Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

LECŢIILE ISTORIEI

ADEVĂRUL DESPRE NOI

COŞERIANA

FAȚETELE CUVÂNTULUI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CRITICĂ, ESEU

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

PRO DIDACTICA

BLAZON DE PROFESOR

ITINERAR LEXICAL

EX CIVITAS

SINTEZE

INEDIT

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Val Talpalaru, cu „reportofonul la bandulieră”

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Cine a răsfoit, amuzându-se, Commedia dei media (Princeps Edit, 2007), o carte „vie şi nostalgică”, după cum ne asigura, cu îndreptăţire, prefaţatorul (adică, Liviu Antonesei), se va fi convins iute că semnatarul ei, nimeni altul decât Valentin Talpalaru, un „paşnic consumator de cultură”, flanând prin „diabeticul târg al Ieşilor”, dedat la asemenea exerciţii civice (execuţii?), voind – aflăm – deparazitarea instituţiilor din „dulcele târg”, are năravul iscoditului. Şi, evident, potenţe prozastice, izbitoare în nucleele narative risipite de „slujbaşul cultural”. O memorialistică îmbietoare, aşadar (a se vedea serialul dedicat str. Măicuţa din Târgu Frumos, din care s-a înfruptat romanesc), cu drumuri peste Prut sau în Ucraina, cu evenimente iaşiote şi pelerinaje cenacliere, reabilitându-şi faima de student rebel, când (sfielnic, totuşi), dedulcindu-se la atmosfera boemă, intra în lumea bună a „capitalei culturii”. Capitală care, constată D-sa cu revoltă şi nostalgie, a fost „bătută” de sibieni... Şi acum de timişoreni.

Poetul Val a aflat demultişor că prozatorul cu acelaşi nume, scufundându-se voluptuos în zeama narativă, „îi dă la gioale”. O fi şi Valentin Talpalaru un poet căruia „nu-i ajunge lumea”, am putea comenta (maliţioşi fiind). Nici vorbă, Valentin Talpalaru are simţ epic şi apetit jurnalistic, se ciocneşte zilnic de literatori, cunoaşte vânzoleala din lumea culturală (atinsă de grafomanie şi megalomanie), dar nu afişează pretenţia de a se înscrie printre bravii liricoizi ai naţiei. Dimpotrivă, discreţia îi rezervă o marginalitate asumată şi o tăcere nedreaptă, de care nu pare a se văicări. Străin de ismele care bântuie, debutat (după câte ştim) de Magda Ursache în „Cronica” (1974), el intra pe piaţa literară cu un volum scos la Botoşani (Întoarcerea menestrelului, 1979), repudiat acum. Ignorându-şi până şi generaţia, refuzând confortul alinierii, poetul rătăceşte, însingurat, pe o potecă de vorbe şi ne propune o „dâră de cuvinte”. Traficând ispite, vâslind iubiri, căutând cuvântul mărturisitor, înscenând petreceri postume, „cel cald încă”, asaltat de interogaţii, mărşăluieşte pe „un drum de întrebări”, are o presimţire care îi dă târcoale. Moartea pândeşte, nisipul „susură” în clepsidră, un dincolo (invocat obsesiv) îl cheamă „cu dangăt de clopot”. Sângele are „paşi de lup”, dar timpul „rupe lacom carnea zilei”. Încât, un cântec negru pare a vesti retragerea „într-un uter definitiv”. Oricum, şi amintirile, cu „paşi otrăviţi”, „se vor târî / în uterul timpului”.

Descoperim aici o temă devoalată şi în Liniştea vânatului (Junimea, 2005), un (alt) fals tratat de vânătoare. Fiindcă anunţata „sărbătoare a glontelui” nu este o poveste cinegetică. Cuvântul rămâne „o rană fără margini”, iar timpul, departe de a fi mirabil, acţionează nemilos, imun la perspectiva edenizării: „timpul le creşte pe faţă / ca o barbă”. Deşi poetul nu are instinct de proprietar, iar erosul nu „funcţionează” ca relaţie de putere (expunând posesiv fiinţa apropiată ca jinduit trofeu), mărturisirile din Acordorul de semne (Editura Junimea, 2006) ne pun în gardă: „Fără tine nu voi putea trece dincolo / cu toată bunăvoinţa / celor ce-mi fac pod de spinări. / Tu ţii cu o mână lumânarea, / cu cealaltă îmi depeni singurătatea, / iar eu aplaud, aşezat comod / în pielea călăului / chiar la execuţia mea. / Vezi, sunt imun şi la nemurire!” (v. Imun).

Vânătoarea despre care, obsesiv-delicat, vorbeşte Valentin Talpalaru este, simplificând relaţia, ruina la care, fatalmente, ne supune timpul devastator în curgerea-i nemiloasă. Nu o partidă cinegetică sub ambalaj metaforic precum, să zicem, la Constantin Mateescu în Marea hăituială, unde vânatul e chiar creatorul neînregimentat, căzut din graţiile cârmuirii, oricare ar fi ea. Şi nici „luxul morţii” (Cristian Tudor Popescu), ci, pur şi simplu, aşteptarea. Fiindcă, ne avertizează poetul, „nimeni nu se naşte cu totul viu”, iar moartea „e la îndemâna oricui”. Încât, îmbrăţişat de noapte ca „singura haină bună”, contemplând „resturile furajate ale / melancoliei”, cel cu vina de viaţă îşi struneşte deprimarea, durerea, poate şi frica, cum nota undeva Magda Ursache. Avem de-a face cu un tragic filtrat, estompat, aşteptând „neştiuta caleaşcă”. Şi sperând, fie şi cu mască mortuară, în „dezlegarea la cuvânt”. Ceea ce ar însemna, izbăvitor, o nouă naştere.

Cu tentă rememorativă, cu rafinate aluzii livreşti, cinstind „încăpăţânarea” de a fi viu, Acordorul de semne ocrotea tăcerea cuvintelor. În „labirintul de lut”, înstrunând arma-vioară şi pensând, uneori, rime ghiduşe, poetul – străin, deopotrivă, de boema famelică sau de insurgenţa junilor, practicând kilerismul cultural într-o lume grăbită şi ipocrită, de un consumerism deşănţat – ne invită să căutăm tocmai tăcerea. Or, cuvintele sunt „pansamente pentru tăcere” (vezi Liniştea vânatului, IV) și, în aceeaşi măsură, îngânând un „cântec mut”, un avertisment deloc tenebros. Cel care scrie „cu cele cinci lumânări / ale mâinii” (vezi Billet doux) şi ne oferă „o clepsidră umplută cu fum”, descoperă, de fapt, vai, deşertăciunea, acel „ghem de vocale de lut”: „La prima oră, acordorul de linişte / vine din spatele cuvintelor / care chicotesc şi se înghesuie / în cortegiul funerar al zilei. / El confundă trotuarul / cu claviatura unei constelaţii banale / peste care îşi picură clipele / fără carne, fără viziuni, / cu tristeţea uşor machiată şi / ca şi cum s-ar jena / să te ţină de braţ, / şchioapătă câţiva paşi mai în spate” (v. Acordorul de linişte). În totul, Acordorul de semne a fost un volum trecut, pe nedrept, sub tăcere. Poezia lui Valentin Talpalaru, de o înşelătoare simplitate (cum avertiza Theodor Codreanu) şi de o târzie (oarecum) revelaţie, îşi surdinizează efectele. Iar poetul, răbduriu, aşteaptă: „Cum, nu vezi / rana pe care o sap / cu răbdare de castor?” (v. De la capăt).

Interviuri până la un punct (2017) îi confirmă faima de om iscoditor, umblând cu „reportofonul la bandulieră”. Ne întâlnim cu Mitzura Arghezi, cea care, asumându-şi povara numelui, risipeşte – în dialogul purtat la Târgu Jiu – câteva prejudecăţi care au făcut carieră. Marele poet, aflăm, „nu a vândut personal fructele livezii”, iar detenţia de la Târgu Jiu însemna, de fapt, o protecţie, câtă vreme, în urma publicării pamfletului Baroane!, nemţii l-ar fi vrut extrădat. Nu putea lipsi mesagerul Basarabiei, provincie devenită un „cobai al Istoriei”, academicianul Mihai Cimpoi, cu bunătatea-i funciară şi calmu-i maiestuos; sau bucovineanul ubicuitar Vasile Tărâţeanu, încrezător totuşi în falanga tânără, împărtăşindu-ne gânduri amare în legătură cu soarta limbii. Prezent la Botoşani, la Festivalul naţional de poezie „Mihai Eminescu”, Dinu Flămând, încoronat acolo, constata mâhnit că „nu suntem aşa cum am vrea să fim”; şi îndeamnă la recitirea lui Eminescu. Bucurându-se, la rându-i, de acest „Nobel autohton”, Dorin Tudoran recunoaşte fractura infernală, intervenită în 1985, când, presat de autorităţi, a părăsit „colivia”. Sunt chemaţi la rampă Varujan Vosganian, un orator „dăruit”, cum zice Val, „eliberat” după Cartea şoaptelor sau tandemul Shaul Carmel / Adi Cristi, într-o spumoasă confruntare lirică. Vine şi Spiridon Vangheli, cu celebrul Guguţă, doritor a poposi şi la Ieşi, dar şi rafinatul poet Arcadie Suceveanu, proaspăt uns (la ora interviului) preşedinte al breslei, „aterizând”, cu noua sa echipă, în viesparul scriitoricesc.

Om umblat, Val al nostru, pornit pe urmele lui Nichita, ajunge la Struga şi, în compania lui Gjorge Nanov, preşedintele Macedoniei, reconstituie aura festivalului; sau îl provoacă pe „siamezul” lui Nichita, faimosul Adam Puslojić, cu „vârtejul” său de cărţi, reviste, xeroxuri. În fine, despre soarta românilor din Serbia discută cu Bojko Stankovici, invitat – prin inimoasa Areta Moşu – de Astra ieşeană, pentru a găsi „soluţii”. Eugen Stroe, fiul lui N. Stroe, reînvie perioada de glorie a teatrului de revistă, oferindu-ne volumul Stroe şi Vasilache. Aplauze. Iar Tudorel Dima deplânge ruptura dintre literatură şi filosofie, în timp ce impetuosul N. Breban se luptă cu ceata demolatorilor, iscând, se ştie, o sângeroasă cruciadă a revizuirilor. Pentru ca, în final, să ne împărtăşim din liniştea interioară (cucerită) a cărturarului Constantin Ciopraga, un adevărat homo humanus.

Noua ispravă editorială a lui Valentin Talpalaru, harnic „om de radio”, cel care semnează, în Convorbiri literare, „comPresa Revistelor” şi, inevitabil, se îndeletniceşte cu cetitul presei, procură, la lectură, într-o lume grăbită şi ipocrită, şansa înţelepţirii. Fără a uita, desigur, că avem de-a face cu un important poet, încă nepreţuit pe cât ar merita. Ca dovadă, fără a propune un popas bilanţier, severa antologie Cu amurgul în lesă (Editura Junimea, 2013), adunând 101 poeme sau îngrijind antologia Din poezia vinului (2011), selectând, cu gust sigur, din creaţiile altor împătimiţi. Plus studiul doctoral despre Academia de la Suceava şi Schola latină de la Cotnari (2010), „reabilitând” un proiect cultural european din Moldova secolului al XVI-lea. Până la Poemele Deltei. Rodion (2016), iniţiativă epopeică, în 25 de cântece, închinată bunului Rodion, ca personaj alegoric, cel care, căutând drumul spre oameni (ca Salvator), „ştie să umble pe ape”. Bănuim că „peştele Domnului” îşi va continua aventura lirică în magica lume a Deltei („mama Deltă”), găsind scara pe care urcă sufletele bălţilor; adică urcarea la cer, „cu sufletul în palme”, părăsind „raiul” de apă şi sălcii. Închipuind drumul cunoaşterii, de la Geneză la Apocalipsă, cum observase sagacele Ioan Holban.

Capabil de alte mari surprize, polivalentul Valentin Talpalaru este mereu în priză.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog