Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Sănătatea emoţională în societatea mediatică

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 2, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Sintagmă care s-a impus fulgerător în circuitul ştiinţific, inteligenţa emoţională, ar defini, în opinia psihologului Daniel Goleman, „un alt mod de a fi inteligent”. Faţă de faimosul coeficient de inteligenţă (IQ), exprimând capacităţile cognitive, inteligenţa emoţională (EQ) nu este determinată genetic şi permite o continuă îmbunătăţire a nivelului EQ, contând azi – potrivit unor voci autorizate – mai mult decât IQ-ul. Dacă acceptăm ipoteza acestei continue dezvoltări prin maturizare, ca să preluăm un „termen demodat” (D. Goleman, 2004, p. 7), înseamnă că avem obligaţia de a aborda această complexă problematică dintr-o dublă perspectivă: educativă şi aplicativă, făcându-ne eficienţi şi adaptabili în viaţa familială sau profesională (organizaţională), – motiv de a propune, pe urmele lui Charles C. Manz, conceptul de disciplină emoţională, un cuplu aparent nefiresc, aproape oximoronic, hibridând doi termeni în conflict. Cum „trăirile”, în plan fizic sau mental, sunt vehiculul emoţiilor, cum zilnic suntem puşi în faţa unor opţiuni / alegeri însoţite de reacţii emoţionale, a controla starea emoţională devine o cerinţă strategică, prin autoconducere (C. Manz, 2005). Stările emoţionale, dând culoare vieţii, conduc la anumite decizii care, inevitabil, produc consecinţe. Energia emoţiilor (empatie, mânie, furie, tristeţe, gelozie, oboseală, apatie etc.) desfăşoară un spectru larg, îngăduind completitudinea emoţională, dar şi nevoia conştientizării. Astfel, „administrarea” furiei, de pildă, evitând „suprastimularea emoţională”, conservă un anume nivel energetic, fără a cădea în depresie, epuizare. Puterea noastră de a alege, afirma categoric C. Manz, determină felul în care ne simţim, controlând impulsurile emoţionale şi comportamentale (adică „amprentele emoţionale”). Schiţând scopuri şi planuri pozitive, „învăţând” optimismul (cf. Martin Seliman), înţelegând empatic punctul de vedere al celorlalţi, prelucrând constructiv influenţele şi evenimentele care ne asaltează cotidian, suntem capabili de „a regla” emoţiile, spunea James Gross, armonizând reacţiile şi scopul. Puterea de a practica disciplina emoţională ţine de perspectiva mentală, progresând pe latura conştientizării emoţionale, controlând „partea emoţională” a naturii noastre. Disciplina emoţională este „o materie la care viaţa ne examinează zilnic”, reamintea Charles Manz; ea cere o psihologie pozitivă, bazată pe optimism şi autocontrol (meditaţie, linişte), fără a ignora încercările, obstacolele la care suntem supuşi. Nu e vorba de a reprima, prin blocaj (activând forţa voinţei), gama emoţională, ci de a evita haosul emoţional, iscat de felurite „furtuni emoţionale”. Insistent, din unghiul psihologiei interpersonale, se vorbeşte şi despre inteligenţa socială (SQ), văzută ca o ştiinţă nouă (revoluţionând relaţiile umane), cu implicaţii majore în experienţa de viaţă, dar şi în sfera funcţiilor biologice, prin „reactivitatea socială a creierului” (D. Goleman, 2007, p. 19). Pornind de la postulatul interconectivităţii, impus de neuropsihologia socială (John Cacioppo, Gary Berntson), creierul social / sociabil funcţionează ca un radar interpersonal, declanşând, prin mecanisme neurale, reacţii care evidenţiază abilităţile noastre sociale („calcule sociale”, talent manipulativ, decizii instantanee, contaminare emoţională etc.). Evident, creierul social este „o ficţiune utilă” (D. Goleman, 2007, p. 367), orchestrând „un grup de sisteme de circuite”, cu responsabilitate neurală dispersată. Dacă inteligenţa socială ar fi doar cogniţie socială, adică o abilitate cognitivă aplicată „arenei sociale”, atunci n-am putea identifica diferenţe reale între talentul cognitiv şi cel social. Pentru mulţi specialişti (psihologi, îndeosebi), inteligenţa socială, ca „talent primordial” al creierului uman, coincide cu inteligenţa generală, aceştia ignorând capacităţile noncognitive (empatia primară, sincronia). Or, SQ, conceptul propus, prin 1920, de Edward Thorndike, recomandând „a acţiona înţelept în relaţiile noastre”, presupune eficacitate interpersonală (sincronie, precizie empatică, rezonanţă emoţională, cogniţie socială). Dacă inteligenţa emoţională se bazează pe automanagement, inteligenţa socială înseamnă „managementul relaţiilor”, noi ştiind că fiecare interacţiune are un substrat emoţional (D. Goleman, 2007, p. 22), implicând, uneori, şi „triada întunecată” (narcisism, machiavelism, psihopatie), afectând / alterând rezonanţa empatică.

Or, în filosofia managerială, rolul inteligenţei sociale este decisiv în obţinerea succesului. Şi inteligenţa emoţională era „ingredientul absent” din reţeta competitivităţii, atât la nivel individual, cât şi organizaţional (D. Goleman, 2004, p. 9). Subliniind limitele IQ-ului (chiar „mistica” ce învăluise termenul), D. Goleman insista asupra „noilor criterii” în reţeta performanţelor, evidenţiind rolul competenţelor emoţionale, posibil de a fi dobândite, transformând potenţialităţile în randament profesional şi impunând testarea aspectelor comportamentale în ferme criterii evaluative. Fiindcă a proba aptitudini intelectuale (cunoştinţe teoretice) şi un respectabil Know-how tehnic sunt cerinţe subînţelese în specializare; dar însuşirile personale (iniţiativă, empatie, adaptabilitate, flexibilitate socială, forţă de convingere) capătă o greutate specială şi devin chiar, odată cu mobilitatea globalizantă şi nesiguranţa slujbelor, „competenţe portabile”. Folosind o bogată cazuistică şi propunând ingenioase conexiuni (psihobiologie, neuropsihologie), D. Goleman, pe această bază empirică, angajat în discuţii şi controverse într-o veritabilă „odisee mondială”, cum recunoştea, putea conchide că apariţia unor blocaje în mobilizarea potenţialului ţine tocmai de precaritatea autocunoaşterii emoţionale. Dincolo de harta corporală a emoţiilor, de percepţia noastră (fiind vorba şi de emoţii „învăţate”), sediul lor, se ştie, este „creierul arhaic” (subcortex); iar instruirea prin tehnologii de vârf (high-tech) pare mai puţin eficientă decât folosirea factorilor low-tech (formatorii umani), constata acelaşi Daniel Goleman.

Evident, de numele lui se leagă succesul noii viziuni, câştigând rapid teren. Totuşi nu putem ignora contribuţiile unor predecesori, anunţând noul curent, precum Howard Gardner (vezi Frames of Mind, 1983), propunând – anticipator – termenul de inteligenţă multiplă, în care, alături de capacităţile cognitive-standard, includea şi două „inteligenţe personale” (autoadministrarea şi relaţiile interpersonale), e drept, tot pe fundament cognitiv, subestimând inferenţa emoţională.

Până la urmă, deşi minimalistă, o definiţie acceptabilă a inteligenţei emoţionale presupune, relaţionând cu noi înşine şi cu ceilalţi, „înţelepciunea cu care ne trăim emoţiile” (D. Goleman, Annie McKee, R. Boyatzis, 2007, p. 7). Cât priveşte conducerea bazată pe IE, neuitând că veritabilii lideri „fac apel la emoţii”, ea reclamă prezenţa unor lideri rezonanţi, fiindcă, avertizează autorii citaţi, rezonanţa este „cheia conducerii bazate pe inteligenţa emoţională” (D. Goleman, Annie McKee, R. Boyatzis, 2007, p. 308). Dimensiunea emoţională a activităţii de conducere, uneori invizibilă, deseori ignorată, mizează pe un climat emoţional, inducând trăiri pozitive (pasiune, entuziasm, inventivitate) şi evitând disonanţa, disconfortul emoţional, cu certe costuri biologice. Un lider emoţional, cu abilităţi IE, „funcţionează” ca magnet emoţional şi emană rezonanţă; el creează, prin impact emoţional, o dispoziţie entuziastă şi încurajează performanţa, vădind empatie, flexibilitate şi colocvialitate, conjugând / combinând intelectul şi emoţiile, desfăşurând, în contrast cu o conducere toxică, producând disonanţă, o adevărată „artă emoţională” bazată, desigur, primordial, pe autocunoaştere. Iată de ce, în leadership, emoţiile nu mai pot fi ignorate, responsabilitatea emoţională rămânând în fruntea pachetului de obligaţii ale conducerii, canalizând emoţiile colective într-o direcţie pozitivă şi îndepărtând poluarea creată de emoţiile toxice (D. Goleman, Annie McKee, R. Boyatzis, 2007, p. 21).

Pe bună dreptate, în literatura de specialitate se menţionează apăsat că educaţia bazată pe inteligenţa emoţională nu e o modă. Dezvoltarea psihoemoţională normală a copiilor asigură tocmai sănătatea lor emoţională, devenind adulţi puternici şi independenţi, cu o viaţă împlinită (social, emoţional, intelectual). Or, viaţa de familie este „prima şcoală a emoţiilor”, afirma D. Goleman. Pornind de la constatarea că, în epoca noastră, excesiv dinamică, fluidă, însăşi copilăria „s-a schimbat”, devine foarte important cum ne tratăm propriile emoţii şi cum interacţionăm cu cei mici, „alegându-ne” reacţiile. Trecuţi prin „şcoala emoţională”, trebuie să dovedim, acceptând „războiul” generaţiilor / fractura generaţionistă, răbdare, perseverenţă, flexibilitate, adaptare, creativitate etc., îndeosebi în cazurile de „dislexie socială” (aptitudini sociale anemice). Or, s-a observat îngrijorătorul declin al însuşirilor emoţionale la copii, ca fenomen mondial, noile generaţii fiind „carenţiale” (D. Goleman, 2004, p. 12). Valoarea indicatorilor de bază ai inteligenţei emoţionale a scăzut alarmant, instaurându-se simptomele de nesiguranţă, iritabilitate, singurătate, violenţă (valul de sinucideri, violuri, crime), motivaţia fiind economică, dar şi tehnologică, motiv de a examina, fie şi fugitiv, patologia New-media, cercetată, desigur, contextual, cu ochi sociologic (timp liber, climat familial, „educaţia” prin TV, teleintelectualismul, spectacularizare, agresivitate), subminând parametrii inteligenţei emoţionale: conştiinţa de sine, echilibrul, motivaţia, empatia (rezonând cu ceilalţi), sociabilitatea.

În numeroase împrejurări, unii analişti media, atenţi la consecinţele revoluţiei digitale, abandonând viziunea euforizantă, au avertizat asupra patologiei psihosociale a idolatrizatei „culturi de monitor”. Astfel, în Virtuel, mon amour, Serge Tisseron observa îngrijorat că, în „a treia vârstă a mass-mediei”, frontiera dintre viaţa online şi viaţa reală se şterge. Că noile tehnologii bulversează raportul nostru cu realitatea, instaurând „domnia indecidabilului”. Că, în fine, se impune să ne protejăm de acest bruiaj permanent („prin ecrane”), cultivând, ca antidot, o „veritabilă ecologie a spiritului maltratat” (S. Tisseron, 2013, p. 207). Patologia New-media, eclipsând realitatea, devenind un „elixir electronic”, procură voluptăţi virtuale şi senzaţii vizuale, exhibând viaţa privată, dislocând valorile şi tradiţiile sedimentate. Flirtul web înlocuieşte nevoia unor întâlniri reale. „Accesul” la lume, ideologia divertismentului (infantilizare, starizare, publicizare), identitatea „de piaţă”, dorinţa de extimitate, revărsată în spaţiul public, ne aruncă în insecuritate. Internetul, un mediu în extensie, cu frontiere deschise şi facilităţi magice, pare un Rai tangibil; el ne modelează şi ne redefineşte, fie elogiat ca şansă de spiritualizare, fie deplâns prin simptomatologie ori chiar demonizat, sub suspiciunile de control secret (vezi scandalul Snowden). Oricum, ataşanta „butaforie electronică”, prin imersiune şi interactivitate, creează dependenţă. Societatea mediatică ne invită la evaziune, plonjând în spaţiul virtual, „dematerializat”, rupându-ne
de problemele şi constrângerile prezentului, părăsind realitatea ternă, stresantă, depresivă și cu efecte deloc neglijabile: desensibilizare, lexic sărăcit, identităţi fictive (multiple), o viaţă paralelă într-o lume paralelă prin prizonieratul virtualului. Riscând să ne pierdem busola în „oceanul virtual”.

Ca nou concept sociologic, însăşi societatea mediatică, înglobând virtualul, trebuie redefinită. Era mediatică, cortegiul efectelor care au schimbat lumea prin revoluţia digitală obligă la acest efort, sociologia urmând a încorpora realitatea virtuală, conform imperativului totalităţii (integralităţii). Categoric, virtualismul nu mai poate fi ignorat, chiar dacă el pare a încuraja status-quo-ul şi rămâne un paleativ al schimbărilor sociale reale. Dar „partenerul internet”, prin amploarea transformărilor, nu este marginal, conducând la restructurări şi redefiniri, implicit a felului în care gândim şi percepem, integrându-ne în bitsferă. Există însă pericolul de a trata internetul ca spaţiu virtual. El este, negreşit, un fenomen real, penetrant, ocupând – prin integrarea experienţei online – o parte a vieţii, „colonizându-ne” chiar (Rheingold). Distincţia real / virtual ar defini, de fapt, polii unui continuum, mediul nostru existenţial devenind o imensă reţea absorbantă, deconectându-ne de lumea reală, creând dependenţă, conducând la neglijarea responsabilităţilor, la atrofie civică şi anonimizare. Cu posibila consecinţă de a agrega indivizii atomizaţi ai societăţii de masă în comunităţi atomizate, abolind proximitatea fizică. Aceste noi forme de comunitate, ca structuri sociologice, anulează definiţiile clasice (pornind de la Tönnies); nu mai e vorba de o locaţie comună, ci, în cazul comunităţilor virtuale, prin dispersie geografică, doar de interese comune. Bineînţeles, noţiunea ca atare ne apare provocatoare, controversată, chiar un concept amorf; testarea validităţii ei a polarizat reacţiile, fie în sensul unui optimism care anunţă o „înflorire” (Rheingold), fie în nota unui criticism (Weinreich şi alţii) care denunţă iluzia contactelor sociale multiple, declinul spaţiilor publice, comunitatea fiind, de fapt, o reţea relaţională. Alţi autori (precum Bittarello) vorbesc despre o „osmoză”, înţelegând spaţiul virtual, prin explozia comunităţilor virtuale, ca un mediu social extins. Vom conchide că putem admite existenţa a două realităţi (fizică şi digitală) câtă vreme sesizăm ca indubitabile efectele reale ale acestor experienţe, subminând însă sentimentul comunităţii. În fine, impactul noilor tehnologii (accesibilitate, interactivitate) urmează a fi fructificat pe scară largă, cu efecte ambivalente. Oricum, importanţa emoţiilor în dezvoltarea personalităţii este de netăgăduit, solicitând extinderea empatiei, cooperarea, altruismul. Din păcate, în agitata lume de azi, asistăm la slăbirea legăturilor umane. Aşa-zisa solidaritate mediatică înseamnă relaţii „la distanţă”, cu un „preţ social” uriaş, conducând la coroziune socială (indiferenţă, banalizarea răului, anemie civică).

Universul digitalic oferă, aşadar, o periculoasă libertate „fără margini”, cu efecte patologice, bulversând, scrie Serge Tisseron, identitatea socială şi relaţiile, adâncind prăpastia dintre viaţa adevărată şi viaţa online. Ce-ar fi de făcut pentru a ne proteja de această „bigamie virtuală” (vieţi paralele), pentru a ne cultiva „anticorpii” într-o eficientă pedagogie media? O necesară igienă intelectuală, refuzând, în seducătorul peisaj audiovizual, iluzoria protecţie „într-un avatar”, ar instaura „o veritabilă ecologie a spiritului maltratat de mirajele ecranelor”, cum spera psihanalistul francez. Într-un spaţiu mental supus torentului informaţional, benefică ar fi, credem, dieta digitală, redescoperind lumea, controlând şuvoiul evenimenţial cu inevitabile ecouri emoţionale, prin filtru critic şi protectoare distanţă reflexivă.

 

BIBLIOGRAFIE:

1. Daniel Goleman, Inteligenţa emoţională, cheia succesului în viaţă, traducere de Gina Argintescu Amza, Editura Allfa, Bucureşti, 2004.

2. Daniel Goleman, Inteligenţa socială (Noua ştiinţă a relaţiilor umane), traducere din limba engleză de Ileana Achim, Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2007.

3. Daniel Goleman, Annie McKee, Richard Boyatzis, Inteligenţa emoţională în leadership, traducere de Sabina Dorneanu, Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2007.

4. Charles C. Manz, Disciplina emoţională (Puterea de a alege felul în care ne simţim), traducere de Andreea-Rosemarie Lutic, Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2005.

5. Serge Tisseron, Lumea virtuală: avataruri şi fantome, traducere din franceză de Alina Bodnaru, Editura Trei, Bucureşti, 2013.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog