Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EX CIVITAS

Despre modernitatea tendențială

Ion I. IONESCU

Alte articole de
Ion I. IONESCU
Revista Limba Română
Nr. 2, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

1. Concomitent cu globalizarea se anunță „sfârșitul statului-naţiune”, fluxurile migratorii au devenit tot mai mari, „fragmentele culturale” se interpenetrează odată cu înmulțirea sateliților artificiali ai Pământului, cu înmulțirea posturilor de televiziune și cu invazia internetului, „problema democraţiei” nu se mai pune în aceiaşi termeni ca pe timpul „războiului rece”, este alimentat cotidian gustul pentru scandal (dar nu sunt denunţate și pericolele promisiunilor deşarte, ale corupţiei, ale lipsei de responsabilitate, și nu mulți se arată deranjați de manifestările de parazitism, de prădarea resurselor, de depersonalizare, de involuţia culturală...). Părți din mass-media dau lucrurilor lumii faţă tristă și caută să ne deprindă cu ea...

Sociologul nu este exterior realităţii sociale pe care o studiază, face parte din această realitate, dar atunci când o descrie, o explică, o face inteligibilă caută să se bazeze pe un control riguros al conceptelor, propoziţiilor, teoriilor, precizându-și opţiunile (ontologice, gnoseologice, metodologice, epistemologice), asumându-și responsabilitatea acestor opţiuni. Sociologia nu este o maşinărie de fabricat certitudini. Ea vizează cunoașterea realității socioumane prin cercetare, iar explicațiile ei diferă de cele oferite de bunul simț, de mituri, de imaginarul social, așa cum diferă de ideologia care pune spontan în formă fapte scăldate în imagini înșelătoare. Adevărul cunoașterii pe care o realizează sociologul rămâne de aceea o exigență, un ideal. Teoriile sale nu pot fi niciodată și definitiv confirmate. Cele care nu se supun controlului experimental (dar pretind că au răspuns la toate întrebările) sunt neștiințifice.

 

2. După mai multe cărți de referință pe tema modernității1, Constantin Schifirneț vine cu volumul Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluția modernă a societății, la Editura Tritonic, în 2016. O premisă a autorului este aceea că modernitatea a apărut în Occident, pe durata a sute de ani, nu ca proiect impus sau adoptat „de azi pe mâine”. Marx, Durkheim, Weber ș. a. au elaborat modele explicative, comprehensive ale acestei evoluții, din care se poate reține că modernitatea este „un ansamblu de caracteristici2 care definesc societățile moderne şi le diferențiază de formațiunile vechi” (Modernitatea..., p. 21), fiind rezultatul Renaşterii, Iluminismului, Reformei, Revoluției industriale. „Clasele de mijloc” au impulsionat în Vest dezvoltarea modernă. Din Europa apuseană, modernitatea (cu cetățenia, societatea civilă, sfera publică, egalitatea în fața legii, drepturile omului, distincția public-privat, cu ideile de democrație, suveranitate populară, justiție socială, subiect, raționalitate ştiințifică etc.) „a iradiat către periferie”, s-a răspândit ca tendențialitate. Evoluţia societăţilor lumii a fost marcată, mai mult sau mai puțin, de influenţa sa directă şi indirectă. Lumea s-a împărțit în țări moderne şi țări nemoderne. Nicio societate nu devine modernă doar prin simpla reproducere instituțională şi politică a principiilor modernității europene3. Progresul tehnologic, forțele economice şi politice moderne pot contribui la expansiunea țărilor cu modernitate structurată, ca și creştinismul4. Modernitatea poate produce schimbări și în „societățile în curs de modernizare” prin introducerea unor forme de organizare economică şi politică moderne.

 

3. Modernitatea tendențială este predominant politică acolo unde dezvoltarea societății nu cuprinde ansamblul domeniilor ei. Modernizarea este o cale către modernitate. Teoria modernizării5 consideră dezvoltarea economică capabilă să schimbe societatea într-o direcţie predictibilă, dar trebuie avuți în vedere mulţi alți factori, precum raţionalitatea, responsabilitatea, toleranţa, încrederea, participarea locuitorilor. Modernitatea este efect al aculturației globale, dar în fapt e schimbare locală adaptativă. Modernitatea nonoccidentală este evaluată prin modernitatea Vestului Europei, spune C. Schifirneț, dar acolo modernizarea a fost proces istoric îndelungat de construcţie instituţională şi de activitate în spaţiul public, proces asumat de principalii actori ai societăţii. Modernizarea nu se reduce la punerea în practică a unor decizii ale instituțiilor, fără legătură cu resursele și trebuinţele reale ale societăţii şi membrilor săi. Modernizarea și modernitatea sunt legate de industrializare care a creat decalaje de dezvoltare între țările bogate şi puternice din emisfera nordică şi țările sărace din emisfera sudică6. „Efectul de demonstraţie” pe care ţările modernizate timpuriu l-au avut asupra ţărilor întârziate, mai întâi a intensificat aspiraţiile acestora, pentru ca apoi să le exacerbeze frustrările” (Modernitatea..., p. 25). O ţară poate avea tot felul de instituţii politice moderne, dar poate rămâne înapoiată în privinţa modernizării economice şi sociale. Modernizarea generează modernitate în măsura în care induce transformări profunde în toate componentele societății, în gândirea şi comportamentele indivizilor.

 

4. Dezvoltarea, instituţiile moderne au creat oportunităţi oamenilor să se bucure de siguranţă, să-și satisfacă necesități sociale şi individuale, dar modernitatea are şi „o parte întunecată”. Dacă în „lumea premodernă” oamenii aveau sentimentul apartenenței la un spațiu concret, în perioada modernă se produce o „distanțare spațio-temporală”, se „globalizează riscurile” datorită înmulțirii mediilor sociale cu risc de excludere sporit etc. „Modernitatea a devenit problematică în chiar spațiul în care a apărut, în Occident”, spune autorul, iar modernizarea modernităţii este procesul normal de punere în discuţie a propriilor principii şi norme. Constantin Schifirneț susține că „tendința dominantă a modernității occidentale este acum tranziția la modernitatea reflexivă” –
modernitatea care acționează asupra ei însăşi.

 

5. Zygmunt Bauman vorbește de intensificarea sentimentului incertitudinii în societatea actuală, în care soliditatea lucrurilor şi a liantului sociouman este amenințată. A fost o iluzie că „starea de perfecțiune” ar putea fi atinsă într-o „societate mai bună”. Modernitatea organizată s-a distins printr-un grad important de stabilitate şi certitudine fiindcă instituțiile consolidate au dat coerență statului-națiune, accentuând poziţia centrală a acestuia ca „recipient al modernității”. Eliberarea inițiativei individuale de constrângerile familiei, ale comunității, de nenumăratele obligații morale au făcut modernitatea lichidă.

 

6. În volumul pe care-l prezentăm, autorul amintește și de modernităţi multiple, traiectorii multiple ale modernității, modernități succesive. „Alături de modernitatea europeană clasică fiinţează astăzi modernitatea est-europeană, modernitatea latino-americană, modernitatea asiatică, modernitatea islamică, modernitatea africană etc.” (Modernitatea..., p. 65). Evoluția istorică și cotidiană a respins omogenizarea, tendința hegemonică a programului occidental şi a accentuat „tendința generală” de diferențiere. „Modernitatea nu este exclusiv occidentală, deoarece procesele sale fundamentale pot fi regăsite în toate societățile” (Modernitatea..., p. 67). Modernitățile sunt parte dintr-o modernitate iniţial europeană, dar „modernitatea mondială” poate prezenta diferenţe datorită ritmului particular de modernizare al fiecărei societăți.

De exemplu, evoluția țărilor din Asia a fost şi este determinată de particularități istorice, culturale şi geopolitice ale unui model propriu de dezvoltare (amestec de elemente tradiționale, moşteniri coloniale şi efort intern de adaptare la schimbare). „Asiaticii atribuie dezvoltarea lor economică nu atât importului de cultură occidentală, cât propriei culturi moderne. Nu puține sunt studiile care susțin teza că baza istorică şi culturală pentru transformările moderne din Asia de Est este în confucianism”7 (Modernitatea..., p. 69). Japonia nu a fost colonizată, nu a experimentat trecerea completă de la o societate tradițională la societatea modernă, a evitat construirea precipitată a unui sistem instituţional identic cu cel din Occident, dar elitele japoneze nu s-au opus influenței principiilor occidentale ale modernității. Pentru descrierea evoluției moderne a Coreei de Sud se folosește expresia modernitate comprimată8. În societatea indiană, dezvoltarea economică nu a fost însoțită de schimbări semnificative de atitudine și comportament în rândul populației9. Clasa de mijloc a profitat de progresele economice, s-a lăsat dominată de consumerism şi de stilul de viață occidental, dar cei „vestintoxicați” nu sunt occidentalizați în adevăratul sens al cuvântului. Ei se folosesc de privilegii, de accesul la bogăție şi putere ca să-și marcheze distanța socială față de restul populației”10 (de aceea, în India modernitatea este un proiect neterminat, chiar o modernitate greşită caracterizată de ambiguități, constraste, contradicţii, paradoxuri). Nici istoria Chinei nu poate fi înțeleasă prin paradigma modernității europene. În China, „regimul comunist a protejat propriul spațiu de acțiune și a decis când, unde şi cum să adopte ideile occidentale” (Modernitatea..., p. 81). Statul chinez a admis multe dintre principiile de bază ale capitalismului, dar în timp ce economia națională s-a înscris în competiția internațională, s-a menținut protecția asupra sectoarelor cheie, asupra industriilor incipiente. America Latină este un „mausoleu de modernităţi”11. Aici dezvoltarea şi subdezvoltarea sunt produsele relațiilor centru-periferie în „sistemul capitalismului mondial”. Penetrarea valorilor, a ideilor „de la centru spre periferie” nu a produs dezvoltare, deci „este ipotetică necesitatea parcurgerii aceloraşi etape prin care au trecut societățile occidentale” (a căror experiență nu poate fi repetată). Spania şi Portugalia au pus temelia sistemului modern în America Latină, dar rămân caracteristice aici clientelismul, tradiționalismul, societatea civilă slabă12, autoritarismul, rasismul mascat, excluderea provocată de economia informală, fragilitatea instituțiilor politice și ordinea instituțională în permanent pericol. America Latină a încercat să copieze modele instituționale nord-americane sau europene, iar modernitatea ei nu este nici pur endogenă, nici impusă în întregime din afară.

 

7. Multe societăți actuale cunosc modernitatea tendenţială ca speranţă şi ţel. Se produc schimbări în anumite straturi ale societăţii, prin instituţii, de către o minoritate educată în spiritul modernităţii. Multe dintre societățile nonoccidentale sunt în trecere de la modernitatea industrială la cea postindustrială, de la premodern la modern. „Modernizarea produce sau ar trebui să producă dezintegrarea societăţilor tradiţionale – ceea ce s-a întâmplat în spaţiul occidental – dar nu cu aceeaşi radicalitate şi profunzime (...). Acţiunile concrete de modernizare s-au realizat în unele, din diferite cauze, prin adoptarea legilor şi imitarea instituţiilor occidentale, în lipsa unui proiect de cunoaştere şi evaluare critică a situaţiilor specifice” (Modernitatea..., p. 94). Caracteristice modernităţii tendenţiale sunt decalajele de dezvoltare între zone istorice ale unei societăți, dar şi în interiorul aceleiaşi zone, între oraș și sat, între oraşele mari şi oraşele mici. Nu se poate spune că forțe exterioare au constrâns popoare sau grupuri sociale să intre în modernitate, însă aceasta s-a făcut în condiții care au determinat rezistența la modernizare și modernitate. Există o modernitate indigenă, rezistentă la modernitatea globalizată. „Impunerea din exterior sau din interior a unui standard universal de modernitate – cel occidental – va continua să nască rezistență din partea culturilor locale. Singura modalitate de a adera la modernitate este calea proprie, cea care a fost trasată de religia, istoria şi civilizația lor”, spune autorul (Modernitatea..., p. 108).

 

8. „Modernitatea tendenţială se produce ca schimbare de sus în jos, de la minoritatea educată în spiritul modernităţii şi orientată spre transformări moderne, către o majoritate indiferentă sau ostilă schimbării” (Modernitatea..., p. 122). Acum mai bine de o sută de ani, și
C. Leonardescu (primul profesor de sociologie la Universitatea din Iași) spunea că politicienii români, „prin mijloace artificiale, servindu-se de niște forme abstracte constituționale, voiau a concentra întreaga conștiință socială în simțirea și gândirea lor individuală”13. Or, inteligența și simțirea neamului nostru „are mai multă valoare decât aprecierile lor subiective”14 . În același timp însă, trebuie să admitem că un popor există în mod real doar dacă își dă seama de existența sa, dacă „își dă seama de întinderea teritoriului său, a limbii sale, a religiunii, în fine, a aspirațiilor sale”15. Din păcate, nu toți oamenii sunt conștienți de „eul lor social”, cei mai mulți au „instincte sociale”. „În spațiul nonoccidental oamenii sunt modelaţi de propria lor istorie şi lume socială care continuă să perpetueze mentalităţi şi conduite ce nu sunt compatibile cu tipul de cultură al modernităţii occidentale”, spune C. Schifirneț (Modernitatea..., p. 131). „Clasele conducătoare” au fost preocupate mai mult de recuperarea unor decalaje faţă de ţări moderne decât de gândirea şi aplicarea unor direcţii de dezvoltare modernă plecând de la fondul intern. Elitele sunt cosmopolite, cetățenii sunt ai locului. Spaţiul puterii şi al bogăţiei se proiectează în lume, dar viaţa şi experienţa maselor se înrădăcinează în locuri, într-o cultură, într-o istorie. „La noi – spune C. Schifirneț – modelul cultural tradiţional furnizează actorilor sociali repere axiologice mult mai puternice decât ordinea de drept şi ideologia democratică modernă. Deşi în discursul lor ştiinţific şi cultural elitele româneşti aderă la modernitate, ele reuşesc cu greu să dea soluţii pentru o dezvoltare modernă a întregii societăţi” (...). Modernitatea devine dominantă şi este susţinută de către toate categoriile sociale numai dacă practicile cotidiene nu le obligă să aleagă între valorile tradiţionale şi valorile moderne (Modernitatea...,
p. 124-125). Organizarea societăţii pe principiile pieţei libere şi a statului de drept nu a adus de la sine o organizare socială de tip modern, cu o guvernare transparentă şi imparţială, cu o administraţie publică impersonală şi orientată spre binele comun, cu o societate civilă consistentă și un spaţiu public dominat de un dialog direct între principalii actori sociali. A rezultat un sistem social care nu este comunism, dar nici capitalism cu economie de piaţă nu este (Modernitatea..., p. 122).

 

9. Spațiul occidental a fost orientat spre universalitate, spațiul nonoccidental a fost dominat de localismul impus de imperiile care-şi disputau dominația asupra lui. Faţă de modernitatea occidentală orientată spre progres economic şi social, emancipare, modernitatea spaţiului non-occidental a fost o cale de a conserva identitatea culturală, naţională şi religioasă în raport cu presiunile venite din exterior. Spre deosebire de societăţile cu modernitate bine structurată datorită fundamentului economic solid, productiv şi eficient, „cele cu modernitate tendenţială par că nu sunt niciodată aşezate, modernizările lor sunt mai totdeauna doar tendențiale”. Modernitatea poate să pornească de la experiența directă a țărilor occidentale, dar calea de modernizare a unei țări depinde de contextul său geopolitic. C. Schifirneț acordă o atenție deosebită modernizării ruralului, relației dintre dezvoltarea modernă şi țărănime. „Modernitatea occidentală a avut printre consecințe și distrugerea clasei țărăneşti” (Modernitatea..., p. 135). În Europa de Vest, industrializarea a transformat radical sectorul agricol, iar țăranul a devenit muncitor industrial. Proporția forței de muncă ocupată în agricultură a scăzut constant. Agenți sociali din mediul urban au fost cei care au decis ce aspecte ale culturii țărăneşti sunt elemente ale culturii naționale... Dezvoltarea modernă a însemnat „desțărănizarea societății”, erodarea practicilor țărăneşti şi a modului rural de viață, țăranii find considerați „obstacole în calea modernizării”. Dacă în Occident, statul național (întemeiat în secolele XVI-XVII, ca alternativă la localismul oraşelor şi al domeniilor feudale) a produs eficientizarea administraţiei publice, accelerarea dezvoltării economice, în societățile cu modernitate tendențială acesta nu a funcţionat pe baza valorilor democraţiei moderne. Multe țări în curs de modernizare au ca obiectiv strategic „ajungerea din urmă a ţărilor dezvoltate”. În acest caz, ele trebuie să se raporteze la indicatori socioeconomici, fiindcă „țările cu modernitate tendențială au cunoscut, timp de sute de ani, subdezvoltarea şi acumularea de decalaje” (Modernitatea..., p. 149). În spațiul nonoccidental, nu s-a dezvoltat nici „administrația weberienă” supusă statului de drept şi controlului democratic, ci una autoritaristă şi clientelară, care folosește „pârghiile statului” pentru susținerea intereselor unor grupuri.

 

10. Constantin Schifirneț încheie cartea cu câteva concluzii demne de reținut. Modernitatea a apărut într-o parte a lumii – Europa Occidentală –,
dar a căpătat dimensiune universală, societăţile fiind marcate, mai mult sau mai puțin, de influenţa ei directă şi indirectă. Societăţile non-
occidentale s-au modernizat datorită presiunii modernității europene, datorită contactului elitelor locale cu instituții şi culturi europene. Nu există modernitate fără modernizare. Prezența sau absența tendinței de schimbare modernă țin de tradiții, de cultura şi principiile organizaționale, de intensitatea transformărilor din societate. Modernitatea, ca în Europa de Vest, nu este posibilă în alte zone, deoarece formele instituționale adoptate nu au aceleaşi contexte şi condiții economice şi nu pot funcționa ca în Europa de Vest. Realitatea arată o creştere a decalajelor între marile economii ale lumii și „țările cu o economie periferică”. În plus, în acestea din urmă, „prin clientelismul unei bune părţi din elitele conducătoare se preiau instituții din societăți dezvoltate la care acestea au renunțat sau le-au transformat pentru că şi-au dovedit ineficiența sau disfuncționalitatea...” (Modernitatea..., p. 162).
În spațiile extraoccidentale modernitatea este o tendinţă şi nu o realitate structurată, dar lumea de astăzi este tendențial modernă.

 

11. Închid cartea autorului român și încerc să gândesc critic asupra ei... Este adevărat, trebuie să acordăm atenție dimensiunii temporale a acţiunii sociale, dar tendinţa de a gândi devenirea societăților ca fiind o mişcare cu direcţie perceptibilă mi se pare criticabilă16. Strângerea pe o singură linie a tuturor mişcărilor proprii societăţilor umane este unul dintre pericolele evoluţionismului, spunea A. Giddens (ca și Raymond Boudon preocupat să restituie locul hazardului şi dezordinii în social, sau Nietzche, care a vrut să redea locul discontinuului, eraticului, eterogenului, singularului, accidentalului, dispersiilor şi diferenţelor17). Fiecare epocă s-a aflat la „răscrucea istoriei”. „Împrăştierea”, „dezorientarea” din epoca noastră se datorează (şi) „trecerii” de la modernitate la postmodernitate. În „epoca Luminilor” s-a postulat „progresul continuu” al cunoaşterii, al ştiinţelor, „certitudinea emancipării umanităţii” prin ameliorarea condiţiilor materiale, prin transformarea climatului cultural, intelectual, educațional, prin cucerirea libertăţilor politice. Aceste „postulate” au fost puse ulterior în discuţie (datorită războaielor sângeroase, „fenomenului concentraţionar”,„lagărelor de exterminare” naziste sau comuniste...). Am rămas însă marcaţi de această „gândire clasică”, deși ar fi important să învăţăm să pricepem lumea pe care am construit-o cu ajutorul conceptelor, teoriilor care ne spun că grupurile, colectivităţile, comunitățile se fac, refac, desfac, prefac continuu și ele pot fi „citite”, „desluşite” prin „paradigme” multiple, prin „scheme polimorfe”. Cunoaşterea societății a fost dominată de „sociocentrism ideologic” – prelungire a unei îndelungate tradiţii normativiste –, dar ar trebui să învățăm să surprindem complexitatea postmodernă prin complexitate. A ţine seama doar de „sisteme”, „structuri”, „condiţii”, „factori” fără a lua seama la oamenii-actori, este la fel de reducţionist ca luarea în seamă doar a actorilor neglijând contextul, structurile, sistemul.

 

12. Autorul cărții Modernitatea tendențială nu împărtășește același interes pentru actori și situația lor de membri care contează ai comunităților, de cetățeni ai societăților, ca pentru structuri, sisteme și funcții. Nu putem postula că acţiunea individuală este determinată doar de „ordinea universală”. Oamenii concreți pot alege să acţioneze după cum s-au socializat, dar și după ce-au făcut şi ei din ei înşiși, nu numai familia, şcoala, spațiul sociocultural naţional, internaţional etc. Dacă ne luăm după evoluții recente, vedem că un om poate bulversa o societate, impunându-și obiective, interese, că alții pot opune rezistență structurilor, instituțiilor în care este membru. Postulările despre „determinarea absolută”, ca și cele despre „libertatea absolută” sunt sterilizante pentru cunoașterea socialului. „Marile spirite creatoare ale umanităţii” au crezut mult timp în posibilitatea reunirii într-un „tot unitar” a cunoştinţelor fundamentale despre societate18. Dar așa cum m-am străduit să relev într-un volum recent19, trăim într-o epocă de schimbări bruşte, de incertitudine persistentă, de rupturi, de „bifurcaţii”, în care faptele şi evenimentele se amestecă. Sociologia a urmărit mereu regularităţile, cauzalităţile, structurile, procesele continue, respingând „evenimentele perturbatoare”. Durkheim a promovat evoluționismul teleologic – ideea unui sens determinat al evoluției – din dorința de a construi sociologia ca „fizică socială”. Mulți dintre sociologii de după el s-au centrat pe analiza structurilor și a sistemelor în echilibru, pe schimbările graduale ce iau forma tendințelor, mulți s-au întrebat cum s-au transformat societățile sub efectul capitalismului occidental. Dacă timp îndelungat au fost predominante concepția teleologică și cea experimentală, în anii 1980 au apărut sociologia istorică, economia politică a sistemului-lume etc. ca expresii ale declinului încrederii în „progres”, care s-a soldat cu eclipsarea teleologiei (fără ca aceasta să dispară cu totul). Acum e analizată „eroarea teleologică” „comisă” de Immanuel Wallerstein sau Charles Tilly20. „Originile” totalitarismului nu sunt cauzele ce-l produc, ci elemente ce-l pot cristaliza, spunea H. Arendt. În ele însele, elementele totalitarismului (antisemitism, declinul statului-națiune, expansiunea etc.) nu sunt totalitare. Ele cristalizează – de exemplu, în condițiile Republicii de la Weimar și ale venirii lui Hitler la putere, în 1933 – ceea ce putea deveni un sistem totalitar. Dar atunci nu era previzibil. Iluzia retrospectivă decelează a posteriori logici cauzale în care apare ca inevitabil ceea ce s-a produs. Prin simplul fapt că s-a produs, realitatea proiectează umbra sa în trecutul care pare să fi preexistat sub forma posibilului. Oamenii și societățile lor nu sunt ca materia fizică. Contrar galaxiilor, planetelor sau particulelor elementare, oamenii au un cuvânt de spus, pot acționa asupra structurilor în care trăiesc, gândesc, simt, acționează. Ei pot schimba structurile, sistemul. Evenimentele sunt „dependente de cărare” (adică ce s-a produs la un moment dat afectează rezultate posibile ulterioare), dar această dependență nu implică faptul că structurile sociale nu se schimbă. Evenimentele pot schimba echilibrul forțelor. Aceasta nu implică faptul că societățile umane se schimbă în permanență, peste tot, că schimbările sociale se produc ușor, ori că ele nu prezintă nicio regularitate. În istorie sunt rupturi bruște dar și stabilitate, bifurcațiile se întrețes cu continuitățile. Procesele sociale mari pot fi transformate de micile alterări produse de procesele sociale locale. „Societățile”, „formațiunile sociale”, „sistemele sociale” etc. sunt configurate și reconfigurate de acțiunile, creativitatea și opiniile oamenilor. Fiecare om visează la o altă viaţă... Nu neapărat la „o lume mai bună și mai dreaptă”, ci la una mai puţin nedreaptă21. Indivizii au posibilitatea să influențeze structurile prin alegerile lor. Oamenii au fost îndemnaţi să privească spre trecut pentru a reînvia veleităţi, dar pot privi spre viitor pentru a construi comunităţi dezvoltate durabil, spune O. Giarini22. De la o epocă în care am celebrat certitudinile, trăim într-una în care luăm seama și la incertitudini, şi la riscuri. Este important ca elitele, liderii, cetățenii să se aplece și asupra evenimentului, incertitudinii şi riscurilor. Nu ştim dacă incertitudinile vieţii de astăzi sunt mai mari decât cele de acum o sută sau o mie de ani, dar incertitudinile actuale sunt legate de colapsul prezumţiei culturale şi filosofice care, de mai bine de două sute de ani, ne spune că sporirea abilităţilor de „a stăpâni natura” aduce „raiul pe pământ”. Omul nu este atotştiutor, atotputernic, dar poate fi coparticipant la (re)construcţia societăţii. Revin la Hannah Arendt care spune că evenimentul este ruptură în ordinea cauzală, o singularitate nedeductibilă din ceea ce precede, dar e „în ordinea lucrurilor”. Un eveniment poate lumina propriul trecut, dar nu poate fi dedus din acel trecut. Nu cauzele elucidează evenimentul, ci evenimentul, odată produs, face să apară o inteligibilitate a trecutului. „Credința în cauzalitate este un mod de negare a libertății ființei umane”, spune H. Arendt23. Ne putem proiecta în viitor, privim de acolo prezentul și ni-l evaluăm și construim pornind de la alegerile noastre prezente. Comunismul a fost „fabrică de consens” în numele „interesului general”, al „fericirii tuturor”. În condiţiile „pluralităţii lumilor”, oamenii pot să nu împărtăşească toţi aceeaşi idee despre „fericirea tuturor”, să nu fie toţi de acord în privinţa a ceea ce este oficial „interesul general”. Michel Godet24 spune că aceia care pretind că prezic sau prevăd viitorul sunt inevitabil minciunoși, fiindcă viitorul nu e scris, prescris, ci construit. Din fericire pentru noi, spune el, fiindcă fără această incertitudine activitatea umană și-ar pierde partea de libertate și semnificațiile, iar oamenii și-ar pierde speranța unui viitor dorit. Viitorul trebuie construit, nu conceput doar ca o simplă continuare a trecutului.

 

NOTE:

1 Mass-media, modernitate tendențială și europenizare în era internetului (2014), Filosofia românească în spaţiul public. Modernitate și europenizare (2012), Europenizarea societăţii românești și mass-media (2011), Formele fără fond, un brand românesc (2007), Educaţia adulţilor în schimbare (1997), Civilizație modernă și națiune (1996) etc.

2 Economie capitalistă, organizare politică democratică, structură socială flexibilă întemeiată pe clase (în contrast cu economiile agrare feudale, care au avut forme autocratice de guvernare şi o structură socială rigidă), comercializarea şi raționalizarea multor sfere ale vieții, fragmentarea experienței, accelerarea vieții de zi cu zi etc.

3 S. P. Huntington făcea o sinteză a caracteristicilor fundamentale ale modernității occcidentale: Occidentul a moştenit mult din cultura și civilizația anterioare (filosofia greacă, raționalismul, dreptul roman, limba latină etc.); este asociat cu catolicismul şi protestantismul; diferă de alte civilizații prin multitudinea de limbi vorbite, prin separarea bisericii de stat, prin statul de drept, constituționalism, protecția drepturilor omului (inclusiv a dreptului de proprietate şi de acțiune contra exercitării arbitrare a puterii), prin pluralismul social și societatea civilă etc.

4 În Estul Europei acțiunea bisericii creştine a fost limitată la supraviețuire sau la conservarea poziției în societăți aflate între imperii, spune C. Schifirneț.

5 Modernitate, tradiție, difuziune, adaptare, dezvoltare, subdezvoltare, independență, dependență, centru-periferie, schimb inegal, industrializare, occidentalizare, reforme, dezvoltare durabilă, reformă structurală, forme fără fond.

6 Ronald Inglehart şi Christian Welzel vin și cu alte explicații: creşterea masei resurselor umane, diversificarea ocupațională, diferențierea organizațională, creşterea capacității statului şi extinderea activității sale, implicare politică în masă, raționalizare şi secularizare (Ronald Inglehart, Christian Welzel „Modernization”, în Ritzer George (ed.) The Blackwell Encyclopedia of Sociology (2007). New York: Blackwell, p. 3073-3074.

7 Valori confucianiste (autocultivarea, reglementarea vieții de familie, politețea socială, educația morală, buna guvernare şi pacea universală etc.) care au contribuit la ascensiunea industrială a Asiei de Est.

8 Între 1960-1990, societatea coreeană a trecut prin aceleaşi etape de modernizare (pe care societățile occidentale le-au parcurs în mai multe secole) în timpul unor regimuri dictatoriale care au ținut însă la etica responsabilității sociale şi înțelegerea sensului umanist al vieții.

9 Asocierea modernității cu un stil de viață legat de progresele tehnologice (cum ar fi deținerea de aparate de uz casnic şi maşini, gadget-uri, efectuarea de călătorii în străinătate etc.) nu exprimă corect starea reală din India contemporană, văduvită, de fapt, de comportamente sau conduite moderne, spune C. Schifirneț citându-l pe Dipankar Gupta (2002) Mistaken Modernity: India between Worlds. New Delhi: Harper Collins.

10 Idem, p.11

11 Laurence Whitehead (2006) Latin America: A New Interpretation. New York and London: Palgrave (Chapter I, Latin America as a „Mausoleum of Modernities”).

12 Recrutarea funcționarilor publici, a profesorilor universitari şi a jurnaliştilor etc. se face prin intermediul rețelelor clientelare care arată lipsa unor canale normale de mobilitate socială şi competitivitate.

13 În “Conștiința socială. Studiu sociologic”, din volumul Omagiu lui Maiorescu, SOCEC, București, 1900, p. 66.

14 Idem, p. 67

15 Ibidem, p. 68

16 Cauzalitatea nu poate fi redusă la o relație logică. O relație discretă între evenimente incită la gândirea relațiilor între A și B ca între cauză și efect. Această relație există dacă A este diferit de B și direcția e dinspre A spre B. În cazul în care se constată o conexiune constantă între A și B, poate fi constituită o relație de cauză-efect, care poate face legătura între două evenimente a căror repetare este mai întâi presupusă, apoi măsurată și întrevăzută ca regularitate. Studiul cantitativ al unui asemenea raport poate duce la explicația A este cauza lui B.

17Nietzche, la généalogie, l’histoire”, în Hommage à Jean Hyppolite, Paris, PUF, 1971

18 În secolul al XIX-lea au dominat teoriile organiciste (A. Comte, A. Spencer, E. Durkheim ş. a.). Ca reacţie la „organicism” au apărut teoriile acţiunii sociale (M. Weber, G. A. Mead ş. a.). În secolul nostru, ca reacţie la sistemismul structuralist-funcţionalist (T. Parsons, R. K. Merton ş. a.) au apărut fenomenologiile (A. Schutz, H. Garfinkel ş. a.).

19 I. Ionescu, Sociologii actuale, Editura Limes, Cluj, 2014.

20 Wallerstein a consacrat mai multe volume „sistemului-lume” modern. El s-a lăsat fascinat de descoperirea unor „legi generale”, cercetând fenomene locale, care ar putea acționa și la nivelul sistemului-lume (deși a admis că și destinul comunităților locale poate fi înscris în cauze și efecte globale). Wallerstein a analizat elemente de istorie politică și economică a Europei (de exemplu, istoria Poloniei, spunea el, trebuie evaluată prin poziția acestei țări în diviziunea muncii a sistemului-lume, Polonia fiind o societate periferică, dependentă de centru, dar și cum s-a făcut că Portugalia, țară mică și marginală, a fost punctul de plecare al descoperitorilor lumii). El a analizat contingențe, consecințe neașteptate, alegeri decisive etc., pe care le-a ordonat conform ... „necesității istorice” a sistemului-lume. Numai că de-a lungul timpului au existat alte nenumărate posibilități de construcție a sistemului-lume, posibilități care, în momentele respective, erau departe de a conduce spre emergența „economiei capitaliste mondiale” actuale.

21 Marc-Henry Soulet, Changer de vie, devenir autre: essai de formalisation des processus engagés. În: Bifurcations. Les sciences sociales face aux ruptures et à l’événement, La Decouverte, Paris, 2010, p. 273-289.

22 O. Giarini, W. Stahel, Limitele certitudinii, Edimpress-Camro, București,1996.

23 Apud: M. Bessin, C. Bidart, M. Grossetti (coord.), Bifurcations..., p. 101.

24 Idem, p. 377.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog