Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

LECŢIILE ISTORIEI

ADEVĂRUL DESPRE NOI

COŞERIANA

FAȚETELE CUVÂNTULUI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CRITICĂ, ESEU

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

PRO DIDACTICA

BLAZON DE PROFESOR

ITINERAR LEXICAL

EX CIVITAS

SINTEZE

INEDIT

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Despre „subiectivitatea” denumirilor metaforice de plante

Viorica VELECICO

Alte articole de
Viorica VELECICO
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

1. Referindu-se la cunoştinţele de terminologie populară ale „vorbitorilor medii”, Eugeniu Coşeriu făcea următoarea constatare: „De fapt, nomenclaturile nu sunt cunoscute bine de către toţi vorbitorii unei comunităţi lingvistice, ci numai de anumite grupuri (nu totdeauna aceleaşi); şi, pe de altă parte, este întru totul posibil să ştii bine o limbă şi să nu ştii, de exemplu, numele de flori sau de peşti. Vorbitorul mediu se limitează de obicei la o desemnare generică (acea floare, în loc de acea dalie, acel peşte în loc de acel păstrăv) sau se conformează cu cunoaşterea vagă atunci când este vorba de flori sau de peşti, lăsând specialiştilor şi cercetătorilor de botanică şi de zoologie populară cunoaşterea mai exactă a «lucrurilor» şi a numelor lor.”1. Aşadar, reţinem din cele spuse de Coşeriu că aceşti „vorbitori medii” recurg adesea, în actul de comunicare concretă, la procedeul „desemnării generice”, mulţumindu-se cu o „cunoaştere vagă” în ceea ce priveşte plantele şi animalele.

2. În comparaţie cu riguroasa cunoaştere de tip ştiinţific, nici cunoştinţele deţinute de acei câţiva indivizi (aşa-zişii „specialişti” populari) dintr-o comunitate lingvistică oarecare nu sunt foarte exacte, dar, atâta cât este, „ştiinţa” respectivilor indivizi este superioară celei a altor vorbitori, cel puţin prin capacitatea de a recunoaşte şi de a numi (adică de „a spune pe nume”) o diversitate de specii botanice şi zoologice. Astfel, ca o dovadă în acest sens, punând (într-un articol) faţă în faţă „modelul naiv” şi „modelul savant”, cu referire la denumirile de plante, Ioan Milică trece în revistă2 şi o serie de trăsături ale modelului naiv (adică popular): dimensiunea empirică, variabilitatea denominativă, imprecizia denominativă, specializarea denominativă, denominaţia vagă şi specificitatea culturală3.

2.1. Prin denominaţia vagă Milică înţelege faptul că „termenii generici reflectă «genul», iar determinativele individualizează «specia», ca în modelul denominativ savant”4. De exemplu (ca să reproduc şi ilustrarea oferită de lingvisul ieşean), în cazul unor denumiri de plante, precum buruiană de brâncă, buruiană dulce, buruiană păroasă, buruiană de sat, se observă că genul «buruiană» [exprimat prin subst. buruiană] prezintă mai multe „specii” identificate prin determinanţii de brâncă, dulce, păroasă, de sat, în funcţie de aspectul pe care l-au avut în vedere „onomaturgii” populari.

2.2. Într-adevăr, dând nume lucrurilor şi fiinţelor din jurul lor, vorbitorii obişnuiţi procedează intuitiv, adică în mod subiectiv, fiindcă aşa sunt şi clasificările operate de ei (atunci când acestea există). Într-un articol în care sintetizează concepţia lui Eugeniu Coşeriu despre problemele terminologiilor / lexicului specializat, Cristinel Munteanu scrie: „În cadrul ştiinţelor, distincţiile sunt «motivate» din punct de vedere obiectiv. În schimb, limbajul este «arbitrar» şi, chiar dacă distincţiile sale se întâmplă să coincidă cu delimitările obiective, acest lucru nu este necesar, fiindcă limbajul clasifică realitatea în funcţie de interesele şi atitudinile umane. Pentru ştiinţă, câinele, bunăoară, reprezintă un carnivor, la fel ca leul şi tigrul, însă majoritatea limbilor îl «clasifică» într-un alt mod, neluând în seamă, drept criteriu, vreo trăsătură «naturală» a animalului, ci în funcţie de o anumită relaţie a omului cu el. Ca atare, clasificările lingvistice se bazează în acest caz pe criterii precum mare / mic (în raport cu omul), util / inutil, agreabil / dezagreabil, periculos / nepericulos etc.”5.

2.3. Cu privire la subiectivitate, Coşeriu însuşi precizează: „În acest sens, «subiectivitatea» este componentă a limbajului şi este un fapt obiectiv din punct de vedere lingvistic. Dar această subiectivitate lingvistic «obiectivă» nu trebuie confundată cu aprecierea subiectivă (individuală sau tradiţională) «nelexematizată» (sau «negramaticalizată»).”6. Aşadar, revenind la denominaţia vagă (care se poate asocia uneori simultan şi cu celelalte trăsături ale „modelului naiv”), cred că ar fi interesant să insistăm asupra ei, luând însă în consideraţie, de data aceasta, câteva denumiri metaforice de plante. Am văzut deja că denominaţia vagă se realizează prin termeni generici care primesc diverse determinative cu rol de marcare a „speciei”. Dar cum se mai face această marcare în cazul denumirilor metaforice? Şi în ce ar consta subiectivitatea în asemenea situaţii? Îmi propun să discut în continuare câteva exemple relevante, cercetând numai un tip de metaforă dintre cele existente în terminologia botanică populară.

3. În lucrarea de referinţă a lui Dumitru Bejan, Nume româneşti de plante (1991), un spaţiu întins este acordat metaforei, întrucât regretatul cercetător clujean aprecia, pe bună dreptate, că „dintre toate procedeele de denumire a plantelor în limba română, metafora este cea mai răspândită”7. Ca mod constant al denominaţiei populare în general, metafora predomină şi în lexicul botanic popular, unde pot fi identificate două tipuri majore ale acesteia: metafora animat pentru inanimat şi metafora inanimat pentru inanimat8. În cadrul primului tip de metaforă, întâiul subtip de care s-a ocupat D. Bejan sună astfel: animatul este o parte de corp, inanimatul este o plantă9. Printre „părţile de corp” inventariate, pot fi amintite, după frecvenţa lor, termenii coadă, gură, limbă, picior, ochi, ureche, apoi barbă, cap, dinte, gheară (sau unghie), păr (sau chică, coamă, plete, cosiţă) ş. a. m. d. Acelaşi specialist mai notează că – în cazul denumirilor populare de plante – „asemănarea (analogia) s-a făcut mai mult cu părţile corpului animalelor şi al păsărilor, dar şi cu părţi de corp de persoane şi mai rar de forţe supranaturale”10.

3.1. Mai departe Dumitru Bejan preia o idee a lui Pierre Guiraud11, după care, într-un atare sistem denominativ, „numele părţii de corp joacă rol de morfem identificator al clasei, iar numele de animale şi păsări, de persoane şi de fiinţe supranaturale constituie variabila specifică în opoziţie cu aceea a altor animale şi păsări, persoane şi fiinţe ireale”12. Mai extragem din lămuririle lui Bejan (pe linia lui Guiraud) următoarele: „E ceea ce s-ar putea altfel numi marcarea genului proxim şi a diferenţei specifice. Primul termen al compuselor identifică deci o clasă de plante care au, de exemplu, frunzele de forma unei limbi, iar al doilea marchează, în cadrul acestei clase, o opoziţie referitoare la dimensiunile plantelor (frunzelor) respective. Astfel, limba-boului va denumi o plantă cu frunza mai lungă şi mai lată la bază, iar limba-mielului va denumi, prin opoziţie cu prima, o plantă cu frunza mai mică. [...] Plantele denumite prin ochiul-boului vor avea florile mai mari decât plantele denumite prin ochiul-şoricelului etc.”13.

3.2. În cazul unor asemenea termeni metaforici, se vede că subiectivitatea denominatorilor populari este destul de pronunţată. Faptul că aceste nume le sunt puse plantelor în funcţie de diverse criterii (vezi supra, 2.2.) conduce la o situaţie de sinonimie a termenilor populari, fără ca diversitatea în cauză să ţină seama neapărat de diferenţele diatopice (dialectale sau geografice). Asistăm uneori, pur şi simplu, la subiectivitatea în aprecieri a vorbitorilor. Iată, de pildă, o serie de termeni populari extraşi din lista furnizată în 1882 (în Limba botanică a ţăranului român) de Dimitrie Brânză14, un pionier al ştiinţei botanice româneşti:

barba-boierului / chica-voinicului (Nigella damascena);

barba-popii / ruşinea-fetei15 (Daucus sylvestris);

barba-ursului / coada-mânzului / coada calului / părul-porcului (Equisetum);

brânca-ursului / crucea-pământului (Heracleum sphondilium);

capul-ariciului / buzdugan (Sparganium Ramosum);

coada-vacii / lumânărica-Domnului (Verbascum thapsus);

colţul-babei / păducherniţă (Tribulus terrestris);

fierea-pământului / potroacă (Erytraea Centaurum);

limba-broaştei / limbariţă (Alisma Plantago);

limba-cerbului / limba-vecinei (Scolopendrium officinale);

ochiul-boului / mărgărită (Chrysantemum Leucanthemum);

osul-iepurelui / sudoarea-calului (Ononis spinosa);

piciorul-cocoşului / bujorel (Ranunculus repens);

talpa-gâştei / creasta cocoşului (Leonurus cardiaca);

• ţâţa-oii1 / ciuboţica-cucului (Primula officinalis; cf. Primula veris);

• ţâţa-oii2 / degetar (Digitalis grandiflora);

• urechea-babei / urechea-Iudei (Peziza coccinea);

urechea-şoarecelui / culcuşul-vacii (Hieracium Pilosella).

Am lăsat pe prima poziţie termenii creaţi conform subtipului de metaforă evidenţiat de D. Bejan (parte de corp + nume de animal, persoană etc.)16. După cum se observă, unele dublete pleacă de la o imagine oarecum apropiată. În privinţa altora însă imaginile de la baza lor provin din medii ori surse complet diferite. În acelaşi mod pot fi discutate şi alte denumiri metaforice de plante, construite după alte tipare. Chiar din inventarul lui D. Brânză, pot fi extrase şi analizate dublete de sinonime precum punga-popii şi traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris) sau chiar triplete sinonimice ca rădăcina-şerpilor, cârligaţi şi răculeţ (Polygonum Bistorta) ş. a. m. d.

4. Cercetate cu mare interes în ultimele decenii, mai ales din punct de vedere (etno)lingvistic, terminologiile populare sunt departe de a-şi fi epuizat frumuseţea şi secretele, trezind în continuare curiozitatea şi pasiunea specialiştilor din diverse ramuri ale ştiinţei. O atare convingere m-a stimulat şi pe mine să încerc aici, la scară redusă, o abordare mai mult sau mai puţin inedită a unui aspect din această vastă problematică.

 

Note:

1 Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga, Cuvânt-înainte de Mircea Borcilă, Editura ARC, Chişinău, 2000, p. 253-254.

2 Vezi Ioan Milică, Modele naive şi modele savante în reprezentarea lingvistică a realităţii: denumirile de plante, în „Limba română” (Chişinău), anul XX, nr. 11-12, p. 77-87.

3 Aceste trăsături sunt prezentate de Ioan Milică în felul următor: (1) dimensiunea empirică reiese din aceea că „denumirea plantelor se face în acord cu trăsăturile observabile ale acestora; (2) variabilitatea denominativă rezultă din observaţia că „aceeaşi plantă are denumiri care diferă de la o regiune la alta”; (3) imprecizia denominativă (ca o consecinţă a variabilităţii) presupune ca „aceeaşi denumire să fie folosită pentru a numi mai multe plante sau ca aceeaşi plantă să aibă mai multe denumiri”; (4) specializarea denominativă se realizează, de pildă, prin sufixe diminutivale diferite; (5) denominaţia vagă rezidă în faptul că „termenii generici reflectă «genul», iar determinativele individualizează «specia», ca în modelul denominativ savant”; (6) specificitatea culturală este dată de constatarea că „multe denumiri de plante sunt reflectări lingvistice ale unor practici, credinţe şi comportamente umane specifice unei anumite culturi” (I. Milică, art. cit., p. 79-81).

4 Ibidem, p. 80.

5 Cristinel Munteanu, Problema terminologiei în concepţia lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu, în „Analele Universităţii «Dunărea de Jos» din Galaţi”, Fascicula XXIV, Anul III, Nr. 1 (3), Lexic comun / Lexic specializat, Editura Europlus, Galaţi, 2010, p. 69.

6 Eugenio Coseriu, Introducción al estudio estructural del léxico [1966], în idem, Principios de semántica estructural, Editorial Gredos, Madrid, 1977, p. 105, apud Cr. Munteanu, art. cit., p. 75.

7 Dumitru Bejan, Nume româneşti de plante, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 38.

8 Ibidem, p. 39. În acest sens, D. Bejan preia o clasificare pusă în circulaţie la noi de Ion Coteanu şi Angela Bidu-Vrănceanu.

9 D. Bejan, op. cit., p. 40 şi urm.

10 Ibidem, p. 41.

11 Trimiterea se face la cartea lui Pierre Guiraud, Structures étymologiques du lexique français, Editions Larousse, Paris, 1967.

12 D. Bejan, op. cit., p. 41.

13 Ibidem, p. 41-42.

14 Vezi D. Brânză, Limba botanică a ţăranului român, un articol serial în cinci episoade, publicat în „Columna lui Traian”, pe parcursului anului 1882, astfel: literele A-C (p. 43-48), D-Laur (p. 73-77), Lemn-câinesc-N (p. 155-158), O-P (p. 227-232), R-Z (p. 385-396). Despre această contribuţie, D. Bejan afirmă: „Aproape toate numele de acest fel de la D. Brânză s-au păstrat în lexicul botanic românesc.” (D. Bejan, op. cit., p. 14).

15 În acest caz, termenul ruşine poate fi unul eufemistic pentru o anume parte de corp. Dumitru Bejan (ibidem, p. 40, 48) îl ia în discuţie doar cu referire la organul genital masculin; de ex., ruşinea-ursului (Equisetum sylvaticum).

16 În lista lui D. Brânză apar şi dublete în care primul termen metaforic are în componență „părți de corp” fără determinant de specie: doi-dinți / cârligior (Bidens tripartita); cinci-degete / scrântitoare (Potentilla erecta)

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog