Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Problema basarabeană în noua istoriografie de la Chișinău

Nicolae ENCIU

Alte articole de
Nicolae ENCIU
Revista Limba Română
Nr. 2, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Problema basarabeană în  noua istoriografie de la Chișinău

Într-un mod cât se poate de logic și de firesc,  unul dintre volumele cu care a debutat colecția „Basarabica” este Geneza problemei basarabene – 1812 de dr Vlad Mischevca, cercetător științific coordonator la Institutul de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei [1].

Autor al mai multor monografii și studii publicate la Chișinău, Iași, Atena și Salonic, dr Vlad Mischevca este membrul mai multor societăți științifice internaționale, având ca principale domenii de competență perioada de trecere de la medieval la modern – istoria relațiilor internaționale din Sud-Estul Europei (secolul XVIII – începutul secolului al XIX-lea), genealogia domnilor fanarioți, faleristica și vexilologia heraldică națională, raporturile istorice româno-elene (în special cu Sfântul Munte Athos). Este unul dintre primii istorici de la Chișinău care a abordat, încă la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut, istoria diplomatică a semnăriiTratatului de Pace de la București din 1812 și problema anexării Basarabiei la Imperiul rus, reușind să analizeze acest subiect prin prisma celor mai recente realizări ale istoriografiei românești și europene și a utilizării vastelor izvoare documentare din mai multe țări. La tema privind geneza problemei basarabene a publicat, de-a lungul timpului, numeroase studii și materiale, precum și câteva monografii în care urmărește impactul factorilor internaționali, inclusiv al celui fanariot, asupra evoluției tratativelor de pace ruso-turce, în urma cărora a avut loc anexarea Moldovei dintre Prut, Dunăre și Nistru la Imperiul rus.

Cu toate că geneza problemei basarabene a preocupat atenția mai multor cercetători, atât din cadrul spațiului românesc, cât și din diferite țări europene și extra-europene, suscitând numeroase discuții și dezbateri contradictorii. Subiectul este departe de a fi epuizat, astfel încât problema raporturilor politice moldo-ruse a fost și va rămâne, cu certitudine, un subiect inepuizabil pentru istorici, grație complexității și dramatismului său. Pe de altă parte, dincolo de numeroasele contribuții istoriografice și documentare, cert este că, din toate războaiele ruso-turce declanșate pe teritoriul Moldovei, cel din anii 1806-1812, precum și raporturile politice premergătoare acelei perioade încordate, rămân în continuare insuficient studiate, fiind omise sau subestimate evenimentele internaționale legate de chestiunea Principatelor în cadrul problemei orientale.

Pornind de la necesitatea studierii impactului raporturilor internaționale de la începutul secolului al XIX-lea asupra Principatului Moldovei, ceea ce ar contribui la cunoașterea esenței spinoasei probleme orientale, dar mai ales a genezei problemei basarabene, noul studiu al istoricului Vlad Mischevca, elaborat în baza lucrărilor publicate, a investigațiilor de mai mulți ani și a noilor cercetări, a urmărit să elucideze una dintre cele mai dramatice și actuale probleme de istorie a românilor: actul din 1812, când o parte a Moldovei, numită ulterior Basarabia, a fost anexată la Rusia. Întemeiat pe un solid suport documentar al materialelor de arhivă din Federația Rusă, România, Franța, Turcia, precum și al vastelor culegeri de documente diplomatice ale epocii, valorificând istoriografia accesibilă din mai multe țări, autorul urmărește consecutiv expansiunea Imperiului rus în secolul al XVIII-lea spre Sud-Estul Europei, principalele etape ale extinderii imperiului țarist de la sfârșitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea în direcția țărmului de nord al Mării Negre, precum și consecințele acelei extinderi asupra Principatului Moldovei.

În cadrul celor trei compartimente ale monografiei (Moldova sub impactul problemei orientale; Lupta diplomatică pentru Principatele Române în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812; Geneza problemei basarabene), autorul elucidează impactul problemei orientale în această zonă, politica marilor puteri față de Principatele Române, unele aspecte politico-demografice din istoria Transnistriei și importanța geografică a spațiului populat de români, urmările disputelor politico-militare asupra Principatelor Române, etapele principale ale duelului diplomatic dintre Imperiul rus și Imperiul otoman în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, ce s-a încheiat cu semnarea la 16 (28) mai 1812 a Păcii de la București.

Un loc important în lucrare este acordat examinării luptei diplomatice pentru Principatele Române în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, respectiv, rolului diplomatic al fanarioților în problema basarabeană, inclusiv al familiilor fanarioților Ipsilanti și Moruzi (capitolul II). În cadrul noului său volum, dr Vlad Mischevca confirmă ceea ce a nuanțat și acad. Ioan-Aurel Pop, când a remarcat că: „Fanarioții au fost și răi, și buni, ca toți oamenii, dar unii dintre ei ne-au legat sau relegat – paradoxal – cu Europa vestică, cu lumea civilizată, cu iluminismul și cu despotismul luminat. Acești dragomani-domni erau oameni culți, versați cu literele și cu artele, cititori de cărți bune, aducători de idei noi, novatoare. Pe unele le-au putut chiar aplica, deși gândul lor nu era la propășirea românilor, cât a grecilor” [2]. Conform hatti-șerifului din 1802, Principatele continuau să fie fiefuri de exploatare turco-fanariotă, iar dregătoriile Țărilor Române de la nord de Dunăre rămâneau în continuare la discreția domnilor fanarioți, care puteau să „fie volnici în a-i alege și pe aceia dintre cei de neam grec, care sunt cinstiți și pricepuți și care merită să ocupe aceste posturi” [3]. 

Așa cum susține autorul, în Țara Moldovei, care după anexarea Bucovinei de către Imperiul habsburgic, la 1775, pierduse circa 11 % din teritoriu, până la declanșarea războiului ruso-turc din 1806-1812 încheiat cu o nouă scindare a țării și anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru la Imperiul rus, au fost învestiți la domnie o seamă de domni fanarioți, dintre care cel mai mult s-au aflat la cârma Moldovei două rude apropiate – Alexandru Moruzi și Constantin Ipsilanti. Și dacă stăpânirea lui C. Ipsilanti în Moldova este considerată, în general, că „n-a fost rea” (C. C. Giurescu), domnul fiind prezentat în ultima cronică moldovenească, aceea a lui Manolache Drăghici, ca având „un caracter vesel și priincios pentru țară” [4], în privința fanarioților Moruzi, așa cum menționează dr Vlad Mischevca, rolul diplomatic al acestora în problema basarabeană a fost pe cât de esențial, pe atât de controversat.

Pornind de la o lectură atentă și multiaspectuală a literaturii de specialitate, inclusiv a izvoarelor istorice publicate atât în culegerile de documente din arhivele rusești de la Moscova și Sankt Petersburg, precum și în diverse articole, studii și monografii, autorul ajunge la concluzia că Alexandru Moruzi „a încercat să ducă o politică de echilibru între marile puteri, dorind să profite atât de susținerea rușilor (activitatea lui depindea de aprecierile consulului rus la Iași), cât și de cea a francezilor (a căror poziție era tot mai determinantă în Sud-Estul Europei), fără a provoca nemulțumirea sau chiar dezamăgirea otomanilor (mai ales că întreținea o corespondență privată cu sultanul)”. Așa cum argumentează autorul lucrării, tentativa lui Alexandru Moruzi de a fi pe placul tuturor era cât se poate de explicabilă, decurgând din tradiția fanariotă, conform căreia „pentru a te menține în funcție, trebuia să fii flexibil în relațiile diplomatice (mizând nu doar pe o singură putere) și să-ți aranjezi interesul personal și cel al clanului)” [5]. 

Concluzia autorului este că moruzeștii au trădat, în cele din urmă, Poarta Otomană, dar nu același lucru îl putem spune și despre vinovăția lor în geneza problemei basarabene, despre răspunderea lor personală pentru raptul arbitrar din 1812, pe care o poartă, în fond, doar părțile beligerante: Imperiile otoman și țarist [6]. 

Extrem de interesante și de instructive sunt paginile în care dr Vlad Mischevca ilustrează drama anului 1812 cu aprecieri din opera marelui poet, istoric și vizionar Mihai Eminescu sau din gândirea ilustrului diplomat Nicolae Titulescu.

Așa cum, pe bună dreptate, afirmă autorul volumului, Eminescu a demonstrat, ca nimeni altul din generația sa, adevăratul românism și compasiunea față de drama Moldovei, publicând un șir de studii și articole istorice „despre Basarabia”. În viziunea acad. M. Cimpoi, „marele poet al mitului ca istorie și istoriei ca mit, dar și ca istorie reală, cu roata ei strivitoare și regeneratoare (prin păstrarea ființei naționale)” [7]. Polemist redutabil, Mihai Eminescu a demonstrat cu raționamente istorice că „Basarabia e din zestrea și teritoriul străvechi al Moldovei, deci fiecare moldovean simte mult mai adânc acea pierdere. [...] Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării, – îndemna Eminescu. – Niciodată nu am fost element stăpânitor; niciodată nu s-a manifestat în noi chiar nici tendința de a supune pe alții, ci totdeauna românul s-a mulțumit a fi adăpostit și a se dezvolta pe pământul său” [8].

Nicolae Titulescu, la rându-i, manifestând o înțelegere perfectă a situației și importanței Basarabiei în cadrul relațiilor ruso-române, pe de o parte, precum și a relațiilor României cu marile puteri, pe de altă parte, a definit, în anii interbelici, semnificația actului din 1812 din punctul de vedere al dreptului internațional. „Turcia, – sublinia marele diplomat român, – a cedat Basarabia Rusiei. Prin această concesie, Turcia a violat pur și simplu contractul său de vasalitate; și Rusia a devenit complicele violării unui contract de drept internațional. Ori, complicitatea la violarea unui contract de drept internațional nu poate crea dreptul... Odată ce Basarabia a revenit în posesia noastră, (…) a cere recunoașterea rusă a acestei anexiuni înseamnă a renunța la 2000 de ani de posesiune, înseamnă ratificarea noastră a violării contractului internațional comis de Turcia în 1812, înseamnă recunoașterea complicității ruso-turce ca sursă de drept” [9].

Cu referire la politica imperială a țarismului promovată în teritoriul dintre Prut și Nistru, cunoscut de acum încolo drept Basarabia, desprins în mod arbitrar și violent din trupul Moldovei, pentru a se afla, timp de 106 ani, în oblăduirea și sub dominația celor cinci împărați ruși (Alexandru I, Nicolai I, Alexandru al II-lea, Alexandru al III-lea și Nicolai al II-lea), autorul împărtășește punctul de vedere al acelor istorici, care o împart, convențional, în trei perioade ce corespund, în general, etapelor de includere a regiunii în sistemul economic, administrativ și politic al Imperiului rus: prima cuprinde anii 1812-1828/1830, cea de-a doua – anii 1831-1868/1873 și cea de-a treia – anii ’60-’70 ai secolului al XIX-lea – 1917 [10].

Cât privește efectele de durată ale anexării teritoriului dintre Prut și Nistru, acestea s-au întins până în februarie 1917, Basarabia devenind pe parcurs o unitate ordinară administrativă rusă – gubernia Basarabia, – populația acesteia având de suportat consecințele unui regim autocratic țarist, al cărui impact s-a resimțit asupra vieții politice, economice, sociale, spirituale etc. Așa cum conchide autorul, românii basarabeni au fost excluși din procesul Unirii Principatelor de la 1859, cu excepția celor trei județe de la nord de Dunăre – Cahul, Bolgrad și Ismail, care au fost retrocedate, conform Păcii de la Paris din 1856, „Principatului Moldova, sub suzeranitatea Sublimei Porți” (art. XXI) și apoi reanexate Rusiei, conform Păcii de la Berlin (13 iulie 1878). Ca urmare a acestui fapt, basarabenii au fost dezrădăcinați cultural și lingvistic și decuplați de la procesele de modernizare ale națiunii române și de integrare vest-europeană, conservându-și aspectul preponderent rural al societății, resimțit până în zilele noastre [11].

În mod paradoxal, în pofida politicii imperiale de tip colonial constant, în teritoriul dintre Prut și Nistru a rămas, mai ales în mediul rural, caracterul românesc al Basarabiei. În susținerea acestui adevăr, dr Vlad Mischevca invocă opinia pictorului francez Lucien Lantier (născut la Odesa, în 1879), care consemna fără echivoc că: „Basarabeanul este, în mod clar, un latin. Tipul său, moravurile, aspirațiile, costumul, locuințele, tiparele de cultură, felul de alimentare, de trai, credințele sale și chiar superstițiile, sărbătorile sale atât de pline de veselie care provine de la vinul de pe colinele învecinate – toate acestea demonstrează înrudirea sa cu țăranul din România Mare” [12].

Urmărind perpetuarea peste decenii a problemei basarabene, autorul studiului ajunge inclusiv la importantul, dar mai puțin cunoscutul tratat de pace ruso-turc, semnat la Moscova în 1921. Depistat într-o culegere de documente mai puțin accesibilă a Departamentului administrativ al Comisarilor Poporului din URSS, publicată în 1944 „pentru uz de serviciu”, Tratatul ruso-turc de „prietenie și frăție” din 16 martie 1921 între succesorii imperiilor țarist și otoman – Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă și Marea Adunare Națională a Turciei – includea 16 articole și 4 anexe, stipulând părților semnatare să nu recunoască niciun tratat de pace sau alte acte internaționale în care ar fi fost impuse cu forța să adere una dintre părți. Articolul VI al tratatului prevedea în mod expres că „Ambele părți contractante recunosc că toate tratatele încheiate până în prezent între cele două țări nu corespund intereselor reciproce. Prin urmare, sunt de acord să recunoască aceste tratate drept reziliate și neavenite” [13].

În atare mod, conchide dr Vlad Mischevca, la mai bine de un secol de la semnare, Rusia (devenită deja sovietică) a recunoscut în mod oficial, chiar dacă și indirect, nulitatea consecințelor Tratatului de pace de la București din 16 (28) mai 1812, deși, cu trei ani mai devreme, populația Basarabiei și-a decis de sine stătător destinul prin Actul Unirii din 27 martie 1918, rezolvând, astfel, în mod echitabil, problema basarabeană.

Lucrarea domnului dr Vlad Mischevca se înscrie în cadrul general al istoriografiei noi de la Chișinău, ce s-a cristalizat începând mai ales cu ultimul deceniu al secolului al XX-lea ca parte integrantă a istoriografiei române și europene, constituind o contribuție esențială la studierea și cunoașterea obiectivă a trecutului românilor sub aspect politico-diplomatic.

NOTE:

1 Vlad Mischevca, Geneza problemei basarabene – 1812. Prefață de Demir Dragnev. Volum îngrijit de Ionel Cândea, Viorel Coman, Editura Academiei Române, Muzeul Brăilei „Carol I”, Editura Istros, București–Brăila, 2016, 368 p.

2 Ibidem, p. 11.

3 Ibidem, p. 144. 

4 Ibidem, p. 154. 

5 Ibidem, p. 225. 

6 Ibidem, p. 257. 

7 Ibidem, p. 272-273.

8 Ibidem, p. 273.

9 Ibidem, p. 269.

10 Ibidem.

11 Ibidem, p. 278.

12 Ibidem, p. 283.

13 Ibidem, p. 294.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog