Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CONFESIUNI ÎN TIMP

"Fără limba română n-aş fi ajuns poet"

Grigore VIERU

Alte articole de
Grigore VIERU
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

– Nichita Stănescu mărturisea: „Patria mea este Limba Română”. Ce crede despre limba maternă Grigore Vieru? Cum apreciaţi, domnule poet, destinul de astăzi al limbii române în Basarabia?
– Metafora lui Nichita este minunată. Dar în cazul nostru, al românilor din Basarabia, ea exprimă numai jumătate de adevăr.
O patrie clădită numai pe datul lingvistic, cu o populaţie educată doar în cultul unei istorii false sau în cultul unei istorii străine, o patrie fără o economie şi o armată naţională este numai pe jumătate patrie.
– Destinul limbii noastre, dezvoltarea firească, chiar supravieţuirea ei – în situaţia când „bilingvismul armonios” continuă a fi promovat în stânga Prutului– depind în mare măsură de adevărul spus şi conştientizat despre obârşia graiului străbun. Deşi au fost aduse suficiente dovezi în favoarea adevăratei denumiri a limbii noastre care este Limba Română, Parlamentul a introdus în Constituţie glotonimul „limba moldovenească”, votând şi legiferând demult compromisa teorie a celor „două limbi”. Cum credeţi, care este logica acestei decizii antiştiinţifice?
– S-a mizat, indiscutabil, pe necunoaşterea de către populaţie a istoriei neamului nostru. Dar şi pe laşitatea multor moldoveni, pe moliciunea lor (suntem prea mălăieţi, ce mai vorbă!), pe capacitatea unora de a-şi schimba culoarea în funcţie de împrejurări şi de a se vinde uşor pe trei arginţi străinului.
Dacă eram ceceni, rămâneam Patrie, chiar dacă nu aveam la îndemână altceva decât limba maternă.
Nici puterea de la Chişinău, nici cea de la Moscova nu se tem de limba română. Se tem de altceva: că limba română ar putea renaşte în noi sentimentul românismului. De asta se tem tovarăşii. S-ar putea ca buclucaşa Constituţie să accepte glotonimul pentru care ne zbatem, dar va refuza categoric şi cinic etnonimul „popor român”. Or, numai dreptul la istoria neamului ne-ar putea reuni cu Ţara.
Vorbeam de cameleoni şi aş vrea să-ţi povestesc o întâmplare autentică. Există un nebun care se plimbă, cântând, pe lângă blocul în care locuiesc conducătorii republicii şi prin faţa hotelului „Codru” din Chişinău. Într-o zi, observându-mă, nebunul începuse, chiar sub nasul poliţistului, să cânte o frumoasă romanţă românească. Avea o perfectă dicţie, şi poliţistul, cu un perfect simţ al responsabilităţii „limbii moldoveneşti”, a încercat (este adevărat că delicat) să-i închidă gura. Atunci nebunul a încercat să cânte ceva ruseşte şi poliţistul a tăcut. După cum vedeţi, la noi şi nebunii au însuşit perfect anumite deprinderi moldoveneşti...
– Cunoaşteţi conţinutul Noii Constituţii a Republicii Moldova?
– Da, şi pot afirma că, dincolo de inepţia glotonimului „limba moldovenească” şi alte câteva, noua Constituţie este, în linii generale, frumoasă. Dar este proastă constituţia ale cărei cuvinte frumoase nu pot acoperi fundul gol al mulţimii.
– Unii demnitari ne previn că cei care vor utiliza glotonimul limba română vor fi traşi la răspundere. Cum însă ar trebui să procedăm cu cei care nu vor în mod ostentativ să înveţe şi să vorbească limba statului?
– Nu se ştie încă cine va fi pedepsit mai întâi: noi, pentru dorinţa firească de „a ne ţine de neamuri” cu limba strămoşilor, sau tovarăşii, pentru sărăcia groaznică în care au aruncat biata lume.
Pe mine nu mă doare capul că străinul nu doreşte să ne înveţe limba. Să n-o înveţe, dacă aşa crede el că este mai bine şi mai civilizat. Dar să nu-mi dea lecţii de istorie. Să nu mă conducă. Să-şi ştie locul!
– O lecţie falsă de lingvistică şi istorie ne-o oferă, cu părere de rău, nu numai străinii. Unii dintre politicienii noştri, care pretind că deţin adevărul în ultimă instanţă şi că exprimă vrerea poporului, le-au luat-o cu mult „înainte” celor care nu vor să ne cunoască limba...
– Până mai ieri justificam într-un fel rătăcirea agrarienilor prin necunoaşterea istoriei neamului. Am declarat de câteva ori, public, cu toată sinceritatea, că, dacă dumnealor vor lăsa în pace limba şi istoria strămoşilor noştri, voi deveni unul dintre cei mai aprigi susţinători ai lor în viitoarele alegeri parlamentare, neatingându-mă de sârma ghimpată de la Prut şi răbdând-o atâta vreme cât o rabdă Dumnezeu şi Istoria.
Azi, după ce au hăcuit puţinul pământ ce ne-a rămas, împărţindu-l cui se nimereşte („mulţi avari ticăloşi, bând vin, au răspândit în lume dărnicia”), numai pentru a ne îndepărta şi mai tare de matcă, mi-am dat seama că tovarăşii din partidul de guvernământ, cu unele excepţii, nu sunt nişte rătăciţi, ci acţionează programatic şi împăcare cu ei nu poate fi.
Agrarienii au rămas, din păcate, aceiaşi bolşevici. Or, iată ce spune despre comunism un filozof autentic, Petre Ţuţea: „Comunismul e cea mai mare aflare-n treabă din istoria omenirii. Comuniştii au vrut să ne facă fericiţi cu forţa: bă, să fiţi fericiţi, că vă ia mama dracului! Adică să mănânci bine, să dormi bine şi la loc comanda!”. Tristeţea cea mare este azi, când, sub comanda necomuniştilor, nici măcar n-am ajuns să mâncăm bine, lumea s-a trezit atât de săracă, amărâtă, că numai izmenele nu şi le-a scos de vânzare. Dar tot ei au neobrăzarea să mintă omul că sărăcia au adus-o scriitorii şi Frontul Popular, că România ne mănâncă ouăle şi carnea...
Din păcate, nu văd nicio ieşire din acest dezastru economic. Pentru că tot Ţuţea afirmă: „Nu se poate face economie în comunism şi de către comunişti. Ăştia nu sunt în stare să conducă nici măcar o comună rurală. Încurcă apele, înfundă fântânile. Comunismul este un cancer social. Unde se instalează, rămâne pustiu”.
– Un rol deosebit în schimbarea atitudinii faţă de limbă ar trebui să-l aibă şcoala. Ce părere aveţi despre manualele şcolare? Ce le lipseşte? Cum ar trebui să fie ele şi cine ar trebui să le elaboreze pentru a răspunde necesităţilor timpului? Ce fel de manuale, ce fel de învăţători ar trebui să aibă Basarabia pentru a depăşi trista situaţie lăsată moştenire de către regimul totalitar?
– Pentru a fi români întregi, copiii noştri nu pot avea o altă limbă decât cea pe care o au copiii de peste Prut, nu pot avea alte manuale, nu pot avea nişte învăţători şi profesori cu alt nivel profesional decât cei de peste Prut. Îmi spunea cineva că o învăţătoare, neputând explica prin cuvinte elevilor verbul „a tropăi”, începuse să tropăie prin clasă ca un cal. Ei bine, cu o şcoală în care se tropăie astfel nu putem ajunge decât la fundul prăpastiei.
– Poetul Grigore Vieru a trecut Prutul. Este apreciat în Ţară, dar şi ostracizat incredibil de vehement, de altfel, ca şi alţi scriitori basarabeni. Cum interpretaţi acest fenomen? Ce credeţi despre destinul literar al lui Grigore Vieru proiectat pe fundalul literaturii române moderne?
– Înainte de a fi fost contestat, află că am fost apreciat de către unele dintre cele mai de seamă personalităţi scriitoriceşti din Ţară: Nichita Stănescu, Constantin Noica, Edgar Papu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, D. R. Popescu, Fănuş Neagu, Romul Munteanu, Adrian Popescu, Eugeniu Coşeriu, Constantin Ciopraga, Eugen Simion, Mihai Ungheanu, Theodor Codreanu, Victor Crăciun, Tiberiu Utan, Ion Coja, Stelian Gruia, Fănuş Băileşteanu... M-a contestat cine? Grid Modorcea, bunăoară, şi alţii ca el. M-aş îndoi să fi auzit de Modorcea. De ce-am fost atacat? Pentru că am văzut literatura şi lumea de dincolo de Prut prin lacrima mea, iar nu prin ocheanul pe care or fi vrut unii să mi-l pună în mână.
Cât despre destinul meu literar îţi pot spune că aproape tot ce am scris a fost publicat şi preţuit în Ţară, sunt membru corespondent al Academiei Române, sunt inclus în manualele şcolare, apoi mi-ar trebui două vieţi, nu una, pentru a onora solicitările diferitor licee şi instituţii de învăţământ superior, pentru întâlnirile de creaţie cu admiratorii mei.
Bătut cu pietre la Chişinău de către copiii veneticilor, împroşcat de la balcoane cu ouă, ameninţat telefonic şi în scris cu moartea, mi-aş dori oare un alt destin decât cel de bucureştean?!
– Unii spun că aţi plecat în România. Alţii că aţi fi fugit...
– În primul rând, află că nu am plecat. Plec din când în când ca să iau o gură de aer. Pe urmă nu „plecarea” mea îi supără pe tovarăşi, ci faptul că am unde pleca. Cât despre „fugă”, ce să-ţi spun? Dacă nu aş fi român, aş fugi în România, vorba ceea. N-am săvârşit nici o crimă şi tocmai de aceea nu-mi este frică de nimeni– de ce să fug?
– Unde este Grigore Vieru mai acasă: la Chişinău, la Bucureşti, la Pererita? De ce?
– M-aş simţi cel mai bine la Pererita, dacă aş fi din nou copil într-un sat prietenos, neîncrâncenat, ferit de vrăjile negre ale vodcii frăţeşti... Dacă aş fi student, aş alege, desigur, Bucureştiul cu marii lui profesori, savanţi şi oameni de cultură. Îmbătrânit, cum să mă simt bine la Chişinău?!
Sar dintr-o zi în alta peste prăpastia nopţii nedormite, în căutarea celui mai frumos poem pe care nu l-am scris încă. Mă simt bine numai în acest zbor nocturn.
– Cum vă descurcaţi la Bucureşti?
– Nu mai uşor decât la Chişinău. La Bucureşti sunt şi oameni săritori la nevoie. M-au ajutat mult domnii Matei Vintilă şi George Vultur, directori de firme. Domnul Matei, bunăoară, mi-a sponsorizat, ca să zic aşa, casa. Tot dumnealui i-a sprijinit mult pe Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, Dumnezeu să-i ierte. Faţă de nici un necaz de-al meu n-a fost străin Adrian Păunescu. Sunt un om norocos, mai ales de când am început să mă obişnuiesc cu muşcăturile duşmanilor.
– Aveţi şi duşmani?
– Destui. Mai mulţi decât îi are sârma ghimpată de la Prut. Dar infinit mai mulţi prieteni am.
– Nu v-au obosit interviurile şi răspunsurile la atacurile din presă?
– Toată viaţa am fost întrebat, ba cu blândeţe, ba cu mânie: de ce? Am impresia că şi după moarte voi fi întrebat: de ce? Am învăţat şi această meserie deloc uşoară: de a răspunde. Astfel am ajuns a mă cunoaşte pe mine însumi.
– De atenţia căror scriitori şi oameni de artă din Ţară v-aţi bucurat?
– Zaharia Stancu, Laurenţiu Fulga, Constantin Chiriţă şi Dumitru Radu Popescu m-au invitat oficial în Ţară prin intermediul Uniunii Scriitorilor.
Revista „Steaua”, condusă de Aurel Rău, este cea care a îndrăznit prin ’68 să pomenească numele unui scriitor basarabean şi să-i traducă din... ruseşte un poem. Basarabeanul acela eram eu.
Andi Andrieş, Corneliu Ştefanache şi Horia Zilieru mi-au publicat în „Iaşul literar” şi „Convorbiri literare” primele versuri.
La Bucureşti cele dintâi grupaje de poezii au fost găzduite de către „Luceafărul”, condus de Nicolae Dragoş, Mihai Ungheanu şi Nicolae Dan Fruntelată.
„România literară” nu m-a prea invitat, dar mă bucuram că acolo erau doi poeţi minunaţi care se cheamă Ion Horea şi Tiberiu Utan.
Alecu Ivan Ghilia şi Victor Tulbure mi-au publicat în „Arici-Pogonici” primele versuri pentru copii.
Călin Gruia şi Victor Crăciun mi-au dat la radio nişte bucăţi literare.
Stelian Gruia a publicat în „Luceafărul”primul eseu despre creaţia mea, mai exact, despre Albinuţa.
Adrian Păunescu şi Alexandru Andriţoiu mi-au dedicat poeme.
Tudor Gheorghe mi-a cântat generos versurile în diverse spectacole.
Mircea Radu Iacoban, Mircea Sântimbreanu, Romul Munteanu mi-au publicat cu multă iubire cele trei cărţi, în condiţii grafice excepţionale:Steaua de vineri,Izvorul şi clipa şiRădăcina de foc,prefaţate de Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ioan Alexandru, ultima îngrijită de Arcadie Donos, având o postfaţă de Victor Crăciun. În fond, aceste cărţi mi-au binecuvântat numele poetic în partea dreaptă a Prutului şi tot ele au început să-l prigonească, oficial, în Basarabia.
M-au invitat în casele lor şi m-au omenit Zaharia Stancu, Constantin Chiriţă, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, D. R. Popescu, Adrian Păunescu, Romul Munteanu, Mircea Sântimbreanu, Dinu Săraru, Victor Crăciun, Radu Cârneci, Gheorghe Tomozei, Corneliu Ştefanache, Mircea Radu Iacoban, Horia Zilieru, Constantin Ciopraga, Aurel Rău, Patriarhia, Nestor Vornicescu, Antonie Plămădeală, Mitzura Arghezi, Corneliu Leu, Ion Coja, Petre Ghelmez, Petru Got, Corneliu Vadim Tudor, Victor Tulbure, Andrei Ciurunga, Aurel Buiciuc, Lucia Olaru Nenati, Ioana Ieremia, Dumitru Ţiganiuc, Ion Popescu Gopo, Sabin Bălaşa, Anatol Vieru, Dina Cocea, Mihai Bandac...
Toate aceste minuni s-au întâmplat până la prăbuşirea imperiului roşu, până la evenimentele din decembrie. Prin urmare, au fost şi până în ’89 nişte mari şi inimoşi români care şi-au asumat nişte riscuri de drag de noi. Fără toţi aceşti minunaţi oameni, apoi fără Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei şi fără Editura Didactică şi Pedagogică din Bucureşti (director Constantin Floricel), care mi-au editatAlbinuţa, fără Editura Scrisul Românesc şi fără Editura lui Dumitru M. Ion, dar şi fără Radioteleviziunea naţională aş fi rămas un anonim. Două monografii despre osteneala mea au scris Stelian Gruia şi Fănuş Băileşteanu. Postul de televiziune 7ABC mi-a acordat un premiu care mă va scoate o vreme din grija zilei de mâine.
– V-aş ruga să ne povestiţi o întâmplare frumoasă trăită la Bucureşti.
– Mă conduce la hotel într-o seară (care seară? Era după miezul nopţii) Nichita Stănescu. Deodată, se opreşte emoţionat ca un copil. „Uite, Grigore, zice, aici, în casa aceasta, Eminescu a citit pentru prima oară Luceafărul”. Mi se jilăveşte de emoţie sufletul. Casa aproape că nu se vede, fiind acoperită de un zid înalt. Nichita mă ia în braţe şi mă ridică pe umerii săi. „O vezi?”. „O văd, Nichita”. De fapt, nu exista nicio casă, era demolată încă prin anii ’50, era numai dorinţa lui Nichita de-a fi rămas la locul ei.
Eu mi-am văzut Ţara ridicat pe umerii lui Eminescu şi Creangă, Coşbuc, Sadoveanu, Blaga, Rebreanu, Arghezi, Bacovia, dar şi pe umerii generaţiei lui Labiş şi Stănescu.
Natura mi-a dat har numai atât cât a putut, dar limba şi literatura română mi-au dat totul. Fără literatura şi fără limba română n-aş fi ajuns poet.
Iată şi o întâmplare amuzantă. Eram în casa lui Marin Sorescu, după premiera unui spectacol – Iona, pare-mi-se. Multă lume. Mă ia doamna Virginia Sorescu de-o parte să-mi arate atelierul în care pictează Marin. În podul casei (acolo era atelierul) mi-a spus în mare taină o ştire minunată: aceea a Premiului Herder pe care-l primise Marin. (Noi credem că i se cuvine pe deplin şi Nobelul.) „Dar să nu spui nimănui asta, m-a rugat doamna Virginia, încă nu s-a anunţat oficial şi mi-e teamă să nu i se facă vreun rău lui Marin, ştii cum sunt românii, ar putea să amâne ori să-i anuleze premiul...”.
– Fiindcă tot am lunecat pe panta întâmplărilor, mi-ar plăcea să invocaţi şi una... hazlie.
– Bine, îţi spun una, dar nu prea hazlie, pentru că eu nu prea am umor.
Prin ’89, adică la începutul luptei noastre pentru eliberare naţională, eram torturat barbar la telefon şi ameninţat cu moartea prin scrisori anonime. Am dus o parte din scrisori lui Boris Vieru (unde o fi dispărut oare acest minunat ziarist?!), dânsul le-a publicat în „Literatura şi Arta”. Sunt invitat, repede după asta, la Securitatea moldovenească de către adjunctul şefului, domnul Munteanu, pentru o conversaţie. I-am mulţumit pentru amabilitate, dar nu m-am dus. Peste câteva luni sunt bătut cu pietre de nişte copii care strigau în ruseşte „Faşist!” în faţa blocului vecin cu blocul în care locuiesc, iar nu mult după asta sunt lovit în cap de la balconul aceluiaşi bloc cu un ou. Pietrele parcă le-am răbdat, dar oul nu. Auzisem că hoţii şi criminalii pot fi găsiţi după amprentele digitale. Învelesc câteva coji de ou în băsmăluţă, le pun în buzunar şi pornesc spre Securitate, amintindu-mi de invitaţia mai veche a domnului Munteanu, cu gând să găsesc făptaşul. În faţa Securităţii, mă uit împrejur să nu observe nimeni unde intru şi ţâşnesc pe furiş în clădirea organizaţiei de prost renume pe atunci. Chiar lângă uşa de la intrare sunt oprit de un ofiţer. „Sunt chemat de domnul Munteanu”, zic. „Dânsul, Munteanu, va fi după prânz!”, zice ofiţerul. Ei bine, nu vă puteţi imagina cât de fericit eram eu că domnul Munteanu lipsea! Astfel am fost eu prima (şi ultima) oară la Securitate.
Iată încă o întâmplare, nostimă de tot. Mă întâlneşte nu demult prin părţile Bistriţei un cetăţean „aghezmuit” binişor. Scoate o hârtie din buzunar şi mă roagă să las pe ea un autograf pentru copiii săi. Întreb cum se numesc copiii şi cum îl cheamă pe el. Îmi spune numele copiilor, iar pe al său – nu. „Pe mine în seara asta nu mă cheamă nicicum. În seara asta eu n-am nume”, mi-a răspuns dânsul, cerându-şi astfel scuze într-un mod atât de original şi frumos pentru starea în care se afla. Deci n-a murit ruşinea şi demnitatea la români!
– În 1994, se pare că aţi văzut pentru prima dată, la Vatra Dornei, cum arată munţii noştri iarna. Care este metafora ce ar defini bucuria sufletească produsă de priveliştea montană?
– Dacă munţii noştri s-ar găsi în altă ţară, m-aş muta cu traiul în ţara aceea. Aş putea să mă strămut de oriunde, numai din două locuri nu: din munţii Carpaţi şi din Limba Română. Dacă vine, într-adevăr, sfârşitul lumii, de ce oare s-a căznit Dumnezeu să clădească aceste două minuni?!
– Diaspora românească. Ce ştiţi despre ea? Cum credeţi, care ar fi misiunea ei astăzi?
– Ştiu prea puţine lucruri despre diasporă. Şi cred că nici ea nu ne cunoaşte, informată mai mult fiind de domnul Nicolae Lupan, care în ultima vreme nu are altă grijă decât aceea de a lovi în Nicolae Dabija sau în subsemnatul, adică în cei în care lovesc publicaţiile chişinăuiene „Moldovanul”, „Dreptate”, „Pământ şi oameni”, „Moldova Suverană”. Cred că nu trebuie să explic ce prezintă aceste publicaţii.
Misiunea de bază a diasporei româneşti ar fi sprijinirea financiară a publicaţiilor naţionale, a teatrelor, a muzicii, a tipăririi cărţilor. Ce minunat ar fi dacă ar fonda la Chişinău un complex tipografic pentru editarea literaturii naţionale, a publicaţiilor de orientare democratică! Apoi ar fi bine să investească în construcţia unor întreprinderi mixte pe teritoriul Basarabiei. Cu alte cuvinte, să sprijine economia naţională, ajutându-ne astfel să ne eliberăm politic.
– O problemă mereu discutată şi foarte adesea fals interpretată la Chişinău este istoria Basarabiei. Or, tragismul şi dramatismul ei, perspectiva istorică marcată de incertitudine au lăsat (lasă!) amprente adânci în conştiinţa conaţionalilor noştri. Cum, cu ce ochi să privim viitorul?
– Istoria Basarabiei a fost întotdeauna o rană şi o lacrimă. Noi privim lumea printr-o rană şi printr-o lacrimă. Dacă nu ne încălzeam la sacrul lor foc, mai venea oare măreţul an 1918?!
Vom izbândi numai atunci când vom scutura steagul de praful indiferenţei naţionale. După atâtea dureri şi umilinţe nu se poate să nu vină şi la noi, din urmă, o generaţie de ceceni...
– Personalităţile au făurit întotdeauna istoria, poporul a urmat îndemnul lor vizionar. Cine, credeţi, dintre oamenii politici de azi, poate constitui pentru noi un exemplu demn de urmat?
– Cred că avem un singur asemenea exemplu: Ilaşcu. Ceilalţi (din păcate, puţini încă) sunt nişte buni ostaşi, nu mai mult. Dar cine ştie de unde poate sări iepurele? Iorga spunea: „Sunt unele personalităţi sărace, prinzând în ele uneori curentele mari ale societăţii în care trăiesc, devin torente uriaşe, care înlătură cele mai mari piedici. Te miri apoi înaintea unui om liniştit şi slab, auzind ce a săvârşit”.
– Ce este politica? Vă pasionează? Care este crezul Dumneavoastră politic?
– Politica ţâşneşte prin toate crăpăturile urâte, prin toate găurile ruşinoase şi prin toate scorburile putrede ale falsei limbi moldoveneşti, pe baza căreia pseudopatrioţii noştri înhăitaţi cu puterea imperială încearcă a clădi o tot atât de falsă naţiune nouă.
Am un singur crez politic: reunirea cu Ţara-mamă. După asta să mă lase Dumnezeu să mă ocup numai şi numai de credinţa în El.
– Domnule Grigore Vieru, se zvoneşte că o seamă de scriitori din Republica Moldova „vor fi scoşi din manuale”. Ce efect va avea „măsura”? Care este destinul de mâine al literaturii basarabene, cum explicaţi „letargia” actuală a multor scriitori? Literatura basarabeană e cumva în derivă?
– „Casa noastră comună”, cum fals dezmierdător i se spune Republicii Moldova, stă şi aşa prăvălită pe-o coastă. Fără nişte scriitori din nişte manuale, fără nişte cântăreţi, fără nişte savanţi „casa noastră” s-ar prăbuşi cu totul. Nu cred că vor să rămână fără republică guvernanţii de la Chişinău.
Nu cred că sărăcia leagănă în braţele ei nişte genii artistice. Mai degrabă îi sugrumă. Şi tot ea sugrumă şi cititorii. Vor rămâne numai câţiva scriitori fanatici, îndârjiţi să facă literatură, îndârjirea lor fiind alimentată numai de credinţa şi de speranţa că au rămas nişte cititori la noi şi dincolo de Prut care mai au nevoie de osteneala lor.
Unor scriitori încă le este frică să nu se întoarcă vremurile bolşevice, alţii le aşteaptă disperaţi, iar alţii nu vor să-şi mânjească... harul cu asemenea „nimicuri”– iată cum se explică letargia dânşilor.
– La Chişinău, şi nu numai, se discută în contradictoriu despre Uniunea Scriitorilor. Se afirmă că ea a pierdut calităţile de odinioară care au situat-o în fruntea mişcării de eliberare naţională.
– În condiţiile economiei de piaţă un scriitor adevărat nu are nevoie de Uniune. În noua realitate (cruntă, este adevărat) scriitorul îşi este sieşi Uniune, ceilalţi membri ai ei fiind editurile particulare, oamenii de afaceri, sponsorii. Lumea cea trează are însă nevoie în continuare de Uniunea Scriitorilor. Ea nu se poate lipsi de Uniunea Scriitorilor ca simbol al rezistenţei naţionale. Omul, pentru a parafraza pe cineva, iubeşte în Uniunea Scriitorilor nădejdea lui că nu-i încă totul pierdut, că există o colectivitate gata oricând a se sacrifica pentru el.
– Cum credeţi, domnule Grigore Vieru, care ar trebui să fie rolul scriitorului basarabean în procesul de reafirmare a idealurilor noastre naţionale?
– Putem vorbi deocamdată de un rol al afirmării, iar nu de unul de re-afirmare a conştiinţei naţionale. La noi, din păcate, nu există o conştiinţă naţională colectivă. Sunt numai câteva exemple izolate, dar ele nu pot avea un rol hotărâtor în zidirea destinului naţional.
Scriitorul trebuie să încerce să dărâme sârma ghimpată ce trece prin sufletul basarabeanului, care, în mod paradoxal, se mândreşte agresiv cu ea. Acesta ar fi rolul scriitorului basarabean în procesul de care vorbeşti.
– Care vă sunt cei mai buni prieteni? Ce preţuiţi mai mult la ei?
Oricine gândeşte şi simte româneşte, apoi oricine dintre străini care nu jigneşte această comoară de simţire şi gândire românească îmi este mai mult decât prieten – îmi este frate.
– Prieteni apropiaţi au fost pentru Dumneavoastră regretaţii Doina şi Ion Aldea-Teodorovici. Îi visaţi?
– Sunt atât de legat de ei – cum să nu-i visez?! Cred că este cea mai mare pierdere artistică de la război încoace. Numai Dumnezeu şi ei ştiu cum şi de ce au murit. Dacă nu mă înşel, tot Iorga spunea că bătrânii ştiu moartea care sărută, iar tinerii ştiu moartea care sugrumă. Eu cred că i-a ucis mizeria politică şi materială în care s-au zbătut. Ce folos că-i ridicăm în slăvi azi?! De ce nu i-am ocrotit atunci când erau în viaţă? La români un mare artist este mângâiat şi plâns numai după ce moare.
– Vă este frică de moarte?
– Moartea ne priveşte din fiecare floare de la începutul vieţii noastre – de ce ne-am teme de ea? Nu mi-i frică de moarte, „mi-i somn” de ea.
– În rândul prietenilor este (a fost?) şi Ion Druţă. Cum credeţi, cine este totuşi Ion Druţă? Cum poate fi explicat (înţeles, interpretat) „labirintul” prin care trece acest prozator al nostru?
– Acţiunile politice din ultima vreme ale marelui prozator au consolidat, fără voia lui, graniţa de la Prut, au schiţat o primejdioasă graniţă între Domnia Sa şi cititori, au conturat nişte graniţe, mai puţin vizibile înainte, în chiar opera sa.
Nimeni dintre marii scriitori pe care i-a născut pământul românesc nu s-a autocondamnat la o mai tragică izolare. Am spus „izolare” pentru că mulţi dintre cei care l-au îndrăgit şi s-au aplecat cu dragoste peste opera sa nu-i mai caută azi cărţile cu aceeaşi nerăbdare şi emoţie, iar cei care îl mângâie pe creştet, mai mult sau mai puţin oficial, neobişnuiţi să ţină o carte în mână, nu l-au citit şi nu-l vor citi nicicând. Nimeni, în afară de el, nu poate ridica şi repune pe locul cuvenit autoritatea sa obştească de odinioară. A greşi este omeneşte, dar a te spovedi în felul lui Panait Istrati este creştineşte. Îl aşteptăm în mijlocul nostru. Ne vine greu fără Domnia Sa şi tot atât de greu– muşcaţi de greşelile sale.
Aştern pe hârtie aceste cuvinte la numai câteva zile după ce noul Parlament şi noul Guvern au tăiat şi vândut către găgăuzi, ca din moşia lor, o bucată din pământul strămoşilor noştri. Iată că avem o a doua graniţă în chiar interiorul Ţării. Am spus o a doua şi nu a treia, deoarece cu graniţa de la Nistru, personal, nu am nicio treabă.
Iar cu o zi în urmă, bustul marelui Blaga – marele nedreptăţit de fostul regim comunist – a fost smuls, banditeşte, în puterea nopţii, de pe Aleea Clasicilor din Chişinău şi dus nu se ştie unde. Eu cred că sinistra operaţiune a fost realizată cu autorizaţie. Un bust aflat la câţiva paşi de casa în care locuiesc conducătorii republicii nu-l poţi lua şi ascunde în buzunar ca pe un stilou de sub chiar nasul poliţiştilor care păzesc cu străşnicie Puterea. Explicaţia răpirii bustului este, după noi, foarte simplă: Blaga a spart într-un fel cercul scriitorilor moldoveni de pe Aleea Clasicilor. Cu alte cuvinte, a spart zidul limbii „moldoveneşti”, a spart într-un fel graniţa de la Prut. Iar Puterea de la Chişinău nu poate dormi liniştită dacă nu se înveleşte cu minciunile ei lingvistice şi etnice.
Desigur, nici oficializarea Găgăuziei, nici răpirea bustului nu au vreo legătură cu Druţă. Puterea, după cum bine ştii, a binecuvântat Constituţia cu articolul 13 în ea, chiar dacă Ion Druţă s-a pronunţat public pentru limba română. Nu pot înţelege defel de ce un scriitor, urmărit ieri şi ostracizat de puterea bolşevică, îngăduie azi pe creştet aceeaşi mână trădătoare. De ce? Înţelepciunea populară spune că cine cade în apă se prinde şi de şarpe. Să fi căzut marele scriitor în vreo bulboană?! De ce se prinde de şarpe?
– Vorbiţi-ne despre spiritul de sacrificiu.
– Mă uit la ceceni şi cred că au fost, cu adevărat, la fel şi strămoşii noştri – dacii. Kremlinul imperial îşi poate înfige steagul pe acoperişul Parlamentului cecen sau chiar pe munţii ceceni, dar nu şi pe inima cecenă – acolo, pe culmile ei, nu pot ajunge decât cei drepţi şi viteji.
– Aţi putea să daţi o definiţie gloriei?
– Gloria este o rană. Gloria pe care nu o simţi ca pe o rană este ca o podoabă– străluceşte, dar nu încălzeşte.
– O glorie se poartă greu pe umeri?
– Foarte greu când eşti cinstit cu tine însuţi şi când ai şi conştiinţa că gloria de care te bucuri n-o meriţi pe deplin.
– Cum credeţi, ce este invidia?
– Invidia este un animal sterp. Puternic, dar sterp. Oamenii invidioşi trebuie compătimiţi – sunt cei mai nenorociţi oameni din lume, sunt sterpi.
– V-a obligat vreodată viaţa să fiţi şiret?
– Pe mine nici moartea nu mă poate obliga să fiu şiret.
– Ştiu că aveţi şi clipe mohorâte. Cum reuşiţi să vă scuturaţi de ele?
– Scriind un cântec pentru copii, un cântec de dragoste sau un articol. Ori întâlnindu-mă, la Chişinău, cu Nicolae Sulac, iar la Bucureşti – cu Vasile Blendea, care, prin nesecatul lor umor, îmi înveselesc inima.
– Ce vă displace mai mult la noi?
– La români, adică la noi, nu este exclus că se gâlcevesc şi se vând unii pe alţii chiar morţii din cimitire. Dacă am fi stăpâniţi de tot atâta spirit de disciplină de muncă şi morală câtă vrajbă ne împovărează, am deveni cea mai frumoasă şi mai bogată ţară din lume.
– Ce părere aveţi despre tineretul nostru?
– Am întâlnit tineri minunaţi, dar izolaţi şi răzleţiţi. Avem nişte tineri, dar nu şi un tineret. Tineretul nu se vede. Aţi auzit cumva de vreo mişcare a studenţilor care să lupte pentru eliberarea lui Ilaşcu? A deschis gura tineretul când s-a vândut către găgăuzi pământul strămoşilor noştri? Aminteşte-ţi cum pichetau mai ieri studenţii şi profesorii sub ferestrele fostului ministru al învăţământului Nicolae Mătcaş cerându-i majorarea burselor şi salariului, ca şi cum banii depindeau de el. Bursele au rămas azi aceleaşi, iar profesorii nu sunt remuneraţi cu lunile. Ai văzut azi pe cineva să picheteze?! Nu! S-au liniştit. Pentru că s-a liniştit şi Puterea, izgonindu-l din post pe incomodul Nicolae Mătcaş. Mare ruşine, dragul meu! Îmi pare rău, dar tineretul de azi îşi va merita ziua de mâine. Iar ea va fi aşa cum şi-o clădeşte chiar el – strâmbă.
– Când aţi simţit că sunteţi român şi că vorbiţi româneşte?
– Cred că am simţit româneşte de când mă ştiu. Din copilărie mi s-a jilăvit inima ori de câte ori am auzit un cântec popular românesc. În studenţie nu aveam palton. Ştii ce mi-am cumpărat atunci pe întâile colaborări poetice? Un aparat de radio la care ascultam Bucureştiul. Ascultam absolut totul, inclusiv buletinul meteorologic. De drag de limbă. Era singura mea bucurie, dar bucuria nu a ţinut mult, pentru că intendentul căminului mi-a confiscat aparatul. Cred că atunci m-a luat KGB-ul la ochi.
Am un unchi la Pererita la care ţin mult – unchiul Petru. I se topeşte şi lui inima după cântecul românesc. A cântat în fanfara satului, desfiinţată repede, deoarece cânta melodii de pe vremea românilor... Am fost la Pererita acum câţiva ani cu cineva din Bucureşti. Fiind la curent cu oficialele noastre inepţii lingvistice, bucureşteanul l-a întrebat cine se consideră că este: moldovean sau român? Ştii ce i-a răspuns unchiul? „Dacă n-am fi români şi noi, oare am putea să cântăm atât de frumos?”
– Dumneavoastră, domnule poet, sunteţi nu numai un admirator, un mare preţuitor al muzicii, ci şi autor de melodii. Când şi cum aţi început a scrie muzică?
– Am crescut într-un mediu muzical. Unele rude de-ale mele, printre care şi Dumitru Blajin, au cântat la diverse instrumente muzicale. După ani şi ani, prin ’70, auzeam unele versuri pentru copii odată cu melodia. Cred că auzeam melodiile copilăriei mele. Într-un fel al meu, desigur. La început credeam că nu sunt sănătos... Am spus într-o zi, în taină, compozitorilor Tudor Chiriac şi Iulia Ţibulschi ce se întâmplă cu mine. M-au ascultat şi m-au găsit sănătos, preţuind cântecele mele. Ei bine, din ziua aceea începuse adevărata mea nebunie. Însufleţit şi entuziasmat de preţuirea celor doi compozitori, alergam la ei acasă cu fiecare melodie nouă pentru a o „înveşnici” pe hârtia de note. În drum spre ei, pentru a nu uita melodia, o cântam pe stradă sau în troleibuz şi lumea se uita la mine ca la unul bun de legat... Era destul să-mi iasă cineva în cale, salutându-mă, că uitam pe loc cântecul. Câte melodii am pierdut!... Într-o zi Tudor s-a apucat să mă înveţe notele. Dar s-a lăsat repede de această idee. Mi-a spus că frumuseţea melodiilor mele izvorăşte din „întunericul” meu muzical.
– Cum văd ochii lui Grigore Vieru poezia basarabeană?
– Din destul balast conjunctural putem scoate nişte poeme frumoase din cărţile generaţiei vechi: George Meniuc, Nicolae Costenco, Paul Mihnea, Andrei Lupan, Bogdan Istru, Liviu Deleanu. (Sunt urâte atacurile din presă contra acestuia din urmă, care în anii chirilici a fost singurul poet scriindu-şi manuscrisele cu litere latine şi într-o frumoasă limbă românească.)
Poeme antologice vom găsi şi la poeţii generaţiei de mijloc: Petru Zadnipru, Valentin Roşca, Aureliu Busuioc.
Sunt mai legat (şi este firesc să fie aşa) de generaţia lui Liviu Damian. Cred că nicio antologie a poeziei româneşti nu poate face abstracţie de ea. În generaţia noastră până şi cei mai rătăciţi sau chiar netrebnicii au har poetic. Păcat că nu au grijă de el.
Minunată generaţia lui Nicolae Dabija, sub toate aspectele.
Dacă tinerii ar împleti inovaţiile poetice cu puţintică suferinţă, cred că ar domina sufletele tuturor iubitorilor de poezie. Îmi place, îndeosebi, Nicolae Popa, tocmai de aceea că reuşeşte să facă acest lucru.
O nouă generaţie, după cea a lui Emilian Galaicu-Păun, nu s-a conturat încă. Chestia ceea cu optzeciştii, nouăzeciştii este o prostie. Au fost oare douăzecişti şi cincizecişti Blaga şi Labiş?!
– Ce primează în poezie: forma sau fondul?
– Primează şi una, şi alta. O pasăre nu poate zbura cu o singură aripă. Unii poeţi complică prea mult limbajul poetic, probabil, de teamă să nu creadă cititorul că nu sunt... poeţi. Dar nasul oricât de frumos ar fi, dacă ochii sunt spălăciţi, n-ai ce vedea la om.
– Scrierea versurilor e unica meserie a Dumneavoastră?
– În afară de a curăţa cartofi, poezia e singurul lucru pe care pot să-l fac. Nu cred că aş fi arat mai bine rămas la coarnele plugului.
Ştiu că lumea de azi nu prea citeşte poezie. Ştiu că lumea nu prea crede în Mântuitor, dar asta nu mă împiedică să intru în biserică şi să mă închin Puterii Divine. Continuu să mâzgălesc hârtia. Mort este poetul care nu crede în Mântuire prin cântec.
– Ce cărţi preferaţi?
– Prefer cărţile care sunt frumoase la orice pagină le-ai deschide: Biblia, Proverbele româneşti, Folclorul poetic românesc, Eminescu, Blaga, Bacovia, Goga, Arghezi, cărţile generaţiei Stănescu. La ele revin mereu. Eu nu citesc trei cărţi noi pe săptămână, eu recitesc trei poeţi care mi-s dragi. Şi mi-e de ajuns.
– Să ne referim la literatura pentru copii.
– Avem un adevărat scriitor pentru copii – pe Spiridon Vangheli. El este unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani pentru copii, din lume, şi cel mai de seamă prozator contemporan de limba română în acest domeniu.
– O predilecţie permanentă a poetului Grigore Vieru este în ultimul timp Albinuţa, recent apărută la Bucureşti într-un tiraj de masă, dar la care ştiu că mai continuaţi să lucraţi, revizuind, redactând, îmbogăţindu-i textul.
– Dragostea mea pururi nouă şi pururi trudită pentru Albinuţa se explică prin dorul meu permanent pentru puritate. Pentru că numai copilăria este curată şi cu dreptate. Apoi doresc să las după mine o carte. Una, dar bună. Şi o voi lăsa.
– Această carte, cartea pe care veţi lăsa-o, împreună cu cititorii ei de azi, copiii, va trece pragul anului 2000. Cum aţi dori să arate următorul mileniu?
– Fără de războaie. Iar dacă nu se poate fără ele, atunci să le conducă Voia lui Dumnezeu, dar nu voia lui Jirinovski.
– Ce aţi dori să le spuneţi oamenilor în prima zi a următorului mileniu?
– „Aţi văzut că nu-i nimic pe lună? Proştilor!”...
 
Decembrie 1994
Pentru conformitate: Alexandru BANTOŞ
„Limba Română”, 1995, nr. 1, p. 7-21

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog