Despre Eugeniu Coşeriu şi activitatea acestuia în Montevideo

Interviul a cărui transcriere o prezentăm în continuare s-a realizat în august 2008,  în Montevideo, în casa doctorului Olaf Blixen (1922-2010)², antropolog şi membru al Cercului Lingvistic din Montevideo în anii 1950³. Am auzit numele lui Olaf Blixen pentru prima dată în timpul interviurilor luate lui Coşeriu, despre anii petrecuţi la Montevideo, pentru cartea Die Sachen sagen, wie sie sind⁴, pe care am publicat-o cu Adolfo Murguía⁵. În vara anului 2008, în timpul desfăşurării congresului ALFAL, în capitala uruguayană, Adolfo Elizaincín m-a ajutat să obţin adresa lui Olaf Blixen, care m-a primit, împreună cu fiica lui, Matilde Paulina, în casa lui din centrul oraşului, o casă-bibliotecă ale cărei camere respirau carte şi erudiţie. Blixen mi-a dedicat în mod generos o după-amiază întreagă şi nu m-a lăsat să plec fără o colecţie de extrase şi de lucrări despre teme antropologice, cea mai mare parte a acestora fiind publicate în revista „Moana”, pe care a condus-o el însuşi. Ştim că pentru Coşeriu anii montevideeni au fost cei mai roditori din viaţa sa; este locul unde se scrie o mare parte din opera sa cea mai cunoscută şi unde se elaborează concepţia sa fundamentală de teorie a limbajului⁶. Olaf Blixen ne oferă o imagine a impactului pe care l-a avut sosirea lui Coşeriu la Montevideo şi ne poartă înapoi în timp în mediul intelectual din oraşul Montevideo al anilor ’50, arătându-ne cum, graţie existenţei în acelaşi loc a unui grup variat de savanţi cosmopoliţi, acesta s-a transformat într-unul dintre centrele lingvistice proeminente ale lumii din acea vreme⁷.

OB = Olaf Blixen; MPB = Matilde Paulina Blixen; JK = Johannes Kabatek

JK: Dumneavoastră locuiaţi deja în Montevideo când a ajuns Coşeriu în 1950?

OB: Da, eu locuiam deja în Montevideo: m-am născut în Montevideo. Sunt complet uruguayan.

JK: În ciuda numelui de familie?

OB: Da, în ciuda numelui de familie. Bunicul meu dinspre tată era suedez. Acolo este o diplomă care îl învesteşte pe bunicul meu cu titlul de Cavaler al Ordinului de Vasa, pentru că era un om care îi ajuta pe marinari, ajuta vapoarele suedeze şi norvegiene care veneau aici să pescuiască, balenierele care erau destul de dăunătoare pentru mediul înconjurător. Dar era prin 1860.

JK: Altă epocă în care se gândea diferit...

OB: Este semnat de regele Suediei din acea epocă, Óscar. Eu l-am cunoscut pe Coşeriu în perioada în care încă era căsătorit cu prima sa soţie, Margarita Cardu, deşi era, de fapt, pe jumătate divorţat, ceea ce s-a observat mai târziu.

JK: Care era uruguayană.

OB: Era fiica unui italian.

JK: Da, italiano-uruguayană, nu?

OB: Da, erau trei surori, cel puţin, şi un frate. E ceea ce eu îmi aduc aminte. Cea mare era Rosina, mai apoi era alta, Maria mi se pare că era a doua; a treia – Margarita. Şi, în plus, mi se pare că era un băiat, Cardu, care era fost luptător în războiul din Etiopia, Umberto mi se pare. Apoi Margarita a ajuns, şi încă nu sosise Coşeriu în Montevideo. A ajuns câteva luni mai târziu.

JK: A ajuns în martie 1950.

OB: Nu îmi aduc aminte exact, dar aşa trebuie să fie. Fizic l-am cunoscut când l-au numit director al Institutului de Filologie.

JK: Aceasta a fost un an mai târziu; a fost în 1951 când l-au numit.

OB: Da.

JK: Da, da. A fost nevoie de puţin timp.

OB: Da, evident, pentru că, desigur, Coşeriu nu era cunoscut aici. În Uruguay, ştirile culturale mai mult sau mai puţin serioase ajungeau încet.

JK: Nici nu era foarte cunoscut în acea epocă, nu?

OB: Bineînţeles. Avea titlurile obţinute la universităţile italiene, cred.

JK: De la Roma.

OB: Da, de la Roma, poate, eu nu ştiu. Şi făcea parte din „Sodalizio milanese”.

JK: Exact.

OB: Cel pe care îl coordona Vittore Pisani⁸, cel care mai târziu a fost socrul lui Coşeriu, când s-a căsătorit cu una dintre fetele sale. De fapt, Coşeriu, se pare, a venit cu ideea de a face ceva luând ca model „Sodalizio milanese”, pentru că a încercat să reunească oameni care să se preocupe de lingvistică: unii de gramatica normativă, alţii de filologie, alţii de teme asemănătoare. În acea perioadă m-au invitat şi pe mine într-o sală a Institutului de Filologie – i s-a dat acest nume – unde Coşeriu a fost numit şef sau director. Şi a funcţionat acolo, în acel local, până când Coşeriu a obţinut catedra pe care i-au dat-o la Tübingen. Pe atunci Coşeriu se preocupa destul de mult, cu siguranţă, ca şi colaboratorii, cei care mergeam acolo în mod dezinteresat, să ne facem şi relaţii în străinătate, mai ales cei care publicam lucruri de o anumită importanţă. Institutul le trimitea pe răspunderea sa şi Coşeriu se ocupa de această acţiune de propagandă şi de difuzare – ambele lucruri mergeau împreună. Astfel, de pildă, Coşeriu recomanda mult Dictionnaire étymologique de la langue latine, de Ernout şi Meillet, şi ştiam că autorii sunt personalităţi de prim rang în lume, Meillet ca indoeuropenist şi Ernout ca latinist. Şi Ernout mi-a trimis, datorită lucrurilor pe care i le-am expediat eu, o scrisoare pe care am preţuit-o mereu drept cel mai important elogiu care mi s-a făcut vreodată. I-am trimis traducerile mele, în spaniolă, în ediţie bilingvă, a acelor Nugae de Catullus, şi el spunea: Je trouve votre traduction à la fois élégante et exacte. Elle m’a donné une haute idée des études classiques en Uruguay – ceea ce era o greşeală totală, pentru că aici nu avea nicio importanţă. Dar faptul că mi-a spus acest lucru, care era mult spus, înseamnă mult mai mult decât nişte fraze amabile de la nişte domni care nu înţeleg nimic nici din conţinutul traducerii, nici din alte lucruri. Şi păstrez acolo scrisoarea. Coşeriu organiza în Institutul pe care îl conducea reuniuni, nu ştiu dacă săptămânale, dar se repetau cu teme care în general erau tratate într-un anumit mod – când vorbea el, căci de cele mai multe ori el era cel a cărui voce se făcea auzită – despre familia indoeuropeană şi limbile mai cunoscute, dar şi despre limbile puţin cunoscute.

Făceau parte din „Sodalizio uruguayan” şi profesorii din acea perioadă, absolvenţi ai facultăţilor italiene, Guido Zannier⁹, care a fost mai târziu director al Institutului, şi Giovanni Meo Zilio¹⁰, care a absolvit în Italia. Veneau, în plus, o serie de persoane care în Uruguay erau destul de cunoscute şi care, în general, proveneau din învăţământul mediu, şi nu dintr-o facultate de filologie sau având o carieră de filologie sau de lingvistică, întrucât nu exista încă o asemenea structură. Deşi începea să se facă un soi de licenţă în litere. Eu însumi am avut o perioadă când am fost profesor al facultăţii şi am fost şi profesor al Universităţii din Buenos Aires, UBA. Dar aceasta in illo tempore…

Pe atunci se ducea acolo şi Piccardo¹¹, care era un pic mai în vârstă decât mine. Doamna Larrobla¹², care era şi profesoară, şi directoare a unei instituţii de învăţământ mediu, a scris o carte despre predarea spaniolei pentru tinerii din învăţământul mediu, Mittelschule. Şi era şi Marcianó¹³, care era italian şi se îndeletnicea cu filosofia.

MPB: Ferrario¹⁴ a participat şi el?

OB: Ferrario a participat, profesorul Benigno Ferrario a fost şi el unul dintre invitaţi. Dar Benigno Ferrario era un lingvist de meserie. El absolvise Institutul Universitar Oriental din Napoli. Ferrario se stabilise în Uruguay cu destui ani înainte, era mult mai în vârstă decât mine. Când eu aveam, mai mult sau mai puţin, 30 de ani sau poate mai puţin de 30 de ani, Ferrario era un om care avea 60 de ani sau mai mult; era din altă generaţie; o generaţie şi jumătate mai în vârstă decât mine. Benigno Ferrario a fost o persoană foarte bună, dar dificilă. A avut o funcţie de traducător pentru domeniul juridic, pentru Curtea Supremă de Justiţie. Mai târziu l-am vizitat când eram suficient de prieteni şi am locuit [Locuia? Cred că Blixen nu a locuit niciodată pe strada Carlos María Ramírez, dar poate că mă înşel. „Locuia” are mai mult sens în text, nota lui J.K.] atunci pe strada Carlos María Ramírez, pe ruta spre el Cerro de Montevideo. Deţinea o editio princeps de Champollion şi avea şi alte lucruri de mare valoare. Apoi această bibliotecă remarcabilă a trecut în patrimoniul bibliotecii naţionale, conținând materiale de la British Museum şi din alte locuri. Într-adevăr, era un om tratat cu respectul pe care îl merita un individ important. Şi specialitatea sa erau limbile cushita, adică limbile care se vorbeau în Etiopia. Aici nu îl priveau cu ochi prea buni în acea epocă, a avut unele dificultăţi pentru că l-a prins perioada războiului şi el era un bun italian, nu era altceva, astfel încât, deşi a stat aici mult timp, a menţinut relaţiile sale cu cercurile de intelectuali italieni, [cu cele] de lingvistică şi filologie. Coşeriu îl trata cu mare respect şi eu la fel.

JK: Şi care a fost propria Dvs. formare? Dumneavoastră eraţi profesor?

OB: Nu, eu, printre altele, sunt avocat. Dar sunt, în mod fundamental, etnolog. Şi, în plus, am făcut lucruri ce ţin de filologie, cum puteţi vedea Dumneavoastră în traducerile mele din Catullus.

Întrebarea era cine se mai afla pe acolo – îmi este uneori teamă să nu uit vreo persoană pe care nu ar trebui să o uit – era acolo, apărând un pic după noi, dar în timpurile lui Coşeriu, profesorul Nicolás Altuchow¹⁵. Altuchow este un bun exemplu al nivelului din Uruguay în acea epocă; a obţinut titlul de magister cred că în indologie sau în limba sanscrită, într-o universitate, nu ştiu dacă era cea de la Lwów. Şi Altuchow a venit aici şi a trebuit să lucreze ca muncitor. Apoi, după ce a lucrat cu târnăcopul şi cu lopata la o podgorie, cu o mână în spate şi alta în faţă, cum spune proverbul, Altuchow a mers la un moment dat să lucreze la Ministerul Sănătăţii Publice, pentru a face liste cu defuncţi, ceva foarte puţin distractiv. Acolo a stat un timp şi mai târziu am aflat, pentru că aveam prietenii pe care le-am conservat timp îndelungat, am reuşit să aflu că o comisie l-a trecut la o altă agenţie statală, care era cea a Muzeului de Istorie Naturală, ca să se ocupe de diverse lucruri în bibliotecă, de organizarea şi înregistrarea cărţilor. Şi acolo a stat mai mulţi ani Altuchow. În acelaşi timp a fost numit profesor de indologie în facultate. Dar catedrele dădeau foarte puţini bani atunci. Când mi-au dat catedra mea, câştigam nişte sume mizerabile. Nu ştiu, îmi serveau pentru a le aduna la alte lucruri din care ieşeau mai mulţi bani, fireşte. Aici am câteva lucrări de Altuchow; şi cele care nu sunt aici, sunt în anticameră, nu cea din infern, cum spune filmul, ci în anticamera cărţilor. Aceste cărţi, cum se spunea înainte de clasici, Despre lucruri de care îşi dădea seama cine le citea, dacă le citea cu atenţie. Altuchow a făcut parte, deci, din acest sodalizio coşerian. […]

JK: Şi care a fost relaţia dintre Coşeriu şi ceilalţi? Se pare că el era cel care conducea acest cerc, el era persoana dominantă, ca să zicem aşa.

OB: Da, aşa era, şi cercul a fost viu atâta timp cât a fost  Coşeriu. Apoi, când a plecat Coşeriu, cercul nu ştiu în ce moment a dispărut. Nu ştiu exact când, pentru că activităţile erau foarte diversificate şi mergeam şi eu uneori, dar când Coşeriu a plecat, situaţia s-a schimbat. Pentru mine s-a schimbat şi cred că s-a schimbat pentru toţi. […]

JK: Pentru Dumneavoastră, Coşeriu avea şi o viaţă personală? Era prieten cu persoanele din cerc?

OB: Da.

JK: Da?

OB: Era prieten. Dar eu aş zice că era o prietenie în planuri un pic diferite. Deoarece Coşeriu absorbea şi, pe lângă aceasta, era foarte convingător cu talentul său şi cunoştinţele sale. Foarte convingător. […]

MPB: Mama spunea – a fost studenta lui Coşeriu – că avea un fel de a spune lucrurile o singură dată, într-o manieră foarte tehnică, şi apoi spunea acelaşi lucru pe înţelesul tuturor… că avea această manieră de a expune lucrurile. […]

JK: Eu când văd pozele din epoca din Uruguay, mă gândesc că se vede că el era foarte convins de faptul de a fi el cel care cunoştea lucrurile.

OB: Da, cu siguranţă aşa este. […] Eu mereu am avut o relaţie bună cu Coşeriu, până în momentul în care a plecat. Pentru că într-o zi am aflat de plecarea lui Coşeriu, că-l numiseră la Universitatea din Tübingen, şi am zis: în cele din urmă i s-au recunoscut capacităţile! Publicase deja Sistema, norma y habla şi o serie de lucruri pentru care devenise mai cunoscut, prin publicarea în „Revista de la Facultad de Humanidades y Ciencias” (acolo unde eu am publicat cam în aceeaşi epocă traducerile din Catullus).

JK: Există o chestiune foarte importantă pentru mine, despre care am vorbit cu Coşeriu de câteva ori. Aveam în ceea ce este acum Arhiva Coşeriu două manuscrise mari, care nu au fost niciodată publicate. Unul este La teoría lingüística del nombre propio şi altul este El problema de la corrección idiomática. Sunt manuscrise foarte extinse care nu s-au publicat încă, pentru că nu le-a completat. El nombre propio, de pildă, este acum digitalizat şi are 300 de pagini de carte. Şi Coşeriu spunea că e doar jumătate [din cât ar fi trebuit să fie]. La corrección idiomática este [într-o situaţie] asemănătoare şi nu s-a publicat niciodată. Poate aveţi vreo explicaţie?

OB: Ceea ce pot spune eu este puţin, dar e ceva. Despre El nombre propio a prezentat ceva – o schiţă a unei comunicări într-o reuniune a Societăţii de Antropologie, al cărei secretar general, preşedinte şi alte lucruri (şi factotum orişicum) eu am fost, [societate] care funcţiona atunci în Montevideo. […] Coşeriu a susţinut o comunicare despre numele propriu. Conferința s-a desfășurat în localul Muzeului Pedagogic, gest la care a trebuit să recurgem pentru a susţine comunicările relaţionate cu actele programate în „Săptămânile de Antropologie”. A fost cam a patra sau a cincea săptămână de antropologie. Şi acest nume de „săptămână de” a fost preluat din Argentina, unde exista ceva asemănător. […] O fi existând un rezumat la ceea ce a zis referitor la numele propriu, dar mai degrabă că nu. […]

JK: Dumneavoastră eraţi aproape de aceeaşi vârstă, nu?

OB: Coşeriu era cu un an mai în vârstă decât mine.

JK: Dar foarte apropiată.

OB: Da, de aceeaşi vârstă. Când eu aveam 30 de ani sau 31, el avea 32.

JK: Atunci aveaţi o relaţie ca de prietenie, fiind de aceeaşi vârstă, poate?

OB: Ah, da, da. Şi de câteva ori m-a vizitat acasă, împreună cu Eugenia, care era un pic mai mare decât fiica mea.

În principiu, v-am povestit, mai mult sau mai puţin, legăturile mele cu Coşeriu. Mi-ar plăcea să am mai multe lucruri de povestit.

JK: Sunt multe lucruri şi chiar vă sunt recunoscător pentru tot [ce mi-aţi spus], cu multe detalii, totul este foarte prezent. Mii de mulţumiri pentru tot!

NOTE:

¹ Acest interviu a fost publicat în revista „Energeia”, nr. IV (2012), p. 53-58. Traducerea din limba spaniolă a fost efectuată de Cristina Bleorţu (Universitatea din Oviedo/Universitatea din Zürich) şi Cristinel Munteanu (Universitatea „Danubius” din Galaţi).

² Álvaro Mones, în biobibliografia pe care i-o face lui Blixen (consultată la data de 22-XI-12 şi publicată în http://mna.gub.uy/innovaportal/file/3672/1/blixen_1922_2010_1.pdf), îl caracterizează pe acesta în felul următor: „Un om de o cultură imensă, un adevărat erudit, poliglot; în afară de spaniolă, limba sa maternă, stăpânea franceza, engleza, portugheza, italiana, germana, latina, pe lângă alte câteva limbi din Oceania, precum pascuensa, tongana, samoana, citind şi în arabă şi persană. Memoria sa prodigioasă şi de invidiat îi permitea să citeze din minte nu doar autori clasici, ci şi versuri din tangouri sau ale vechilor lăutari; cunoştea detalii legate de luptele de box, de cursele de cai, de partidele de fotbal sau de partidele clasice de şah (L-am văzut câştigând o partidă, jucând legat la ochi. Tatăl său a fost un jucător de şah foarte cunoscut, care juca cu mari maeştri, precum Capablanca sau Alekhine, şi care a organizat Primul Turneu Sudamerican de Şah în Hotelul Carrasco în 1921.) şi un interminabil etcetera de cunoştinţe cu care mereu ne surprindea şi [din care] ne dădea pilde.”

³ Le mulţumim Annei Hein pentru prima transcriere a interviului şi lui Álvaro Mones, precum şi lui Adolfo Elizaincín pentru comentariile lor valoroase.

⁴ Se va publica în curând o traducere în portugheză de Jaime Ferreira da Silva, una în spaniolă realizată de Cristina Bleorţu şi Alba García Rodríguez şi o alta în română de Adrian Turculeţ şi Cristina Bleorţu [nota trad.].

⁵ Johannes Kabatek, Adolfo Murguía, „Die Sachen sagen, wie sie sind...“. Eugenio Coseriu im Gespräch, Narr, Tübingen, 1997. La pag. 88, Coşeriu spune despre activităţile publicistice din Montevideo: „Es wurden auch Arbeiten veröffentlicht über Themen, mit denen der eine oder der andere freiwillige Mitarbeiter sich beschäftigte; z.B. von Blixen La traducción literaria und eine Arbeit über die alten Eingeborenensprachen von Uruguay, die nicht mehr existieren, aber teilweise rekonstruiert wurden”.

⁶ Cum spune Coşeriu însuşi: „În Uruguay am dezvoltat teoria mea lingvistică în toate aspectele esenţiale, astfel încât mult din ceea ce am publicat mai târziu (şi încă public) provine din manuscrise, schiţe şi note din epoca mea uruguayană” (Eugenio Coseriu, Discurso pronunciado por el doctor Don Eugenio Coseriu con motivo de su investidura como Doctor honoris causa, în vol. Discursos pronunciados en el acto de investidura de doctor „Honoris causa” del excelentísimo señor Eugenio Coseriu, Universidad de Granada, Granada, 1993, p. 25).

⁷ Să se vadă şi Olaf Blixen, La lingüística en el Uruguay; sus objetivos inmediatos, în „Boletín de la Sociedad de Antropología del Uruguay”, 1 (1), 1955, p. 5-9.

⁸ Vittore Pisani (1899-1990), lingvist italian.

⁹ Guido Zannier, lingvist uruguayan de origine italiană, †1996.

¹⁰ Giovanni Meo Zilio, născut la Treviso în 1923, lingvist, critic literar şi cercetător al influenţei italiene în limba rioplatense, mai târziu politician în Italia; †2006.

¹¹ Luis Juan Piccardo (1912-1967).

¹² Nieves Aragnouet de Larrobla.

¹³ Francesco E. Marcianó.

¹⁴ Benigno Ferrario.

¹⁵ Nicolás Altuchow, *1912 în Kiev; †1983 în Montevideo.