Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ADEVĂRUL DESPRE NOI

Moldovenism versus Românism (II)

Dorin CIMPOEŞU

Alte articole de
Dorin CIMPOEŞU
Revista Limba Română
Nr. 2, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Ideologie de stat

Comuniştii transformă moldovenismul în ideologie de stat

Odată cu revenirea la putere, în anul 2001, comuniştii au ridicat moldovenismul la rangul de ideologie de stat, depăşind performanţa guvernării agrointerfrontiste (1994-1998), care reuşise doar să-l instituţionalizeze ca politică a noului stat românesc.

Mai întâi, restauraţia comunistă a luat măsuri pentru revizuirea învăţământului istoric din Republica Moldova, obiectivul urmărit fiind eliminarea din învăţământul preuniversitar a manualelor de Istoria românilor. În acest scop, a fost creată Comisia „Cristea” (septembrie 2002), care avea menirea să medieze conflictul între adepţii şi adversarii revizuirii învăţământului istoric. După un an de activitate, fără niciun rezultat, comisia respectivă a mimat un simulacru de experiment, în care au lipsit profesorii pregătiţi, manualele experimentale, precum şi alte materiale didactice. Considerând procedura încheiată, începând cu 1 septembrie 2006, au fost introduse în învăţământ manualele de Istorie integrată în locul celor de Istoria românilor. În noile manuale abordarea istoriei Basarabiei era făcută prin prisma istoriografiei sovietice de sorginte stalinistă, adevărul istoric suferind o distorsionare gravă. Ingerinţa factorului politic în elaborarea manualelor de istorie integrată le-a conferit acestora un caracter excesiv de ideologizat şi politizat, favorizând continuarea procesului de deznaţionalizare a românilor basarabeni.

Mergând, în continuare, pe aceeaşi linie, puterea comunistă şi-a arătat nemulţumirea faţă de simbolurile naţionale „propuse pe uşa din spate şi aduse în Parlament” şi dorinţa de a le schimba. „Şi limba moldovenească, şi istoria Moldovei, şi imnul, şi stema trebuie să răspundă la întrebările, realităţile şi necesităţile independenţei Moldovei. Toate aceste atribute statale trebuie să fie diferite şi deosebite. Dacă introducerea limbii moldoveneşti sau schimbarea imnului sau stemei vor contribui la întărirea statalităţii, vom face acest lucru, indiferent de situaţia politică, preciza Vladimir Voronin în cadrul unei conferinţe de presă, la 18 decembrie 2007.

Momentul cel mai important însă l-a constituit declararea, prin decret prezidenţial, a anului 2009 drept an al sărbătoririi a 650 de ani de la întemeierea Statului Moldovenesc. Prin acelaşi document, se stabilea înfiinţarea unei comisii de stat, condusă de Vladimir Voronin şi avându-i ca vicepreşedinţi pe premierul Vasile Tarlev şi Gheorghe Duca, preşedintele Academiei de Ştiinţe, cu sarcina de a elabora un amplu plan de acţiuni consacrate evenimentului respectiv. Decretul prezidenţial a fost urmat de Legea privind instituirea Ordinului „Bogdan Întemeietorul”, precum şi de Hotărârea Parlamentului referitoare la medalia „650 de ani de la întemeierea Ţării Moldovei”. La 30 ianuarie 2009 a avut loc adunarea solemnă de deschidere a anului „întemeierii Statului Moldovenesc”, în cadrul căreia preşedintele comunist a rostit o alocuţiune. Printre altele, acesta spunea: „Anii în care Moldova a fost divizată de către stăpânii de atunci ai Europei, mai târziu apariţia României, nu au putut determina poporul moldovenesc să renunţe la proiectul statalităţii sale, la ataşamentul său faţă de acel program îndrăzneţ de dezvoltare, a cărui bază a fost pusă de eminenţii lui înaintaşi. Moldovenii, în repetate rânduri, creează cu îndărătnicie precedente pentru statalitatea lor – fie sub forma Republicii Democratice Moldoveneşti, care a existat timp de câteva luni la hotarul anilor 1917-1918, fie sub forma Republicii Autonome Moldoveneşti în componenţa Ucrainei. În fine, din 1940, se constituie, în componenţa URSS, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

Bineînţeles, istoria republicii noastre nu poate fi privită în afara acelor evenimente şi procese, inclusiv dintre cele mai dramatice, care au avut loc în Uniunea Sovietică de atunci. Totodată însă nu putem să nu recunoaştem şi faptul că anume în acea perioadă sovietică, plină de contradicţii, îşi are începutul acel avânt spiritual şi social-economic al poporului nostru, care a determinat în multe şi dezvoltarea noastră independentă de astăzi. Moldova, dintr-o provincie agrară a statului vecin, în care nu exista nicio instituţie de învăţământ superior, în care jumătate din populaţie era analfabetă, s-a transformat într-o republică cu o economie cu ritmuri înalte de dezvoltare”.

Printre manifestările şi acţiunile preconizate figurau elaborarea şi editarea unor lucrări istorico-ştiinţifice dedicate prezentării „tuturor etapelor din evoluţia Statului Moldovenesc” şi „a celor mai proeminente personalităţi ale contemporaneităţii noastre”. În acest context, un prim loc era destinat elaborării unei monografii de proporţii, consacrată Istoriei Moldovei (1359-2012), în patru volume, ediţie academică, sub coordonarea unui Consiliu ştiinţific al Academiei de Ştiinţe, format din istoricii Valeriu Cozma, Vladimir Ţaranov, Valentin Beniuc, Alexandru Burian şi Alexandru Roman, ultimii trei fiind principalii coautori ai manualului de istorie integrată. Aceştia, de fapt, reprezintă pleiada noilor promotori ai moldovenismului, care continuă activitatea înaintaşilor lor din perioada stalinistă, cunoscuţi ca întemeietorii acestei teorii aberante.

 

Disputa în jurul „identităţii naţionale” a Republicii Moldova

Viaţa politică a fost în mare parte dominată şi de continuarea dezbaterii interne privind identitatea naţională, dispută surdă sau deschisă, cu implicarea multor forţe politice şi a factorilor de decizie. A continuat tendinţa de erijare a actualei Republici Moldova în succesorul Moldovei istorice. De altfel, în anul 1999 au fost organizate mari manifestări pentru marcarea a 640 de ani de la crearea „primului stat moldovenesc”. Adepţii teoriei „Moldovei Mari” erau în continuare activi, fiind înregimentaţi, îndeosebi, în rândurile Partidului Comuniştilor. Sub presiunea acestora, Istoria românilor a fost exclusă din Nomenclatorul specialităţilor ştiinţifice al Comisiei superioare de atestare, iar la 19 februarie 1999, Consiliul Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii de Stat, la iniţiativa prof. univ. Ion Niculiţă, decanul acesteia, a luat hotărârea de lichidare a Catedrei Istoria Românilor.

Se punea deseori întrebarea la ce a slujit proclamarea independenţei Republicii Moldova. Nu erau puţine vocile care considerau că locul Republicii Moldova era alături de structura comună Rusia – Belarus. Forţele politice pro-româneşti, aflate la putere, au fost nevoite să pună surdină pe tezele unioniste. Acestea erau promovate acum, în principal, de Partidul Naţional Liberal, de un grup de istorici şi de unii intelectuali. Tezele unioniste (cu România) erau dezavuate prompt la nivelul conducerii de vârf, în timp ce acelea care se refereau la refacerea fostei Uniuni Sovietice nu erau condamnate. Sărăcia, lipsa unor perspective reale privind ieşirea din criza economică ofereau substanţă crizei de identitate, care putea duce la neîncredere şi pasivitate, cu consecinţe dintre cele mai neaşteptate.

 

Comuniştii nu pot să depăşească sindromul românofobiei

Pronunţându-se, încă de la venirea lor la putere, pentru relaţii aşa-zis pragmatice, dezbrăcate, chipurile, de haina „emoţională”, comuniştii au crezut că vor reuşi să dezvolte cu ţara „vecină” de la Apus (România – n.n.) raporturi standard, ignorând deliberat caracterul special al acestora. Tentativa s-a dovedit un fiasco chiar din momentul iniţierii ei, întrucât relaţiile dintre cele două state româneşti au, în primul rând, o conotaţie politică şi naţională foarte puternică. Ca urmare, țările nu se pot dezvolta în mod armonios, dacă nu se ţine cont de acest factor deosebit de important.

Toate guvernările din Basarabia de după 1991 au trebuit să ţină seama, mai mult sau mai puţin, de acest aspect semnificativ. De măsura în care au conştientizat acest lucru a depins nivelul atins în dezvoltarea relaţiilor cu România, astfel explicându-se fluctuaţia deosebită înregistrată în evoluţia acestora, iar uneori „îngheţarea” sau chiar „răcirea” lor.

Puterea comunistă de la Chişinău a ridicat ideologia moldovenismului primitiv la rangul de politică de stat, chiar mai abitir decât guvernarea agrariană (1994-1998), producând o dezvoltare fără precedent a românofobiei în Basarabia. Această politică era foarte periculoasă şi îşi punea o amprentă deosebit de negativă asupra raporturilor cu România, în ciuda declaraţiilor „binevoitoare” ale liderilor comunişti.

De altfel, la cinci luni de la preluarea puterii de către comunişti, niciunul dintre proiectele mai importante convenite în cadrul întâlnirilor la nivel înalt, precum şi dintre cele consemnate în Protocolul reuniunii Comitetelor interministeriale nu a prins contur şi nu avea perspectivă de a fi realizat. Mai mult, s-a constatat o blocare a oricăror iniţiative venite din partea României de a participa la procesul de privatizare din Republica Moldova.

Concomitent, s-a constatat o încurajare nemaiîntâlnită a investitorilor şi relaţiilor cu Federaţia Rusă şi Belarus.

Astfel, s-a observat clar direcţia spre care se îndrepta efectiv Basarabia sub conducerea comunistă. Aceasta în timp ce în raporturile cu România comuniştii nu recurgeau decât la declaraţii de imagine, lipsite de conţinut şi de urmări concrete.

 

Degradarea fără precedent a relaţiilor cu România în perioada restauraţiei comuniste

După acuzaţiile de „expansionism” aduse României, la Strasbourg, de către ministrul Justiţiei, Ion Morei, relaţiile bilaterale dintre Bucureşti şi Chişinău au cunoscut o degradare continuă, care a durat până la sfârşitul guvernării PSD (noiembrie 2004) din ţara noastră.

În ciuda declaraţiilor ostile ale liderilor comunişti la adresa României, autorităţile de la Bucureşti s-au străduit să menţină un echilibru formal al relaţiilor bilaterale, fără a intra în polemici cu Chişinăul.

În ultimii trei ani ai guvernării PSD, contactele la nivel înalt între oficialităţile din cele două state au fost conjuncturale, prilejuite de unele reuniuni internaţionale, cum a fost Summit-ul central-european de la Mamaia, în luna mai 2004. O invitaţie adresată de preşedintele Ion Iliescu liderului comunist de a participa la festivităţile de comemorare a 500 de ani de la moartea domnitorului Ştefan cel Mare, organizate la Putna, la 2 iulie 2004, a fost refuzată, Vladimir Voronin preferând să facă o vizită particulară la Suceava, la 12 noiembrie acelaşi an.

Nici pe linia ministerelor de externe situaţia nu a fost mai bună, înregistrându-se o singură vizită şi aceea de lucru, efectuată de ministrul de externe român, Mircea Geoană, la Chişinău, la 1 aprilie 2003.

În planurile economic şi cultural-spiritual, mecanismul de integrare comună al Comitetelor interministeriale din cele două state, care funcţiona de peste 10 ani, a fost desfiinţat şi înlocuit cu o Comisie mixtă interguvernamentală de colaborare economică şi de integrare europeană, care, în următorii cinci ani, s-a întrunit doar de două ori, o dată la 8 noiembrie 2004, la Chişinău, când s-a înfiinţat, şi a doua oară, la Bucureşti, la 1 noiembrie 2005.

Celelalte proiecte bi- şi trilaterale importante, între care Trilaterala România – Republica Moldova – Ucraina şi euroregiunile „Prutul superior” şi „Dunărea de Jos” au fost abandonate sine die, din cauza lipsei de interes a oficialităţilor comuniste de la Chişinău.

De altfel, trebuie precizat faptul că, în primul mandat al guvernării comuniste sovietice, relaţiile bilaterale au fost aduse, din cauza reticenţei şi ostilităţii guvernanţilor roşii, la unul dintre cele mai scăzute niveluri cunoscute până atunci.

Începând cu anul 2005, în România a venit la putere o guvernare de centru-dreapta, a Alianţei „DA”, iar preşedinte a fost ales Traian Băsescu, susţinut de aceasta. În Republica Moldova, comuniştii reuşesc, din nou, să câştige alegerile, iar Vladimir Voronin, în urma unei diversiuni puse la cale de Moscova, prin intermediul slugii sale credincioase, Iurie Roşca, să câştige cel de-al doilea mandat de preşedinte.

În aceste condiţii, până la cunoaşterea noilor „adversari” români, comuniştii au adoptat, timp de un an, o anumită atitudine de tatonare, perioadă în care au avut loc mai multe contacte la nivel înalt ale liderilor din cele două state româneşti.

După această perioadă, relaţiile bilaterale dintre cele două state au reintrat în albia „firească”, a ostilităţii faţă de România, manifestate de regimul comunist în primii săi ani de guvernare.

Convingându-se că nici noua putere de centru-dreapta de la Bucureşti nu avea de gând să accepte aberaţiile preceptelor ideologice ale moldovenismului, liderii comunişti, în frunte cu Vladimir Voronin, au trecut la atacuri împotriva României pe toate fronturile.

Campania antiromânească deosebit de virulentă a atins o cotă maximă în anul 2007, după aderarea României la UE şi reintroducerea vizelor pentru românii basarabeni, când cererea pentru redobândirea cetăţeniei române a luat o amploare fără precedent, lucru care a îngrijorat într-o foarte mare măsură autorităţile comuniste.

Pentru a stăvili valul de cereri privind redobândirea cetăţeniei române, V. Voronin a trecut la atac pe mai multe direcţii. În primul rând, mass-media controlată de putere a început să acuze România de „distrugerea” economiei Republicii Moldova, de activitate „antistatală” în Basarabia a „coloanei a cincea” a ţării noastre, precum şi de comportamentul „duplicitar” al autorităţilor române. Întâmplător sau nu, însă foarte curios, ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, îşi exprimase, cam în acelaşi timp, nemulţumirea faţă de acordarea cetăţeniei române basarabenilor.

În al doilea rând, preşedintele roşu s-a transformat într-un orchestrator al unei diversiuni puse la cale de Serviciul de Informaţii şi Securitate (SIS) de la Chişinău, primindu-i în audienţă pe trei dintre reprezentanţii aşa-zisei „Comunităţi a Moldovenilor din România”, care s-au arătat preocupaţi „de a restabili echitatea istorică în privinţa moldovenilor, a limbii moldoveneşti şi a istoriei moldoveneşti în România modernă”. În context, liderul comunist le-a promis celor „10 milioane de moldoveni” din România prioritate pentru obţinerea cetăţeniei moldoveneşti, sugerându-le chiar că poate ridica pretenţii asupra „teritoriilor moldoveneşti aflate la Vest de Prut”.

În al treilea rând, autorităţile comuniste au efectuat unele demersuri pentru informarea organismelor internaţionale şi europene despre comportamentul „inadmisibil” al României faţă de Republica Moldova. Astfel, într-o declaraţie a guvernului Tarlev se preciza că acesta a cerut comunităţii internaţionale „să-şi folosească influenţa asupra României, pentru ca Bucureştiul să nu se mai amestece în treburile Republicii Moldova”. De asemenea, însuşi Vladimir Voronin confirma că, în cadrul vizitei efectuate la Bruxelles, la 18-19 iunie 2007, „le-am povestit totul” (oficialilor comunitari – n.n.) despre politica României în domeniul cetăţeniei şi că a insistat pentru deschiderea, pe lângă Ambasada Ungariei la Chişinău, a unui Centru comun de eliberare a vizelor, pentru a lipsi România de avantajul de a fi „singura ţară prin care se putea intra în Europa”.

În al patrulea rând, regimul comunist de la Chişinău a trecut la acţiuni directe împotriva României. În urma unei provocări, organizate de serviciile speciale moldoveneşti, consulul român, Alexandru Rus, este acuzat de luare de mită pentru a facilita procesul de acordare a vizelor româneşti. Iar numai după câteva luni, la 13 decembrie 2007, Vasile Nane, ataşat cultural, şi Laurenţiu Pinte, secretar I, sunt declaraţi persona non grata şi obligaţi să părăsească teritoriul Republicii Moldova în 24 de ore. În aceeaşi notă, Filip Teodorescu, ambasadorul României la Chişinău, este convocat, la 3 decembrie 2007, la Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene şi avertizat în legătură cu unele declaraţii recente ale sale, potrivit cărora România nu poate încheia un tratat de frontieră cu Republica Moldova, deoarece liderii comunişti insistă ca în text să se facă referire la Tratatul de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, prin care erau fixate graniţele URSS, într-o perioadă în care România era „un stat înfrânt şi ocupat” de sovietici.

Pe de altă parte, pentru a restrânge sau înlătura „influenţa românească” în Basarabia, regimul roşu a retras, la 27 septembrie 2007, licenţa de emisie a postului public de televiziune TVR1, deşi aceasta era valabilă până în 2011, şi a acordat-o Companiei „TLFM International”, creată ad hoc şi controlată de putere.

În continuare, autorităţile comuniste au început să introducă tot felul de restricţii ilegale pentru cetăţenii români la punctele de trecere a frontierei de la Prut, unor delegaţii ale oraşelor Bacău, Târgu-Mureş, Năvodari şi altele, invitate la hramul Chişinăului, interzicându-le să intre în Republica Moldova.

Retorica antiromânească a lui Vladimir Voronin şi a altor lideri comunişti a continuat pe tot parcursul anului 2008, precum şi în prima jumătate a anului 2009, în ciuda vizitelor, oficiale, de lucru sau ocazionale, ale unor înalţi demnitari români în Republica Moldova, menite să ducă la detensionarea şi normalizarea relaţiilor bilaterale dintre Bucureşti şi Chişinău.

Contactele respective nu au reuşit să elimine problemele controversate din relaţiile bilaterale, care privesc, îndeosebi, încheierea Tratatului politic de bază şi a Acordului de delimitare a frontierei dintre România şi Republica Moldova.

Lipsa acestora din cadrul juridic bilateral este pusă de regimul comunist pe seama autorităţilor române şi este considerată ca principala cauză a tensionării raporturilor dintre Bucureşti şi Chişinău. Totodată, absenţa acestor documente este văzută de liderii comunişti ca o nerecunoaştere de către România a independenţei Republicii Moldova şi un „atentat” la integritatea teritorială a acesteia.

Realitatea însă este că Bucureştiul consideră un eventual tratat de frontieră ca fiind inutil şi contrar realităţilor istorice, care îi leagă pe românii de pe cele două maluri ale Prutului, dorind să încheie un acord de parteneriat în spirit european, în timp ce liderii roşii de la Chişinău vedeau în semnarea celor două documente o delimitare definitivă şi totală a Basarabiei faţă de România, aşa cum le-o cerea Moscova.

Regimul comunist a respins constant orice iniţiativă de colaborare venită din partea României, inclusiv în ceea ce priveşte expertiza şi sprijinul pe care Bucureştiul s-a oferit să le acorde Chişinăului în demersurile acestuia pentru integrarea în UE. Atât Vladimir Voronin, cât şi Andrei Stratan, ministrul afacerilor externe, au respins ofertele, în acest sens, ale autorităţilor române, declarând că „... nu avem nevoie de avocaţi şi de fraţi mai mari. Suntem pregătiţi să trecem de sine stătător etapele de integrare europeană. Vom coopera cu Bucureştiul doar prin Bruxelles, conform regulilor şi principiilor UE”.

Aceste declaraţii erau însă contrazise de cele ale lui Kinga Goncz, ministrul ungar al afacerilor externe, care, cu prilejul vizitei premierului Vasile Tarlev la Budapesta, afirma că, la cererea Republicii Moldova, urma să fie delegat la Chişinău un expert maghiar în problematica europeană, iar Vasile Tarlev, la rândul său, mulţumea Ungariei pentru sprijinul consecvent acordat în implementarea standardelor europene.

În ultimele luni ale regimului roşu, dar mai ales în zilele următoare comunicării rezultatelor oficiale ale alegerilor parlamentare, care au avut loc la 5 aprilie 2009, relaţiile bilaterale dintre cele două state au cunoscut o criză fără precedent, atingând apogeul.

România a fost acuzată direct de către regimul comunist de la Chişinău, prin intermediul presei guvernamentale, că ar fi trimis oameni pentru a se implica în campania electorală pentru alegerile parlamentare. Premierul Zinaida Greceanâi a declarat în oficiosul puterii că România şi-ar dori „...pe căi ilegale, chiar violente, destabilizarea acestei ţări şi impunerea la guvernare a unor partide de opoziţie, care îi sunt credincioase”. Filip Teodorescu, ambasadorul României la Chişinău, a fost convocat la MAEIE, pentru a fi antenționat despre participarea inadmisibilă a unor cetăţeni români la diferite acţiuni cu caracter electoral. În context, autorităţile comuniste au închis graniţa pentru cetăţenii români, în ultima săptămână a campaniei electorale, peste 200 dintre aceştia fiind întorşi de la frontieră.

Îngrijorat de o posibilă înfrângere în alegeri, Vladimir Voronin, aflat în vizită la Moscova, pentru a obţine sprijin de la stăpânul său, a declarat, în mod unilateral, fără a se consulta cu celelalte părţi implicate, că acceptă menţinerea trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova şi transformarea formatului „5+2” de negocieri pentru Transnistria într-unul „mai redus”, pe placul Kremlinului. Poziţia liderului comunist a nemulţumit UE, SUA, OSCE şi Ucraina, care se vedeau astfel excluse din procesul de negocieri privind reglementarea diferendului transnistrean.

Ulterior, în contextul demonstraţiilor anticomuniste de la Chişinău, declanşate de anunţarea rezultatelor preliminare ale alegerilor şi de nerecunoaşterea acestora de către partidele de opoziţie, Vladimir Voronin a acuzat deschis România că ar fi fost implicată în tentativa de „lovitură de stat” din Republica Moldova şi că „poporul moldovean a văzut cea mai mare înjosire a propriei lui independenţe – steagul României pe Parlament”, fără a aduce probe şi dovezi pentru susţinerea elucubraţiilor sale.

Drept represalii împotriva „agenturilor străine” (româneşti – n.n.), liderul roşu a dispus expulzarea ambasadorului român la Chişinău, Filip Teodorescu, şi a ministrului-consilier al Ambasadei României, Ioan Gaborean, reintroducerea vizelor pentru cetăţenii români, închiderea graniţelor cu România, rechemarea definitivă a ambasadorului Republicii Moldova la Bucureşti, precum şi alte măsuri antiromâneşti. Acestea echivalau cu o „declaraţie de război” a regimului comunist împotriva României şi se aflau la limita ruperii relaţiilor diplomatice dintre cele două state.

Acuzaţiile lui Voronin la adresa României au fost susţinute constant de înalte oficialităţi şi analişti ruşi, atât în timpul desfăşurării evenimentelor, cât şi după aceea.

Serghei Prihodka, consilier pe probleme diplomatice al preşedintelui Dmitri Medvedev, a declarat că „România a turnat intenţionat şi fără ruşine gaz pe foc, provocând grupurile de tineri la mişcările de protest care au devenit violente”. Rusia este „foarte nemulţumită” de faptul că europenii „şi-au ferit privirea” în timp ce „forţele speciale româneşti au folosit o serie de metode pentru a provoca dezordine în Republica Moldova”.

În acelaşi timp, într-un comunicat al MAE rus se preciza că „Judecând după sloganurile strigate în piaţă, după steagurile României din mâinile organizatorilor acestor acţiuni, scopul lor este să discrediteze rezultatele obţinute în consolidarea suveranităţii Republicii Moldova”.

De asemenea, cu prilejul summit-ului Rusia – UE, de la Habarovsk, oficialii ruşi au solicitat liderilor europeni să ceară României să nu se mai amestece în treburile interne ale Republicii Moldova. Alexandr Gruşko, adjunct al ministrului rus de externe, a cerut, în context, ca „această ţară (România – n.n.) să înceteze presiunile politice asupra Moldovei şi să recunoască definitiv independenţa acestui stat”.

Autorităţile române au dat dovadă de calm şi echilibru în respingerea acuzaţiilor lui Voronin, arătând că acestea reprezentau o încercare a comuniştilor de a transfera responsabilitatea unor grave probleme interne pe seama României. Concomitent, poziţia României a fost transmisă partenerilor săi din comunitatea europeană şi euroatlantică.

Îngheţarea totală a relaţiilor diplomatice dintre România şi Republica Moldova a survenit odată cu refuzul autorităţilor comuniste de a acorda agrementul lui Mihnea Constantinescu, nominalizat în calitate de nou ambasador la Chişinău, şi amânarea sine die a desemnării unui înlocuitor al Lidiei Guţu, fost şef al Misiunii diplomatice a Basarabiei la Bucureşti, numită, ulterior, ca ambasador la Sofia.

Episodul respectiv a marcat cel mai scăzut nivel al relaţiilor României cu Republica Moldova, puterea roşie restaurată reuşind să realizeze o performanţă unică, după 1991, respectiv aceea de a readuce relaţiile bilaterale la gradul zero, existent în ultimii ani ai regimului bolşevic sovietic.

Comportamentul autorităţilor comuniste, specific unui regim totalitar, faţă de România, un stat membru cu drepturi depline al UE, a fost sancţionat de către oficialităţile europene de la Bruxelles. Miniştrii europeni de externe, reuniţi la Luxemburg, la 15 iunie 2009, au decis să reconsidere relaţiile cu Chişinăul şi să nu reia negocierile cu Republica Moldova privind integrarea europeană până când aceasta nu-şi va reglementa relaţiile cu România. Totodată, şefii diplomaţiei celor 27 şi-au exprimat preocuparea faţă de abuzurile autorităţilor de la Chişinău, care au avut loc după alegerile de la 5 aprilie 2009 şi au cerut efectuarea unei anchete transparente, imparţiale şi eficiente asupra evenimentelor, care să includă reprezentanţi ai opoziţiei şi experţi internaţionali. În acelaşi timp, UE a chemat autorităţile comuniste să asigure libera şi corecta desfăşurare a alegerilor anticipate, programate pentru 29 iulie 2009.

În ciuda avertismentelor europene primite, Vladimir Voronin a continuat retorica antiromânească, cerând României, la ieşirea de la urne, „să se dezică de trecutul ei istoric” şi „să nu încerce să joace pe cartea trecutului istoric comun, dar şi să renunţe la unionism şi naţionalism, dacă doreşte dezvoltarea relaţiilor cu Republica Moldova”.

Liderul bolşevic nu a uitat, în acelaşi context, să mulţumească Rusiei pentru sprijinul acordat după alegerile din aprilie, „în acele zile grele pe care le-a trecut statul nostru”. Acesta a mai declarat că Federaţia Rusă s-a dovedit a fi „cel mai real, cel mai adevărat prieten” al Republicii Moldova şi „un astfel de sprijin nu poate fi uitat”.

Comuniştii au pierdut alegerile parlamentare anticipate, din iulie 2009, iar Vladimir Voronin avea să-şi încheie şi cel de-al doilea mandat de preşedinte, permis de Constituţie. Astfel, s-a pus capăt, după o guvernare de opt ani, unuia dintre cele mai negre regimuri politice din istoria recentă a Republicii Moldova, singura ţară ex-comunistă din Europa în care a avut loc o restaurare a sistemului totalitar comunist. Odată cu acesta, a dispărut şi moldovenismul ca ideologie de stat, nu însă şi din programele unor partide rusofone antiromâneşti, precum Partidul Socialiştilor, Partidul Nostru, Partidul Comuniştilor şi altele.

La putere a venit o coaliţie de partide, intitulată Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE), care a înlăturat ideologia moldovenismului din politică, a normalizat relaţiile cu România şi a imprimat Republicii Moldova un curs proeuropean, semnând cu UE, în luna noiembrie 2014, la Vilnius, un Acord de asociere.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog