Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CONFESIUNI ÎN TIMP

„Ştiu că sunt un slujitor cinstit şi poate şi necesar al poeziei române”

Grigore VIERU

Alte articole de
Grigore VIERU
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

– Domnule Grigore Vieru, pe când eraţi membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului, mult timp aţi fost cu ochii şi, mai cu seamă, cu urechea pe posturile de radio, pe noi. Îndrăznesc să vă propun să începeţi Dumneavoastră emisiunea noastră radiofonică.
– Aş începe cu o Scrisoare din Basarabia. „Cu vorba-mi strâmbă şi pripită / eu ştiu că te-am rănit spunând / că mi-ai luat şi grai, şi pită / şi-ai năvălit pe-al meu pământ. / În vremea putredă şi goală / pe mine, frate, cum să-ţi spun, / pe mine m-au minţit la şcoală / că-mi eşti duşman, nu frate bun. / Din Basarabia vă scriu, dulci fraţi de dincolo de Prut. / Vă scriu cum pot şi prea târziu, / mi-e dor de voi şi vă sărut. / Credeam că un noroc e plaga, un bine graiul cel sluţit. / Citesc azi pe Arghezi, Blaga – / Ce tare, Doamne,-am fost minţit! / Cu pocăinţă nesfârşită mă rog iubitului Iisus / Să-mi ierte vorba rătăcită, / Ce despre tine, frate,-am spus. / Din Basarabia vă scriu, dulci fraţi de dincolo de Prut. / Vă scriu cum pot şi prea târziu, / mi-e dor de voi şi vă sărut. / Aflând că frate-mi eşti, odată / scăpai o lacrimă ’n priviri / ce-a fost pe loc şi arestată / şi dusă ’n ocnă la Sibiri. / Acolo,-n friguroasa zare / din drobul mut al lacrimei / Ocnaşii scot şi astăzi sare / şi nu mai dau de fundul ei. / Din Basarabia vă scriu, dulci fraţi de dincolo de Prut. / Vă scriu cum pot şi prea târziu, mi-e dor de voi şi vă sărut”.
– Am ascultat de nenumărate ori acest poem şi de fiecare dată sunt cutremurată de mesajul lui. Aş vrea să vă întreb însă ceva. De aproape două decenii, atunci când vorbim despre românii de peste Prut, folosim cuvântul „frate”. L-aţi utilizat şi Dumneavoastră în acest poem. Mie mi se pare că în acest cuvânt există totuşi ceva care separă, pune distanţă între românii de pe ambele maluri ale Prutului. Dumneavoastră, ca poet, aveţi o sensibilitate aparte pentru fiecare nuanţă de sens din limba română. Cum percepeţi termenul „frate” atribuit românilor de peste Prut?
– Noţiunea „frate” în spaţiul românesc este sinonimă cu cea de „mama”, iar noţiunea „mama” este sinonimă cu cea de „patrie”, „neam”. De altfel, noţiunea „patrie” am formulat-o într-un poem mai vechi, care a apărut, în 1968, în primul meu volum de lirică Numele tău, titlu care voia să sugereze numele patriei: „Mamă, / Tu eşti Patria mea! / Creştetul tău – / Vârful muntelui / Acoperit de nea. / Ochii tăi – / Mări albastre. / Palmele tale – / Arăturile noastre. / Respiraţia ta – / Nor / Din care curg ploi / Peste câmp şi oraş. / Inelul / Din degetul tău – / Cătare / Prin care ochesc / În vrăjmaş. / Basmaua – / Steag, / Zvâcnind / Ca inima... / Mamă, / Tu eşti Patria mea!”.
Cum să vă spun, dacă neamul este profund religios, legat zilnic de marele ziditor al Universului, dar nu numai atunci când se abat asupra lui nenorocirile, dacă neamul este de o străveche civilizaţie, al cărei chip spiritual nu este ştirbit de păgubitoarele influenţe străine, cum ar fi, de exemplu, înclinarea către trădare, laşitate, pizmă, atunci noţiunea „frate” conţine cele mai frumoase calităţi umane, cum este dragostea, devotamentul şi sacrificiul pentru fratele tău de sânge. Dragostea şi sacrificiul de care vorbeam implică şi o profundă cunoaştere a istoriei neamului, şi o firească mândrie că faci parte din neamul tău; fără o adevărată cunoaştere a istoriei naţionale nu poate exista o adevărată dragoste între fraţi. Când spun asta, mă gândesc, bineînţeles, la fraţii de pe cele două maluri ale Prutului, care numai parţial au ajuns să se înţeleagă între ei, tocmai din cauza unei insuficiente cunoaşteri a istoriei de către românii basarabeni. Vina necunoaşterii nu este a noastră. Din 1812 până mai ieri, în Basarabia s-a cultivat de către imperiul ţarist, apoi de către cel sovietic şi nu numai, atât uitarea, cât şi ura. Subliniez „şi ura”...
– ...îndeosebi dispreţul pentru tot ce e românesc.
– Ură şi dispreţ, aveţi dreptate. Dispreţ pentru tot ce este românesc. Acest tragic adevăr l-am fixat în următorul poem: „Când pe lume-am apărut, / La o margine de Prut, / Lângă râul pătimit / O străină m-a răpit / Şi astfel mă legăna: / „Nani, nani, nani-na, / Peste Prut trăiesc jandarmi, / Să creşti mare, să îi sfarmi! / Peste Prut trăiesc potăi, / Iar nu frăţiorii tăi! / De-or striga: «române drag», – / Pune mâna pe ciomag, / De-ai să-i vezi cântând de dor, / Pune mâna pe topor! / De ţi-or spune că ţi-s fraţi / Să nu-i laşi nespintecaţi! / Copil prost, copil furat, / Frate, rău te-am supărat! / Dar eu nicio vină n-am, / Fost-am despărţit de neam / Şi chiar Domnul Cel de Sus / A tăcut şi nu mi-a spus / Care e măicuţa mea / Şi nici maica spusu-mi-a”.
Cea mai victimizată generaţie în fostul imperiu a fost generaţia anilor ’30. L-am cunoscut pe Eminescu abia la facultate. La şcoală, dar şi la facultate, am studiat clasicii literaturii ruse. Sunt într-adevăr mari, dar nu auzisem de Blaga, de Rebreanu, ca să nu mai vorbim de Radu Gyr sau Nichifor Crainic. În schimb, manualele, filmele şi spectacolele de teatru gemeau de mincinoase texte despre jandarmi români care ne jefuiau, ne înjoseau, ne obligau să vorbim în limba română, cu alte cuvinte – în limba mamei. Neauzind altceva în copilărie şi adolescenţă, credeam la început în minciunile bolşevice. Ştiam că fac parte dintr-o altă seminţie, credeam că vorbesc o altă limbă decât cea română. Ţin minte că mergeam la muncile câmpului cu mama, aveam un mic ogor chiar pe malul Prutului. De teamă să nu ne observe grănicerul că ne aruncam privirea peste Prut, ţineam mereu capul în jos, dădeam cu sapa în sârma ghimpată. Auzeam cum pe celălalt mal al Prutului un miorcănean – sunt născut într-un sat aflat vizavi de Miorcanii marelui Ion Pillat – striga la căluţul său nărăvaş „Ho, nebunule!”. Şi mintea mea de copil se mira încurcată – ia te uită, peste Prut se spune tot ca la noi în sat, „Ho, nebunule!”.
Mai târziu, aveam să strig şi eu către cei care şi-au încurcat mintea şi sufletul, către cei care au inventat limba moldovenească şi-şi apără şi azi, în mileniul trei, mişeleasca lor fantezie.
„A murit tămâia, / Duhoarea stă să crească. / Ne-a umplut ca râia / «limba moldov’nească». / Mi-a pierit şi somnul, / Pacea creştinească. / Mârâie spre Domnul / «limba moldov’nească». / O biată bătrână / N-are nici de pască. / Stă cu halca-n mână / «limba moldov’nească». / Gângavă, tot linge / Cizma muscălească. / Spre Evropi se-mpinge / «limba moldov’nească». / Palidă mi-e faţa. / Sub un cer ce cască / Îmi mănâncă viaţa / «limba moldov’nească». / Voi muri, se pare, / Pentru-a mea lumină... / «Mă va plânge oare / Limba cea Română?!»”.
Aici, în ultimele două versuri, l-am citat pe marele poet la care ţin foarte mult, plecat la strămoşi, şi care a ţinut şi el foarte mult la mine, care se numeşte Nichita Stănescu. În urma publicării acestor versuri am fost batjocorit în presa bolşevică, pentru că îmi bat joc de propria mamă, care vorbeşte moldoveneşte. Să fim clari: există un grai moldovenesc, care mi-e drag şi mie. Eu însumi vorbesc în grai moldovenesc, dar nu există o limbă moldovenească. Există o singură limbă, limba română, pe care o vorbim noi, românii de pe ambele maluri ale Prutului. Falsa „limbă moldovenească” nu este altceva decât Armata a 15-a de ocupaţie. Primul meu manual de limba română şi de istoria românilor a fost publicistica lui Eminescu, rămasă şi azi pentru mine fundamentalul manual de limba română şi de istorie a românilor. Numai după contactul cu ziaristica sa am scris şi publicat, în 1964, poemul Legământ, dedicat poetului nepereche Eminescu. Este, dacă nu mă înşel, primul poem postbelic dedicat lui Eminescu, semnat de un poet basarabean. Mărturisesc că sunt mândru pentru acest lucru.
– În ultima jumătate de veac de singurătate a basarabenilor, aceştia au supravieţuit în speranţa reîntregirii cu Ţara-mamă, cu România. Această speranţă a fost suport în rezistenţa intelectualităţii basarabene, a bunei majorităţi a intelectualităţii de acolo. Cum se explică faptul că, după Podul de flori, nu au urmat poduri de suflet, cel puţin la nivelul aşteptărilor noastre din 1989?
– Din păcate, unitatea nu s-a produs, unitatea la nivel larg, la nivel naţional. Există o unitate spirituală între scriitori, între muzicieni, între artişti şi chiar între profesori, dar asta nu este totul. Care ar fi motivele neunităţii, neunirii noastre? Eu cred că le-am enunţat mai sus. O bună parte a românilor basarabeni din generaţia veche, dar şi destui tineri nu-şi cunosc istoria, nu-şi cunosc numele. O cunosc elevii de azi, studenţii care, după cum ştiţi, au ieşit în Piaţa Marii Adunări Naţionale în apărarea limbii române şi a istoriei românilor – valori fundamentale ale neamului. Mi s-au umezit ochii, mi s-a umezit sufletul ascultându-i. Am vorbit în faţa lor. Spuneam că nu am nimic împotriva limbii ruse. Dovadă este şi faptul că am tradus în română pe cei mai mari poeţi ruşi pentru copii – Marşak, Ciukovski, Mihalkov. Mi-s dragi clasicii literaturii ruse – Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Lermontov, Ţvetaeva, Pasternac. Iar dacă limba franceză, sau engleză, sau germană, limbi care se studiază azi în liceele basarabene ca limbi străine, ar prezenta acelaşi pericol pentru limba română, m-aş ridica şi împotriva limbii franceze, şi împotriva limbii engleze, şi împotriva limbii germane. Este neomeneşte să introduci forţat studierea limbii ruse din clasa a doua, când copiii noştri nu-şi cunosc bine limba maternă.
– Asistăm de aproape două decenii la o discuţie: care este locul literaturii din Basarabia în contextul literaturii române? Este aceasta o literatură marcată de complexe, este o literatură de provincie? Sunt doar unele întrebări pe care şi le pun cercetătorii din Ţară... şi cei de la Chişinău. Cea mai vehiculată idee în România este cea conform căreia literatura din Basarabia s-ar afla sub semnul unui paşoptism incurabil. Ce părere aveţi Dumneavoastră, domnule Vieru?
– Paşoptismul, ca expresie poetică demodată, şi folclorismul sunt invenţii ale unor colegi de breaslă; şi aici îngăduiţi-mi să vorbesc despre suferinţele mele. Am impresia că nici nu mă citesc; mă urăsc – lucru uşor în comparaţie cu lecturarea creaţiei unui poet. Eu sunt un poet modern. Modern, dar nu modernist! Tematic – da! Voi fi paşoptist şi sunt mândru pentru asta. Ca formulă poetică merg în pas cu tot ce e nou, sau pare să fie nou în poezia universală şi în poezia naţională. Am zis „pare să fie nou”, pentru că nimic nu e nou sub soare. Nu întruchipează oare modernitatea artistică şi tematică acest vers, care nu este altceva decât un proverb românesc: „Cine doarme pe pământ nu are frica să cadă când se întoarce...” şi nu este oare modern ca expresie acest genial distih folcloric – „Nu credeam că voi ajunge / când voi cânta să pot plânge”? Să se fi inspirat oare poetul nostru naţional Eminescu atunci când a scris cel mai tulburător vers al sau, „Nu credeam să învăţ a muri vreodată...”, să se fi inspirat genialul poet din acest distih? Regret că sunt forţat să mă autocitez, dar iată cum sună un poem paşoptist – să luăm în ghilimele termenul „paşoptist” – pe care l-am compus şi publicat prin anii ’60. Cu alte cuvinte, atunci când aceia care îşi zborşesc creasta în legătură cu mine abia se născuseră: „Pe mine / mă iubeau toate femeile. / Mă simţeam puternic şi sigur. / Ca Meşterul Manole / am cutezat / să ridic o construcţie / care să dăinuie veşnic. / Am început lucrul / şi le-am chemat la mine / pe toate: / pe Maria, pe Ana, / pe Alexandra, pe Ioana... / Care va ajunge întâi, / pe-aceea-n perete o voi zidi. / Dar din toate femeile / a venit una singură: / Mama. / – Tu nu m-ai strigat, / fiule?”.
Să fim clari, la toţi marii noştri poeţi – Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Arghezi, Blaga – vom vedea în unele poeme zvâcnind acea vână de aur nemuritoare, care este folclorul. N-aş vrea să fiu înţeles greşit. Nu mă consider un mare poet, dar ştiu că sunt un slujitor cinstit şi poate şi necesar al poeziei române, aşa cum a fost, bunăoară, Mateevici.
– Cum vedeţi, maestre, relaţia dintre folclor şi poezie, folclor, poezie şi muzică?
– Puţină lume ştie că sunt şi autor de melodii, de melodii inspirate din folclor; am spus puţină lume, pentru că majoritatea melodiilor sunt noi şi nu au fost încă transmise la radio sau pe vreun post de televiziune. Şi versurile acestor poezii au o relaţie foarte strânsă cu poezia populară, dat fiind faptul că ele izvorăsc dintr-un sol folcloric. Cântecele mele se vor a fi o gură de aer pentru cea mai necăjită şi nedreptăţită populaţie care este cea rurală – asta pe de o parte, dar se vor a fi şi o replică la tot felul de manele, maimuţăreli străine care, după mine, sunt o ruşine naţională. Este o crimă ca, având un tezaur folcloric muzical pe care nu-l are orice popor, să cobori la nivelul manelelor. Mă bucur că românul a început să se sature de ele, dacă nu era sătul chiar de la bun început. Multe dintre rudele mele au fost muzicanţi – muzicanţi populari. S-ar putea spune că am crescut în casa unuia dintre cei mai mari şi autentici lăutari basarabeni, care este Dumitru Blajinu. Mărturisesc că niciuna din arte, afară de muzică, nu mă face să mi se umezească ochii. Nicăieri în mijlocul naturii nu mă simt atât de bine ca în muzică.
– În perioada de renaştere naţională a basarabenilor versurile Dumneavoastră, îndeosebi cele interpretate de regretaţii Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, „ridicau pe românii din stânga Prutului deasupra fricii bătrâne” – aşa v-am auzit spunând recent într-o emisiune televizată. Care este, maestre, relaţia dintre poezie, muzică şi sentimentul naţional?
– Limba, credinţa în biserică, credinţa în Dumnezeu, credinţa noastră în general... şi limba româna au ţinut vie de-a lungul veacurilor firea noastră naţională. Nu întâmplător satana roşie a lovit în primul rând în biserica şi în limba română. La biserică şi la limba română eu aş adăuga poezia şi cântecul, care au ţinut vie fiinţa noastră naţională în cele mai grele vremuri. Nu întâmplător şi poezia, şi cântecul au fost urmărite mereu în Basarabia. Şi mai sunt urmărite şi azi.
– În unul din cântecele Dumneavoastră am reţinut câteva versuri: „Am ajuns în Spania! Un bănuţ oi aduna – nevasta oi îmbrăca...”. Din păcate, trebuie să recunoaştem, maestre, nu bărbaţii au plecat la muncă, ci femeile basarabence, mamele copiilor basarabeni au plecat în străinie... S-au pustiit satele noastre, au rămas copii în grija rudelor, ori a taţilor, care trag mai mult la măsea... se alcoolizează. Nu vă întreb ce se întâmplă cu basarabencele noastre, poate că vă voi întreba mai târziu, vă întreb acum ce se întâmplă cu bărbaţii Basarabiei?
– Totuşi mai întâi aş vorbi despre drama femeii basarabene... Condiţia socială a femeii basarabene a fost întotdeauna dramatică. Dacă până mai ieri femeia basarabeană era o sclavă a celor mai grele şi istovitoare munci la stat, care erau cultivarea tutunului sau a sfeclei de zahăr, la fel muncea femeia din zori până după miezul nopţii la fermele de vaci, astăzi a venit o altă nenorocire pe capul ei. Azi nu mai are unde munci. Iar sărăcia cumplită a forţat-o să părăsească tot ce are mai scump – copiii, satul, soţul, casa... Pentru prima oară slăbeşte sau chiar se rupe veriga de aur între femeie şi familie şi această slăbire duce în mod inevitabil la şubrezirea rolului ei educativ – funcţie care determină personalitatea copilului, iar în unele cazuri duce la destrămarea familiei. Ceva asemănător ca tragism familia basarabeană nu a trăit niciodată. Despre bărbaţi ce să vă spun? Ca bărbat mi-e ruşine de mulţi bărbaţi care, în primul rând, îşi lasă nevestele să plece la capătul lumii şi care, după cum spuneaţi, trag la măsea şi trăiesc din osteneala acestei fiinţe care i-a născut copii şi care-i ţine şi grijeşte casa.
– Era imposibil să nu vorbim despre femeia basarabeană cu Dumneavoastră, poetul Grigore Vieru, cel care a dedicat creaţia mamei, femeii.
– Am vorbit şi am scris despre condiţia tragică a mamelor noastre sub regimul comunist. Pe unele cenzura comunistă le-a scăpat neînţelegându-le. Iată o poezie pe care am scris-o şi am publicat-o pe la începutul anilor ’80: „Pe câmpul / cu pomi
ciudaţi de tabac – tăcut înaintezi. / Limbi verzi de şerpi uriaşi / fiinţa ta înconjoară./ Dar tu înaintezi. / Nu mai vine, mamă, nimeni din urmă / afară de pâinea ta / învelită în ştergar / şi cerul din spate / eliberat de frunzele mari. / Doamne, / cât cer deasupra unei singure / pâini!”.
Eu nu pot spune că îmi iubesc mama mai mult decât ceilalţi, dar maică-mea a avut un destin tragic cum nici în cărţi nu poţi întâlni; la 8 anişori a rămas fără părinţi, cu doi frăţiori mai mici ca ea, devenindu-le un fel de mamă; grijea casa, gătea. Unul dintre fraţi s-a prefăcut în scrum sub ochii ei, căzând pe plita încinsă. La 16 ani se căsătoreşte. Moare repede şi tata, când eu aveam jumătate de an se racăsătoreşte. Începe războiul. Moare în flăcările lui şi tatăl vitreg. Vine foametea din 1946-’47, vine colhozul, un şir de tragedii parcă predestinate. Iată de ce sunt atât de ataşat de mama în poeziile şi cântecele mele. În ziua când a murit mama, a murit pentru mine întregul univers. Mă simt de atunci un copil orfan, deşi am 4 nepoţi. Am scris pe piatra ei de mormânt următorul epitaf „Pierzând pe mama îţi rămâne patria, dar nu mai eşti copil”. Tot în acea zi am scris acest poem: „Nu am, moarte, cu tine nimic. / Eu nici măcar nu te urăsc / Cum te blestemă unii, vreau să zic, / La fel cum lumina pârăsc. // Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi / De-ai avea mamă şi-ar muri?! / Ce-ai face tu şi cum ar fi / De-ai avea copii şi-ar muri?! // Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te urăsc. / Vei fi mare tu, eu voi fi mic, / Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc. // Nu frică, nu teamă – / Milă de tine mi-i, / Că n-ai avut niciodată mamă, / Că n-ai avut niciodată copii”.
– Maestre, să revenim la femeia basarabeană, femeia plecată undeva în lume pentru a câştiga poate ceva mai mult decât salariul mizer (în situaţia ideală în care ar avea un serviciu). Ce se va întâmpla cu copiii basarabeni rămaşi fără mamele lor alături?
– Din păcate se va întâmpla, se poate întâmpla ceea ce s-a întâmplat în casele de copii, în orfelinate. Cunosc aceşti copii, am fost pe la casele de copii de mai multe ori. Ei sunt traumatizaţi pentru viaţa întreagă şi puţini dintre ei au răzbit cu adevărat în viaţă, puţini dintre ei au devenit oameni întregi în adevăratul sens al cuvântului. Iată încă o tragedie pe care Basarabia nu a cunoscut-o până acum. Dacă războiul este o cauză, ceea ce se întâmplă astăzi nu are nici o scuză.
– Aş vrea să ne oprim şi la drama creatorilor basarabeni, la colegii Dumneavoastră, la scriitorii care au slujit şi continuă să slujească în altarul limbii române. Majoritatea acestora n-au avut posibilitatea după 1989 şi nici până atunci să treacă Prutul – în Ţara limbii lor materne – din cauza sărăciei în care i-a aruncat destinul istoric.
– Drama scriitorului basarabean, a artistului în general, este dublă; pe de o parte, noi, scriitorii basarabeni, suntem într-un fel lipsiţi de răsfăţul lingvistic, ca să-i zic aşa, de răsfăţul lingvistic de care se bucură scriitorii din ţară. Pe de altă parte, suntem complexaţi în faţa frumuseţii şi a bogăţiei limbii române. Am reuşit să trec Prutul foarte târziu, în 1973 în cadrul unei delegaţii de scriitori ruşi. La întâlnirea cu scriitorii din Bucureşti vorbeau mai mult ruşii, eu tăceam. După ’90 un confrate din Bucureşti (care lucra atunci, în anii ’70, la Uniunea Scriitorilor) mi-a spus că eram suspectat de către chiar unii fraţi că aş fi informatorul ruşilor, dacă tac. Dragul meu, i-am răspuns, tăceam pentru că îmi era frică să nu fac vreo calchiere din limba rusă. Din păcate, unii ne mai suspectează şi astăzi. Unele ziare din ţară m-au calificat drept leninist, iar publicaţiile bolşevice din Basarabia mă califică drept un vândut.
– Îndrăznesc să cred că un impediment în dialogul româno-român este faptul că basarabenii au anumite complexe de inferioritate, complexe de care aţi amintit şi Dumneavoastră şi care se manifestă mai ales la contactul basarabeanului cu Ţara... şi se manifestă în diverse moduri – fie printr-o timiditate excesivă, fie printr-o agresivitate nemotivată. Îmi amintesc cât de greu îmi era să explic foştilor mei colegi de la radio Chişinău, care veneau prin anii ’95-2000 destul de des la radio Bucureşti unde îmi este biroul. Le spuneam că nu am un birou al meu, căci fac muncă de reporter şi sunt mai tot timpul pe teren. Am observat că întrebarea era repetată ori de câte ori ajungea un coleg la Bucureşti... Într-un final am observat faptul că nu aveam birou şi scaun era comentat chiar politic la Chişinău. Şi atunci le-am spus tranşant – dragii mei, eu nu am birou, dar nu pentru că sunt basarabeancă, ci pentru că în radio nu sunt suficiente birouri şi reporterii nu prea au timp să stea. În felul acesta, am liniştit spiritele... Eu cred că şi acest caz ilustrează complexele noastre de inferioritate... Aş vrea să vă întreb ce ar trebui să facem noi, basarabenii, pentru a ne scutura de aceste sentimente?
– Cred că ar trebui să punem mâna pe carte. Mă gândesc în primul rând la intelectuali. Să cunoaştem istoria, să aflăm cine suntem, să fim mândri că ne numim români şi să avem înţelepciunea şi răbdarea de a trece peste jignirile unor fraţi de aici, din ţară. De altfel, şi ei trebuie să aibă iarăşi răbdarea de a trece peste unele jigniri ale fraţilor rătăciţi. Se spune că marele filozof chinez, Confucius, plimbându-se, zărise într-o zi nişte purceluşi care se alăptau la sânul matern şi a zis aşa (se alăptau chiar în clipa când maica lor murise) „purceluşii se îndepărtează de mama fiindcă mama nu-i mai vrea”. Cred că acelaşi lucru se întâmplă şi cu unii basarabeni, unii au început să se îndepărteze de ţară pentru că li se pare lor că ţara-mamă nu-i mai priveşte. Cred că nu este adevărat – Ţara ne priveşte. N-ar fi miile de copii, de elevi, de tineri care-şi fac studiile aici, în cele mai bune licee ale ţării, în cele mai bune Universităţi. Măcar pentru atâta lucru eu cred că acest pământ ar trebui sărutat.
– Următoarea întrebare o adresez mai mult lui Grigore Vieru – consilier al Ministrului Culturii şi Cultelor din România. Ce se poate face pentru a stimula circulaţia valorilor române de pe ambele maluri ale Prutului, subliniez – în ambele sensuri?
– În problema aceasta eu cred că s-a făcut deja mult. În bibliotecile din Chişinău vom găsi destule cărţi româneşti, sunt câteva biblioteci cu carte românească în Chişinău care poartă nume frumoase – Onisifor Ghibu, Transilvania, Târgu-Mureş, Alba-Iulia... Anual, lunar chiar, din Bucureşti şi din alte oraşe ale ţării vin la Chişinău artişti care se bucură de o primire frăţească, vin trupe de teatru. Mai greu ajung, din păcate, artiştii basarabeni în ţară, mai greu ajung cântăreţii, interpreţii de muzică populară, de muzică uşoară, scriitorii... şi nu înţelegem de ce! Nu înţelegem de ce, bunăoară, nu au trecut nici preselecţia la festivalul de la Braşov două mari cântăreţe, două tinere cântăreţe din Basarabia care se numesc Nelly Ciobanu şi Natalia Barbu, deţinătoare deja a câtorva premii internaţionale. Am fost pur şi simplu mirat când am ascultat unii interpreţi veniţi de la capătul pământului, plătiţi de ţară... Erau cu mult mai slabi, mai prejos decât fetele noastre, care sunt minunate. O spun eu care pricep ceva în muzică. Uite, nu am înţeles, nu înţeleg şi nu voi înţelege niciodată lucrul acesta.
– S-ar cuveni, maestre, să vorbim şi despre neliniştile Dumneavoastră, şi despre bucurii, dar iată că şi de data aceasta ne uităm ambii la ceas şi înţelegem că la aceste întrebări vom reveni cu altă ocazie... O ultimă întrebare aş mai avea totuşi... La ce lucraţi acum şi ce proiecte aveţi?
– Am trimis chiar zilele acestea la tipar cartea vieţii mele Strigat-am către Tine, în care am adunat tot ce am crezut că am creat mai frumos în întreaga mea osteneală poetică, osteneală care se întinde pe parcursul întregii mele vieţi. Finisez o altă antologie de poezie, intitulată tot biblic, Cât de frumoasă eşti, cu subtitlul Mama, limba română şi iubirea în poezia română,care urmează să apară la prestigioasa Editură din Chişinău Litera, o antologie la care am lucrat câţiva ani şi care sper să devină eveniment editorial. În Ţară concomitent trudesc la antologia poeziei basarabene. Sunt aproape gata pentru producţie două CD-uri – unul cuprinzând cântece de inspiraţie folclorică, jumătate din melodii sunt semnate de mine, şi altul cuprinzând piese de muzică uşoară. Dacă nu vă supăraţi, aş dori să transmiteţi în această emisiune piesa „Frumoasă eşti, Italie” cu muzica minunatului compozitor basarabean Nicolae Caragea în interpretarea italianului Antonio Furnari, personalitate de talie mondială, cel care cu mai mulţi ani în urmă a lansat binecunoscutele şlagăre „Marina, Marina” şi „Che sara...”.
– Vă mulţumesc pentru amabilitatea de a participa la emisiunea noastră şi vă mai aşteptam la Radio România Actualităţi.
– Şi eu vă mulţumesc pentru onoarea ce mi-aţi făcut-o invitându-mă la o emisiune atât de frumoasă „Cum vă place” şi aş fi fericit dacă emisiunea ar plăcea radioascultătorilor.
 
Pentru conformitate: Eugenia GUZUN
Emisiunea Cum vă place, 22 iulie 2002

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog