Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ION VATAMANU – 80

Simbol şi simbolizare în poezia lui Ion Vatamanu

Galina ANIȚOI

Alte articole de
Galina ANIȚOI
Revista Limba Română
Nr. 2, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Originar din Bucovina, din comuna Costiceni, judeţul Hotin (azi raionul Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi), Ion Vatamanu intră în literatură cutezător prin anii ’60, devenind, în scurt timp, o voce poetică distinctă în literatura română din stânga Prutului. A debutat în 1962 cu volumul de versuri Primii fulgi, prezentat de Nicolae Costenco, volum care a însemnat pentru poezia basarabeană o adevărată „schimbare la faţă”, poetul asumându-şi riscul, aşa cum opinează Ion Ciocanu, „să dea o carte de versuri libere, albe, deosebite de cele cultivate la noi în epocă” [1, p. 192]. Considerat, pe bună dreptate, unul dintre poeţii reprezentativi pentru „mişcarea literelor” din Basarabia, el a avut un rol de frunte în procesul de înnoire a substanţelor poetice, impunând o formulă lirică nouă, modernă, deosebită de cea tradiţionalistă.

Ion Vatamanu a propus cititorului o poezie meditativă, în cheie lirico-filosofică, punând accentul pe esenţe, pe emoţia sofisticată, în încercarea de a pătrunde şi dezvălui dialectica lucrurilor, a contempla curgerea timpului, o poezie descătuşată, liberă de convenţionalisme, încărcată de sensuri şi atitudine. Pentru el poezia este, înainte de toate, cunoaştere. Una care, susţine Mihai Cimpoi, „presupune azi şi o încercare de recuperare a plinătăţii sufleteşti, încercare ce-l determină pe poet să readucă în planul trăirii bucuriile elementare, să ridice din zona de umilinţă floarea-soarelui, apa şi salcia, lumina şi mireasa, «anotimpurile prunului», «tăcutele, tainicele flori / ce-s parcă opoziţia lumii, / gândul câmpurilor...»” [2].

Originală prin conţinutul ideatico-afectiv şi prin arhitectonica ei, mizând pe secvenţe şi momente dispuse fragmentar, poezia lui Vatamanu se face remarcată prin bogăţia de semnificaţii ale elementului figurat, în special fiind vorba de cele ale simbolului. Prin urmare, având ca reper aserţiunea lui Tzvetan Todorov conform căreia „a face poezie (în sensul cel mai larg al poeticului care se găseşte la baza tuturor artelor) nu înseamnă altceva decât o simbolizare eternă” [3, p. 279], vom considera creaţia lirică vatamaniană drept una care se distinge printr-o capacitate uimitoare de condensare a mesajului ideatico-estetic al textelor, datorită anume gamei variate de simboluri de care poetul face uz cu prisosinţă. Ion Vatamanu îşi construieşte discursul poetic în jurul unor simboluri cu o mare forţă de sugestie: albul, verdele, pasărea, apa, pământul, arta, cântecul, frunza, bulgărele de ţărână etc. Plecând de la semnificaţiile implicite ale acestora, poetul se angajează în aventura de descoperire a unor asociaţii explicite între lucruri şi fenomene.

Dacă, prin tradiţie, albul simbolizează puritatea, în lirica lui Vatamanu culoarea albă devine simbolul liniştii, al unei linişti eterne, universale, spaţiale, al unei linişti a pământului, a „negrului nostru pământ”: „Acest negru pământ al nostru / Ne cântă / De albă linişte / (...) Acest negru pământ al nostru / S-a-ntâlnit în noi / Cu liniştea lui albă…” (Liniştea albă a pământului). În poezia Prin ninsoare, pe fulgi, albul sugerează una dintre cele mai vibrante trăiri sufleteşti ale omului – copilăria, vârsta înlăcrimată şi plină de voioşie: „Ninge surd / Albe cărări prin coroană de dud / (...) De pe albul frumos / Se dau cântecele jos. / O, cât de copil mă face ninsoarea! / Prin văzduh, pe fulgi, / Alunecă sania / plină de cântece”. Acest alb al fulgilor, al ninsorii, detaliu care sporeşte semnificaţia simbolică a mesajului, exprimă plastic şi sugestiv seninătatea copilăriei plină de cântec, care e aidoma seninătăţii fulgilor de nea, e însuşi cântecul sufletului nostru.

Albul este prezent şi în expresii poetice care sunt mai degrabă metafore-simbol sau comparaţii cu variate semnificaţii: tihna, calmul cu care te resemnezi în faţa apropierii sfârşitului: „Stau florile întinse pe podea, / Ca nişte gânduri albe ce se trec...” (Noaptea, florile) sau liniştea şi seninătatea ce marchează hotarul/câmpul dintre lumi: „Şi aud un sunet care fuge / Pe câmpul alb al lumii-ntregi...” (Consolare în timp). De menţionat valoarea albului şi ca element creator de atmosferă: „E primăvară... / Cântecele mele îşi scutură floarea / Peste pământ... / Ca-ntr-un plâns alb, / Curg petale din ochi... / Aşa se nasc fructele, / Aşa se naşte poetul, / Într-un plâns alb, / Scuturându-şi ochii...”. Prin intermediul albului este sugerată starea sufletească deosebită a artistului care se naşte odată cu cântecele sale. În momentul coacerii, al împlinirii rostului, roadele creaţiei se revarsă pure ca şi albele flori.

Verdele este un alt simbol-cheie care configurează universul poetic al lui Ion Vatamanu. Acest simbol instituie în text complexe relaţii paradigmatice, relevând raporturile de profunzime ale omului cu lumea, conştiinţa efemerităţii existenţei umane, calmul în faţa morţii inevitabile, pe care poetul o percepe ca pe o feerie: „Verdea mea stea în ierbi a căzut / Ca sufletul pe-o mare verde / ...Da-n zori se va-ncepe cositul / Şi ierbile vor cade sub coasă – / Brazde de foc verde / Pe-un suflet de stea luminoasă...” (Feerie).

Într-un alt context, acest verde, „verdele nesfârşit”, simbolizează permanenţa formelor şi a forţelor naturii, veşnicia ierbii, a mării, renaşterea lor continuă în opoziţie cu nimicnicia destinelor umane: „Înconjuraţi de iarbă, la mijloc de şes, / Ca-n marea verde, două pânze albe, / Săltând uşor pe vânt şi ape, / treceam îngânduraţi (...) / vorbeam de noi, / De două pânze albe, care fără urme / se pierd pe-ntinsul verde / şi cale înapoi nu au / ... ne rămânea / Să trecem nesfârşitul verde / să-l trecem înfruntând... ” (Înfruntând nesfârşitul). De menţionat că această poezie este una al cărei mesaj se întemeiază pe câţiva termeni-simbol sau construcţii simbolice: cel al „nesfârşitului verde”, reluat cu insistenţă, a cărui semnificaţie am dezvăluit-o mai sus, al celor „două pânze albe lopătând / În marea verde-a ierbilor din jur... ” – făcând trimitere la motivul eminescian al catargelor –, care simbolizează destinele umane, aflate într-un etern zbucium, încercând să afle vieţii un rost sau într-o goană deşartă după un ideal niciodată atins, precum şi al vântului şi apelor ca sugestie a intemperiilor vieţii.

Dominantă a universului artisitc vatamanian, verdele devine „culoarea tutelară”, consideră Ioan Holban, întrucât persistă în toate: „verzi sunt câmpul, iarba şi frunza, verzi (dulci sau amare) sunt şi verbele, poezia şi poetul însuşi din poeme precum Pădure, Tot gândind la tine, Verbele verdelui, Întoarcere, Verdele poetului, Sentimentul de ţară etc.: „Verde, numai cer, / Verde, numai şes, / A căzut poetul – / Stea în univers. / A iubit poetul / Ţara lui de frunze, / O iubire verde – / Ierbile pe buze. / A strigat poetul: / – Mamă, scump pământ! / Verde, numai iarbă, / Verde, numai vânt. / A trecut poetul, / Verde, numai şes, / A şoptit poetul / Frunzele în vers” (Verdele poetului)” [4].

Simbolul figurează şi în poeme care abordează problema creaţiei şi a creatorului, motiv pe care l-am semnalat în ciclul „Cu neodihnă”. Adevăratele opere de artă se nasc din neodihnă şi în nopţi de nesomn. Munca poetului e asemeni celei a cioplitorului în piatră, cu deosebirea că poetul „ciopleşte în piatra limbii.” Cuvântul, purtător al valorilor vremii, simbolizează atât întreaga creaţie a unui artist, cât şi zestrea spirituală pe care o lasă generaţiilor viitoare: „Aici, la această masă de lemn bălai şi tare, / Cioplind în piatra limbii secunda unui vers, / Din suflet am lăsat cuvintele să-mi zboare / Iar vremea lor s-ajungă şi-n ale tale vremi” (Inscripţie). Pentru un adevărat artist creaţia este sensul vieţii sale, răspunsurile la frământările interioare el le poate afla doar în faza nesomnului, noaptea, atunci când contingentul doarme. Această idee îşi găseşte reflectarea şi în poezia Verbul şi pâinea, axată pe simbolurile vizate în titlu: verbul semnificând opera, rodul nopţii de nesomn al poetului vs pâinea, ca sugestie aici a valorilor materiale, de care este preocupată majoritatea oamenilor: „– Eu ştiu că nu-i nebună lumea să se-apuce / Cu nesomnul meu ca să-şi hrănească pruncii... / De ce vorbesc atunci cu ea şi mă răscol, / Inima mi-o pun să bată-n somnul gol, / Ştiind că de-ar alege între verb şi pâine, / În noaptea pâinii sale nu m-ar vedea pe mine? / Petrec aşa căci viaţa mă duce ne-ncetată / Şi mai întâi în verb minunea mi se-arată”.

Şi încetele ritmuri ale elementelor naturii se transformă la Ion Vatamanu în simbol, sugerând starea de meditaţie profundă a creatorului: „Mi s-a părut atât de-nceată clipa, / Şi-atât de-nceată pasărea, înceată cu aripa, / Mi s-a părut că s-a oprit ceva pe loc, / Şi-atât de-nceată flacăra în foc. / Mi s-a părut că-n văzduh, în cădere, / O frunză rătăcea ca o părere, / Şi m-am oprit să văd cât de reală / Mi se părea acea încetineală. / C-a fost aşa să stau la rând, / Încetinindu-mi drumul într-un gând, / Ca piatra între valuri, ce stă şi meditează / Lumina reluată de capete de rază” (Încete ritmuri). Un detaliu în aparenţă neînsemnat se încarcă de semnificaţii relevante. În clipele de meditaţie poetică, ritmul intern al lucrurilor încetineşte: artistul trăieşte starea de revelaţie a misterelor, a adevărului, ochiul lui surprinde ceea ce îi scapă unui om de rând. Poemul citat confirmă, o dată în plus, după noi, originalitatea simbolului artistic şi diversitatea lui de semnificaţii în lirica lui I. Vatamanu.

Poetul este receptiv la problemele majore ale existenţei umane: viaţa şi moartea, rostul vieţii pe pământ, legătura dintre trecut, prezent şi viitor etc. Valorificarea simbolică a acestor motive mediază şi potenţează sinteza artistică. Un exemplu elocvent în cazul dat este poezia Lăstari în amurg, al cărei mesaj se edifică pe trei simboluri: amurgul, viţa-de-vie, lăstarii. Amurgul sugerează sfârşitul care se apropie. Viţa-de-vie – simbol al sufletului poetului – îşi revarsă seva în venele lăstarilor care, la rândul lor, simbolizează urmaşii, generaţiile viitoare: „Pe-amurg lăstari de viţă de vie / Se caţără-n focul roş – / Nu e viaţă mai vie, / Nici sori mai frumoşi... / Mă bucur într-un cântec de slavă. / Sufletul e o viţă de vie. / Pe tinerii mlăzi de dumbravă / Scriu această poezie. / Şi inima-n seve tresare, / Şi bate-n ea un pământ, / Şi urcă pe-amurguri lăstarii, / Iar focul prin ei coborând...”. Seva şi focul pe care le revarsă „butucii încărcaţi de amurguri” reprezintă întreg tezaurul acumulat, precum şi experienţa de viaţă pe care generaţiile actuale le transmit posterităţii.

Ideea că totul reapare din ceea ce se sfârşeşte o aflăm şi în poeziile Flăcări de primăvară şi Răsărit şi amurg. Datorită sintezei simbolice a termenilor rămăşiţi ale iernii, fum, răsărit, amurg reflexivitatea capătă aici profunzime filosofică. Legităţile vieţii şi morţii urmează o traiectorie sferică, adică se transformă una în alta sau renasc una din alta, amintind de consacratele versuri eminesciene „căci toţi se nasc spre a muri şi mor spre a se naşte...”. Existenţa umană se desfăşoară în limitele a două hotare, răsărit şi amurg, şi-i atât de scurtă, încât abia-i putem pricepe rostul.

Ion Vatamanu atribuie semnificaţii simbolice specifice şi altor arhetipuri precum apa, simbol al vieţii care curge fără încetare, pasărea, expresie a tot ce are mai sfânt şi mai drag poetul în această viaţă, ploaia care se încarcă la el de sugestii proaspete, pământul ca matrice universală, cântecul ca simbol al vieţii umane, nu însă a unei vieţi insipide, ci a uneia trăite plenar, cu sens, a unei vieţi în care ţi-ai ştiut rostul împlinit.

Simbol reprezentativ pentru creaţia lirică vatamaniană este frunza, căruia poetul îi dedică un întreg ciclu de versuri, intitulat „De ziua frunzei” (1977). Această plachetă dezvăluie concepţia autorului asupra cercului dialectic al vremii, constând din înfrunzire şi veştezire, naştere şi moarte. Cuvântul frunză, reluat obsesiv, este suprasaturat de semnificaţii simbolice. Ca şi frunza, capabilă „să tot nască vieţi din moarte”, viaţa omului urmează legităţile continuităţii, ale regenerării. În Marea noastră Trecere suntem aceiaşi şi mereu alţii: „Se renasc frunzele, / Un nou început în aceeaşi continuare/... – Dar tu cine eşti? – / Frunza te-ntreabă. / Dar tu cine eşti? / Un nou început în aceeaşi continuare? / Şi poate-ai mai fost, / Poate vei fi..? ” (Continuare cu frunze). Existenţa umană decurge pe fundalul unei ţeseri a firului vieţii cu cel al morţii: „Pânză de frunze, ţesere, ţesere, / Fir de moarte, fir de înviere...” (Pânză de frunze şi îndesitele ape). Impresionează simbolistica cuvântului frunză şi în poemul La casa de frunze, care trădează viziunea morţii ca integrare în Natură: „...Iar noi soseam acasă / La casa de frunze: / Pragul – frunze, / Geamul – frunze, / Vecine – rădăcini / ...Sosiţi la casa de frunze, / Sosiţi pur şi simplu acasă, / La casa vieţii întregi, / În pieptul iubitului nostru pământ”.

Aşadar, explorând îndrăzneţ şi original o categorie de simboluri, Ion Vatamanu le învesteşte cu semnificaţii proaspete, cu un conţinut de mare vigoare artistică. Trebuie să menţionăm că evidențierea valorii simbolice a unor termeni este obţinută prin interacţiunea permanentă dintre cuvânt şi context, dar şi prin diverse mijloace lingvistice. O aplecare mai atentă asupra poeziei vatamaniene ne-a permis să stabilim şi mijloacele de simbolizare la care recurge poetul în scopul reliefării valenţelor simbolice ale unor termeni. Constatăm că poetul utilizează frecvent articolul hotărât, pentru a evidenţia şi individualiza substantivele, atribuindu-le, când găseşte de cuviinţă, un caracter de unicitate. Astfel, pe cale gramaticală sunt puse în lumină conotaţiile termenului-simbol, obţinute prin relaţionarea cuvântului cu contextul. De exemplu: „Cădea frunza şi cădea, / Şi tot omul suferea... / Cădea frunza şi cădea” (Veşnicia frunzei); „C-aşa se trece sângele şi lutul / La orizontul prelungirii tale, / Ca apa care-şi uită începutul, / Curgând mereu cu valurile sale” (A fi cinstit). Substantivele subliniate (apa, frunza) sunt articulate hotărât. Dacă am încerca să le substituim cu aceleaşi substantive, dar însoţite de articolul nehotărât (o frunză, o apă), am constata că sensul textului/textelor nu se schimbă, se diminuează însă potenţialul sugestiv al termenilor-simbol. În ambele contexte articolul hotărât relevă faptul că este vorba de o anumită frunză şi o anumită apă şi, poate, de o unică frunză şi o unică apă. Unicitatea, în concepţia noastră, se asociază proprietăţii frunzei şi apei de a renaşte mereu, de a se perpetua. Anume din această asociere rezultă semnificaţia simbolică specială: dialectica vieţii umane, parcurgând şi ea acelaşi traseu ciclic: moarte – naştere / renaştere.

În alte cazuri, prezenţa articolului nehotărât accentuează nedeterminarea deja conţinută în sensul unor cuvinte, facilitând, astfel, reliefarea sensului simbolic: „Un cântec de copilărie, / Un cântec cu miei, / cu fluturi şi vise... / Un cântec cu părinţi şi bunei.... / Un cântec iubitei / un cântec cu foc, / cu lacrimi şi nesomn... / Un cântec fără de părinţi... / Un cântec mie, / Un cântec al sufletului, / al vieţii, al morţii...” (Un cântec cât viaţa). Substantivul un cântec este, în contextul dat, fără vreo precizare. Dacă ar fi fost cântecul, ştiam că e vorba de un cântec anume, unul concret. Articolul nehotărât sugerează aici că e vorba de un cântec care nu poate fi determinat exact, deoarece se află în afara unor astfel de determinări. Termenul un cântec devine astfel simbolul cântecului vieţii, care, în diferite etape ale existenţei, este diferit. Există un cântec al copilăriei, „cu miei, cu fluturi şi vise”, dar şi „cu şerpi şi urzici”. Deşi plină de seninătate, copilăria are şi ea necazurile ei. Există un cântec al tinereţii, însă altul decât cel al copilăriei, un cântec cu toate bucuriile şi durerile care încap într-o viaţă de om. Necunoscut rămâne a fi şi cântecul morţii. Acesta e diferit de celelalte cântece, e „un cântec singur”. Articolul nehotărât sporeşte deci nedeterminarea, înlesnind receptarea acestor conţinuturi.

Timpul şi modul verbului contribuie, de asemenea, în mod direct sau indirect, la reliefarea semnificaţiilor simbolice ale unui termen-simbol. Poezia Artă şi destin îşi structurează mesajul pe recurenţa verbului la indicativ, trecut, imperfect, ultimul exprimând, cum bine se ştie, o acţiune trecută, neterminată până la momentul vorbirii: „Juca poetul văzduhul şi focul, / Juca poetul apa şi ninsoarea, / Juca şi viaţa lui, juca în ea norocul, / Cum joacă printre ceruri înserarea. / Juca poetul sufletul fierbinte, / Juca poetul munţii şi tăcerea,... / Juca poetul rana lui deschisă, / Juca poetul drama şi iubirea...”. Dată fiind menirea poetului de a sluji artei pe tot parcursul vieţii, destinul lui se identifică cu actul de creaţie care se transformă într-o joacă, o joacă interminabilă (interminabil sugerat de imperfect).

Un rol nu mai puţin important în evidenţiera şi sporirea semnificaţiilor simbolice ale poeziei lui I. Vatamanu îi revine repetiţiei termenilor sau sintagmelor întregi care conţin termenul-simbol. De exemplu: „Înconjuraţi de iarbă, la mijloc de şes, / Ca-n marea verde, două pânze albe, / Săltând uşor pe vânt şi ape, / Treceam îngânduraţi (...) / vorbeam de noi, / De două pânze albe, care fără urme / Se pierd pe-ntinsul verde / Şi cale înapoi nu au. / ... De fapt, vorbeam de noi, / De două pânze, lopătând / În marea verde-a ierbilor din jur...” (Înfruntând nesfârşitul)” sau „Cădea frunza şi cădea, / Şi tot omul suferea, / Omul verde, omul veşted... / Cădea frunza şi cădea, / La picioare şi la creştet... / ... Cădea frunza şi cădea, / Toată-n noapte lumina...” (Veşnicia frunzei).

Alt procedeu de simbolizare utilizat de Ion Vatamanu este enumerarea, definit de Sorin Alexandrescu ca unul „prin care se sugerează fie imagini şi metafore simbolice, pentru a obţine intensificarea lor, fie imagini şi metafore nonsimbolice, dar subordonate simbolurilor. În acest al doilea caz, enumerarea are scopul de a degaja simbolurile dintr-un ansamblu coerent de obiecte. Corelate sau nu în realitate, aceste obiecte intră, prin enumerare, într-o serie poetică unică, care degajă simboluri, prin raporturile implicite care se nasc între termeni” [5, p. 351]. Edificatoare în acest sens este poezia Flăcări de primăvară: „În foc se topeau rămăşiţi ale iernii – / Frunze şi crengi, şi ierburi uscate, / Un abur ceţos, / Şi fulgi de zăpadă – / Se topeau rămăşiţi ale iernii. / Un fum se urca / departe spre nori, / Şi-l tot urmăream – / Izvora din aceste rămăşiţi neînsemnate... / Din cele ce mor e vie o parte, / De flăcări precum un foc se desparte... ”. Obiectele enumerate – „frunze şi crengi, şi ierburi uscate”, „un abur ceţos”, „şi fulgi de zăpadă” – sunt fragmente obţinute prin subdivizarea termenului general „rămăşiţi”. Focul simbolizează fenomenul morţii care arde tot, lăsând doar o dâră de fum, o urmă vie, neînsemnată a acelor care au fost şi s-au întâmplat sau un germene din care vor renaşte toate. Şi vor renaşte neapărat, deoarece moartea şi naşterea se produc concomitent: flăcările sunt ale unui foc de primăvară, aceasta din urmă simbolizând, dintotdeauna, regenerarea, eterna înverzire. Fiecare termen din serie, luat separat, nu poate deveni un simbol, întrucât contextul nu-şi concentrează sensul asupra lui. Conotaţia simbolică rezultă tocmai din unitatea lor textuală, astfel că „frunzele, crengile, ierburile uscate, aburul ceţos şi fulgii de zăpadă” reprezintă acele rămăşiţi care se sting, mor, dar din care o parte rămâne vie, pentru a se perpetua.

În concluzie, simbolul în lirica lui Ion Vatamanu denotă coerenţă şi transparenţă semantică, provenite din relaţia echilibrată dintre termenii-simbol şi context. Această relaţie e determinată de diversele mijloace lingvistice (morfologice, lexicale, sintactice) de simbolizare, pe care poetul le utilizează pentru a facilita decodarea mesajului ideatico-estetic, astfel încât semnificaţiile simbolurilor implicite se nuanţează şi se îmbogăţesc ca urmare a interacţionării lor cu contextul. Datorită polivalenţei simbolului, sugestivităţii şi a modului de gândire asociativ al poetului, lirica lui Ion Vatamanu se distinge prin originalitate şi uimitoarea-i forţă de impresionare.


REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

1. Ion Ciocanu, Ion Vatamanu // În: „Literatura română contemporană din Republica Moldova”, Editura Litera, 1998.

2. Mihai Cimpoi, Ion Vatamanu: Refuzul frontierei, http://hasdeu.md/item-resurse-ion-vatamanu-bibliogr-chisinau-cartier-1997-160-p-91/

3. Tzvetan Todorov, Teorii ale simbolului, Editura Univers, Bucureşti, 1996.

4. Ioan Holban, Poezia lui Ion Vatamanu, http://convorbiri-literare.ro/?p=5687

5. Sorin Alexandrescu, Simbol şi simbolizare. Observaţii asupra unor procedee poetice argheziene. // În: „Studii de poetică şi stilistică”, EPL, Bucureşti, 1966.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog