, Editura Prut Internațional, 2000, p. 119-120.

5 Ioan Pelivan istoric al mișcării de eliberare națională din Basarabia. Ediție îngrijită, studiu introductiv, note, bibliografie și indice de nume de Ion Constantin, Ion Negrei și Gheorghe Negru, București, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2012, p. 63.

6 Gheorghe Negru, Limba română și politica de rusificare în Basarabia. În: „Destin Românesc”. Revistă de istorie și cultură, Ediție specială, 2011, nr. 5-6, p. 80-81, 86-88.

7 Ibidem, p. 85.

8 Ibidem, p. 94.

9 Leon Boga, Lupta pentru limba românească și ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chișinău, Editura Universitas, 1993, p.216-217.

10 Gheorghe Negru, Presa de limbă română din Basarabia și Regatul României sub impactul cenzurii țariste. Documente din arhivele de la Moscova, Sankt-Petersburg, Chișinău, București. În: „Destin Românesc”, Revistă de istorie și cultură, Ediție specială, 2008, nr. 5-6, p. 22-30.

11 Russel Sherman, Rusia, 1815-1881. Traducere de Radu Paraschivescu, București, Bic ALL, 2001, p. 66-129; Michael Lynch scrie despre o „linie politică liberală inițială”, abandonată apoi de țarul Alexandru II (Reacțiune și revoluție: Rusia 1881-1924. Traducere de Emilia Stere, București, Bic ALL, 2000, p. 21).

12 Gheorghe Negru, Imperiul Rus, Basarabia și identitatea românească. În: „Destin Românesc”. Revistă de istorie și cultură, Serie nouă, Chișinău, 2016, nr.1, p. 6-13.

13 Gheorghe Negru, Politica națională a Imperiului Rus în Basarabia și limba română. În: „Akademos”. Revistă de știință, inovare, cultură și artă, 2012, nr. 2, p. 29.

14 Idem, Scurt istoric al „pământeniei” studenților basarabeni din Dorpat (sf. sec. XIX – înc. sec. XX). În: „Destin Românesc”. Revistă de istorie și cultură, Serie nouă, Chișinău, 2009, nr. 4, p. 22-29.

15 Ion Constantin, Ion Negrei, Gheorghe Negru, Ioan Pelivan. Părinte al mișcării naționale din Basarabia, București, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2011, p. 44-74.

16 Gheorghe Negru, Revoluţia rusă din 1905-1907, România şi declanşarea mişcării naţionale din Basarabia, In Honorem Alexandru Moşanu. Studii de istorie medievală, modernă şi contemporană a românilor (coord: Nicolae Enciu), Cluj-Napoca, Editura Academia Română. Centrul de Studii Transilvane: Presa Universitară Clujeană, 2012, p.337-346.

17 Idem, Crearea şi începutul activităţii Sfatului Ţării în lumina unor noi documente. În: „Revista de istorie a Moldovei”, 1997, nr.3-4, p. 18-31.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog