Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBA ROMÂNĂ AZI

Oralitatea în configuraţia stilurilor funcţionale

Viorica MOLEA

Alte articole de
Viorica MOLEA
Revista Limba Română
Nr. 3, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Problema stilurilor, foarte veche, este abordată din diverse perspective, având la bază anumite principii şi criterii. Încercări de clasificare a stilurilor funcţionale întâlnim deja în Antichitate, astfel încât ne putem da seama despre rolul şi modul în care era tratată oralitatea, limbajul colocvial încă de la începuturi. „Aristotel, în celebra sa lucrare Retorica, încearcă o primă clasificare a stilurilor, punctul de referinţă fiind limbajul uzual…”, notează V. Ilincan [1, p. 550]. Cristinel Munteanu, în articolul său O clasificare antică a „stilurilor funcţionale” în opera lui Diogenes Laertios, vorbeşte despre încercările de delimitare a limbajelor funcţionale, punctul de pornire fiind vorbirea: „Vorbirea e de cinci feluri: una dintre ele este aceea de care se folosesc oamenii politici în adunări şi care se numeşte discursul politic. Al doilea fel este aceea pe care o scriu retorii (...). Al treilea fel de vorbire este acela al persoanelor particulare când stau de vorbă una cu alta şi care se numeşte vorbirea comună. Un alt fel de vorbire este al acelora care conversează (...): dialectică. A cincea diviziune este vorbirea meşteşugarilor, ... vorbire tehnică. Astfel, vorbirea e fie politică, fie retorică, fie aceea a convorbirii obişnuite, fie dialectică, fie tehnică” [2, p. 66]. Totuşi astăzi se face o delimitare clară între textul vorbit şi textul scris. Dacă primul tip presupune o mai mare lejeritate din punctul de vedere al respectării normelor, al rigorilor structurale, al doilea se supune tot mai mult acestora, iar dacă textul este încadrat într-un anumit stil funcţional, el se supune în totalitate trăsăturilor, particularităţilor acestuia.

O discuţie care a durat un timp atât de îndelungat privind problema stilurilor funcţionale este elocventă în sensul că aceasta presupune abordări multiple şi complexe în virtutea caracterului său neomogen şi variabil şi datorită faptului că, în definitiv, „orice structură lingvistică se caracterizează printr-o dimensiune stilistică” [3, p. 5].

Ceea ce trebuie discutat din capul locului este problema stilului ca noţiune ce defineşte stilistica, „noţiunea fundamentală a stilisticii” [3, p. 6]. Fiind un concept cardinal de cultură, stilul reflectă atât manifestarea limbii în vorbire, cât şi în scris, reprezentând expresia individualului şi a generalului. În acelaşi timp, „particularităţile stilului se identifică prin raportare la o categorie ideală, limbajul standard, care presupune „eliminarea a tot ce în vorbire este total inedit – variantă individuală, ocazională sau momentană –, păstrând aspectele comune în fenomenele lingvistice considerate drept model” (E. Coşeriu, Sistem, normă şi vorbire) [4, p. 15].

Printre numeroasele definiţii ale stilului, „două accepţii s-au impus mai mult: stilul ca deviere (derivă din accepţia stilului ca alegere a faptelor de limbă) şi stilul ca funcţie lingvistică [5, p. 229]. Dumitru Irimia „analizează stilul din perspectivă lingvistică şi identifică sursele sau principiile, aşa cum le numeşte el, care generează stilul: alegerea în materialul limbii, devierea de la normă, precum şi specializarea” [6, p. 254]. În Dicţionarul de termeni lingvistici (varianta online) stilul este definit ca „totalitatea particularităţilor lexicale, morfologice, sintactice, topice şi fonetice, precum şi a procedeelor caracteristice modului de exprimare –
orală şi scrisă – a unui individ, a unei categorii sau a unei colectivităţi de vorbitori”. Totodată, în dicţionar se face o delimitare între stilul individual şi cel funcţional, întrucât stilul individual este un „mod propriu unui individ, unei singure persoane – de obicei scriitor – de a folosi limba, de a-şi exprima cât mai personal, mai îngrijit şi mai sugestiv ideile şi sentimentele”, iar stilul funcţional constituie un „mod de a folosi limba, propriu unor grupuri de oameni care au o formaţie culturală comună şi activează în acelaşi mediu”, adică „stilul folosit într-un anumit domeniu de activitate” [7]. În accepţia cercetătoarei Doina Marta Bejan, stilul „poate fi definit ca ansamblul de particularităţi de exprimare, orală şi scrisă, a unui vorbitor sau a unei categorii de vorbitori, ori, altfel spus, ca maniera specifică în care sunt selectate şi folosite în exprimarea orală şi scrisă posibilităţile comunicative ale limbii” [3, p. 6]. În acelaşi timp, „stilul poate fi definit ca alegere (selecţie) într-o paradigmă”, iar acest fapt „se aplică stilului atât ca variantă individuală, cât şi ca limbaj funcţional [3, p. 7].

Stilul individual este studiat de retorică, o resurecţie a artei oratorice antice, de estetica literară, ca element de bază în creaţia artistică, precum şi în comunicarea cotidiană, în special, în dialog. Stilul funcţional este studiat ca redare a posibilităţilor de realizare a limbajului în diverse domenii de activitate umană.

Astfel, stilistica funcţională reprezintă domeniul limbajului în care sunt grupate, conform unor trăsături specifice, faptele de limbă ce reflectă o sferă concretă de activitate, textele specifice acesteia constituind un sistem unitar şi realizând anumite funcţii. Ion Coteanu descifrează acest concept, relevând că se numeşte „stilistică, pentru că are în vedere stilul ca mod caracteristic de selecţionare de către fiecare individ a materialului lingvistic”, iar funcţională „pentru că are în vedere constrângerile exercitate de funcţiile limbii” [8, p. 13].

Se ştie că noţiunea de „stil funcţional al limbii” a apărut pe la începutul secolului al XIX-lea în studiile lui W. von Humboldt, care distingea câteva varietăţi funcţionale. „Clasificarea lui Humboldt, susţine Paula Diaconescu, anunţa, într-o anumită măsură, cercetările mai noi în care limbajul poetic este opus celui ştiinţific, primul fiind considerat ca modelul cel mai reprezentativ al unui limbaj de conotaţie, al doilea, ca modelul cel mai reprezentativ al unui limbaj de denotaţie [5, p. 230]. În acest context, amintim şi clasificările efectuate privind stilurile funcţionale după marca expresiv-estetică şi lipsa acesteia, făcute de unii cercetători. „Vom deosebi mai întâi, relevă Paula Diaconescu, funcţia marcată [+] expresiv-estetic (formează prin ea însăşi o categorie centrată asupra formei, exprimă atitudinea faţă de mesaj ca atare) şi funcţia nemarcată [-] expresiv-estetic (organizează vorbirea în raport cu orientarea spre oricare dintre ceilalţi factori ai comunicării) [5, p. 233].

Prin urmare, admitem că limbajul de conotaţie este expresia stilului individual, iar limbajul de denotaţie ţine mai mult de stilul funcţional. Totuşi nu putem aborda în mod simplist acest fapt, întrucât unele stiluri funcţionale adoptă un limbaj de conotaţie, adică este vorba de stilurile artistice, precum sunt beletristic şi, parţial, publicistic, iar altele – un limbaj de denotaţie, adică – stilurile nonartistice. În acest sens, sunt relevante reflecţiile cercetătoarei Doina Marta Bejan: „Dacă specificul rămâne la nivelul unui singur individ (de regulă, un creator de literatură beletristică), rezultă un stil individual; dacă, prin convergenţa unor trăsături comune, ajunge să caracterizeze categorii socioprofesionale sau socioculturale de indivizi, atunci rezultă stiluri colective, supraindividuale (...)” [3, p. 6]. Stilurile supraindividuale sau „sociostilurile”, „limbajele sectoriale sau de specialitate” [3, p. 7], după cum le denumeşte cercetătoarea, sunt lipsite de subiectivitate, de expresivitate, într-un cuvânt, de conotaţie. Ștefan Munteanu delimita, conform cu această demarcaţie, două direcţii în stilistica lingvistică: stilistica expresivităţii şi cea funcţională. „Cele două stilistici nu se exclud, ci sunt complementare, consideră Mircea Borcilă, iar Stefan Munteanu adoptă în fond tot o perspectivă funcţională (prin concentrarea asupra caracterului motivat, impus al întrebuinţării semnului), dar dezvoltă şi o teorie proprie, a expresivităţii, pentru care propune o fundamentare mai largă, lingvistică si psihologico-estetică” [9, p. 309].

Crina Herţeg, şi nu doar ea, consideră că „stilistica funcţională are la bază teoriile lui Karl Buhler şi Roman Jakobson privind funcţiile limbii, iar rolul ei este acela de a descrie şi explica stilurile funcţionale şi modalităţile individuale şi colective de folosire a limbii în funcţie de contexte” [6, p. 250-251]. În acelaşi timp, după cum observă Paula Diaconescu, „funcţiile limbii stabilite de R. Jakobson nu se realizează independent unele de altele. De aceea, numai preponderenţa uneia faţă de alta într-o comunicare dată poate constitui un criteriu de clasificare” [5, p. 233] a stilurilor funcţionale. O opinie relevantă, în sensul că aduce în prim-plan funcţia de comunicare drept criteriu de clasificare a stilurilor, atestăm în lucrarea cercetătorului rus G. I. Solganic, Lingvistica textului, din care înţelegem că „stilul funcţional este o varietate a limbii literare, care îndeplineşte o anumită funcţie în comunicare. De aceea stilurile se numesc funcţionale” [10].

Deşi „nu există un consens (...) în ceea ce priveşte criteriile care ar trebui să stea la baza clasificării stilurilor”, mai mulţi cercetători iau drept reper conceptul de funcţie a comunicării, întrucât „oferă posibilitatea unei reducţii a varietăţilor teoretic infinite de stiluri la care se poate ajunge după citeriul specificului comunicării în raport cu o ramură a activităţii sociale” [5, p. 233], unii – după finalitatea mesajului, de aceea „nu există nicio enumerare şi clasificare a stilurilor limbii unanim acceptate” [5, 2]. În acelaşi timp, o definiţie a stilurilor funcţionale aduce puţină claritate pentru o clasificare coerentă a lor: „Stilurile funcţionale, după Doina Marta Bejan, predominate de raportul text–referent, sunt condiţionate de dezvoltarea culturii erudite şi a limbii literare, constituindu-şi identitatea prin specializare şi depăşirea sferei limbii literare comune, caracterizate prin neutralitate stilistică” [3, p. 22]. Importante ni se par aici accentele puse pe „raportul text–referent”, pe „dezvoltarea culturii erudite şi a limbii literare”, pe „specializare”, repere fundamentale în constituirea unui stil funcţional. Ca să cuprindă toate tipurile de limbaj în câteva stiluri funcţionale, unii autori le divizează în stiluri informale sau orale, populare şi stiluri funcţionale sau scrise. Ştefan Munteanu împarte domeniul stilisticii în trei segmente: stilistica variantei vorbite, stilistica variantei artistice a limbii şi stilistica limbajelor socioprofesionale [11, p. 33]. Dumitru Irimia distinge „stilurile colective informale (stilul conversaţiei şi cel epistolar)” de cele 5 stiluri colective funcţionale: beletristic, ştiinţific, publicistic, juridico-administrativ şi religios” [12]. Doina Marta Bejan consideră că „structura stilistică funcţională a limbii cuprinde sfera limbii populare şi sfera limbii literare, în ambele dezvoltându-se stiluri specifice”, delimitând stilurile orale (beletristic, al conversaţiei şi neutru sau al conversaţiei curente, cu variantele solemnă şi familiară) de stilurile scrise (stilul epistolar şi stilurile funcţionale: ştiinţific, juridic-administrativ, publicistic, beletristic) [3, p. 17-21]. Ion Coteanu face două clasificări ale stilurilor funcţionale, şi anume: prima, cea timpurie, cuprinde trei stiluri (artistic, ştiinţific, administrativ în Româna literară şi problemele ei principale, 1961), în cea de mai târziu – doar două: stilul artistic (care se bazează pe imagine) şi tehnico-ştiinţific (care se bazează pe raţionament) [8, p. 19]. Paula Diaconescu consideră „esenţială aşezarea stilurilor funcţionale ale limbii literare într-o ierarhie stilistică a limbii, caracterizată prin câteva nivele de generalitate,” întrucât, în această „stratificare ierarhică, stilurile funcţionale ale limbii literare se subordonează (…) variantei culte, care se subordonează, ca şi varianta populară, limbii comune, în accepţie de esenţă, invariantă a limbii” [5, p. 231]. O clasificare inedită atestăm la Stelian Dumistrăcel, care distinge trei stiluri funcţionale: stilul tehnico-ştiinţific, stilul beletristic şi stilul comunicării publice şi private. Ultimul stil se ramifică în mai multe limbaje, precum: limbajul conversaţiei, limbajul epistolar, limbajul publicisticii, limbajul publicităţii, limbajul instrucţiei şcolare, limbajul organizaţiilor politice, limbajul juridico-administrativ şi limbajul religios. În această clasificare, savantul porneşte, după cum bine observă Cristinel Munteanu, „de la distincţiile operate de trei iluştri înaintaşi: Aristotel, Ion Heliade Rădulescu şi Karl Buhler. Rezultă, în baza relaţiei dintre funcţii (după Buhler – denotarea, manifestarea şi apelul), „uzuri” (după Aristotel – uzul ştiinţific, cel poetic şi cel practic), respectiv „limbi” (după Heliade Rădulescu – „limba ştiinţelor sau a duhului”, „limba inimei sau a simtimentului” şi „limba politicii”)” [2, p. 65].

În toate clasificările enumerate, indiferent în baza căror criterii sunt făcute, nu se regăseşte stilul colocvial (popular, familiar, al vorbirii orale), deşi acesta apare în diverse studii, manuale de stilistică [I. Iordan, L. Sfârlea, C. Maneca, V. Marin etc.]. Stilul familiar, în accepţia lui Iorgu Iordan, a Lidiei Sfârlea; colocvial, după clasificarea lui Constant Maneca, D. Irimia; stilul vorbirii orale, cum îl denumeşte Vitalie Marin, presupune studiul particularităţilor gramaticale, lexicale, fonetice ale oralităţii, un segment important al comunicării umane. Cercetătorul Vitalie Marin delimitează stilul vorbirii orale dintre celelalte stiluri, conturând profilul acestuia prin aspectele detaliat analizate la toate nivelurile limbii: fonetic, lexical, gramatical, afirmând că „printre stilurile funcţionale de bază, stilul vorbirii orale ocupă un loc deosebit, fiind o expresie vie, firească, directă şi nepretenţioasă a ideilor şi sentimentelor. Specific pentru acest stil este spontaneitatea, lipsa unor preocupări deliberate în selectarea elementelor de limbă cu ajutorul cărora se face comunicarea” [13, p. 73]. Ca şi alţi cercetători care au studiat fenomenul oralităţii, Vitalie Marin relevă două aspecte distincte ale acestuia: oral-literar şi oral-familiar, precizând că primul „corespunde pe deplin normelor literare, pe când al doilea este deschis elementelor lexico-gramaticale populare, diverselor pronunţări regionale, aflându-se într-o flagrantă discordanţă cu normele literare ale limbii” [ibidem]. Dumitru Irimia distinge trei variante ale stilului oral sau colocvial, cum îl denumeşte savantul: „stilul conversaţiei curente (neutru), stilul conversaţiei oficiale (solemn), stilul conversaţiei familiare (familiar)” [14, p. 80]. Irina Condrea îl numeşte „stilul conversaţiei orale, al comunicării curente”, menţionând că acesta „cumulează o serie de trăsături distincte prin care se reliefează caracterul spontan, emotiv, ludic de redare a mesajului / informaţiei şi care în varianta scrisă în multe tipuri de texte sunt evitate, deoarece ele nu au aceeaşi relevanţă ca în comunicarea orală” [15, p. 89]. Totodată, acest tip de limbaj a avut, pe parcursul cercetărilor, diverse denumiri şi accepţii. De exemplu, „adjective ca popular, familiar, colocvial, informal, conversaţional, vorbit, oral, comun, obişnuit, cotidian, standard etc. au fost folosite de către diverşi lingvişti în încercarea lor de a găsi denumirea cea mai adecvată,” susţine Georgiana Muşat [16, p. 307].

Totuşi, relevând particularităţile lingvistice ale stilurilor funcţionale, precum şi criteriile în baza cărora au fost delimitate, vom ajunge la concluzia că stilul oral (colocvial, familiar, popular etc.) nu poate fi încadrat în sistemul stilurilor funcţionale. Pentru a aduce mai multă claritate ipotezei respective, să observăm principalele caracteristici ale acestora, dar nu înainte de a specifica faptul că noi adoptăm clasificarea făcută de Dumitru Irimia, care distingea cinci stiluri colective funcţionale, şi anume: stilul tehnico-ştiinţific, stilul administrativ-juridic, stilul publicistic, stilul beletristic şi stilul religios:

Stilul tehnico-stiințific ţine de textul ştiinţific, având funcţie de comunicare în domeniul ştiinţei şi al tehnicii.

Trăsături: adoptă un limbaj standard; realizează funcţia referenţială; este specific textelor cu caracter ştiinţific; respectă cu rigurozitate normele limbii literare, lipseşte încărcătura afectivă (cu anumite excepţii: istoria, psihologia, filosofia, critica literară etc.); este relativ accesibil, deoarece se adresează unui public specializat. Limbajul se distinge prin claritate, precizie şi proprietate a termenilor, textul poate conţine şi mijloace auxiliare (scheme, tabele, diagrame, formule, fotografii etc.), este specializat, bogat în neologisme, termenii sunt monosemantici, citatul are rol de argument sau de material demonstrativ, apare frecvent persoana I plural (pluralul autorului). Modalităţi de comunicare: monologul scris și oral, dialogul oral. Contribuie la crearea unei imagini obiective a lumii.

Stilul juridico-administrativ îndeplineşte funcţia de comunicare în sfera relaţiilor oficiale, fiind specific textelor cu caracter juridic şi administrativ: legi, hotărâri judecătoreşti, documente politice, discursuri parlamentare, corespondenţă oficială etc.

Trăsături: este utilizat limbajul standard, funcţia de bază – cea referenţială, fiind respectate cu stricteţe normele limbii literare; textele au caracter obiectiv, impersonal, neutru din punct de vedere expresiv, este lipsit de încărcătură afectivă. Limbajul este accesibil, caracterizându-se prin univocitate semantică; sunt preferate anumite forme gramaticale (reflexivul pasiv, substantivele deverbale, abrevierile, unele prepoziţii, locuţiuni şi expresii precum: conform, în legătură cu, în calitate de, drept care). Modalităţi de comunicare: monologul scris şi oral, dialogul scris şi oral. Contribuie la educarea responsabilităţii civice, precum şi a respectului pentru norma legală.

Stilul beletristic (artistic) este specific domeniului literaturii, esteticului.

Trăsături: ţine de textul emotiv-expresiv; promovează sensibilitatea, se adresează imaginaţiei receptorului, cuvântul fiind întrebuinţat cu sens figurat şi plasat în contexte expresive. Scriitorul are libertate absolută în utilizarea limbii, inclusiv în ceea ce ţine de încălcarea deliberată a normelor limbii literare; referentul este o lume imaginară, generată de formaţiunea creatoare. Funcţia specifică de comunicare este cea estetică; din punct de vedere fonetic / prozodic, opera literară este rezultatul imaginaţiei şi prelucrării artistice, cu scopul obţinerii unor efecte ritmice şi eufonice deosebite. Sub aspect morfologic, scriitorul are libertatea de a utiliza în context artistic forme flexionare neuzuale, arhaice, regionale, populare etc., nerecomandate în limba literară sau, în general, artistul poate crea el însuşi cuvinte şi expresii noi, preferă sensurile conotative ale cuvântului, mai ales în poezie, figurile de stil, topica subiectivă, punctuaţia cu valoare stilistică. Modalităţi de comunicare: descrierea, naraţiunea, dialogul, monologul scris şi monologul oral. Contribuie la educarea gustului artistic al publicului, la formarea şi dezvoltarea limbii literare.

Stilul publicistic este specific textelor publicistice din mass-media: ziare, reviste, emisiuni de radio şi televiziune etc. Scopul principal este informarea şi formarea opiniei publice

Trăsături: utilizează atât limbajul standard, cât şi un limbaj expresiv, are funcţie conativă, referenţială; îmbină obiectivitatea cu subiectivitatea, componenta afectivă cu cea intelectuală, exprimarea oficială, sobră cu cea familiară, tonul obiectiv, ştiinţific cu expresia subiectivă, dominată de sensibilitate. Mijloace extralingvistice: fotografii, caricaturi, tabele, hărţi, statistici, grafice etc. Normele limbii literare sunt, în cea mai mare parte, respectate, dar se produc şi inovaţii lingvistice. Totodată, se caracterizează prin eterogenitate lexicală, accesibilitate, prin utilizarea masivă a neologismelor. Un rol covârşitor în captarea atenţiei şi în convingerea publicului îl are titlul, alături de imaginile care pot însoţi textul propriu-zis. Modalităţi de comunicare: monologul scris şi monologul oral; dialogul. Contribuie la educarea spiritului civic al publicului, la formarea şi dezvoltarea limbii literare.

Stilul religios este specific textelor sacre, teologice, având trăsături proprii, dar şi tangenţe cu alte stiluri şi limbaje (literar, filosofic etc.).

Trăsături: Respectă, în mare, normele limbii literare, are un limbaj specific, în parte folosindu-se de limbajul standard: structuri fixe, respectarea normei literare. Funcţia de bază este conativă. Totodată, sunt unele abateri de la normă prin utilizarea unui lexic sau a unor structuri arhaice; sunt prezente elemente terminologice ce ţin de limbajul ecleziastic. Modalităţi de comunicare: monologul scris şi oral, dialogul. Contribuie la edificarea moralei creştine.

Observăm, aşadar, că stilurile funcţionale descrise succint au la bază câteva trăsături comune, precum: prezenţa unui text cu structură riguroasă, a unei funcţii de bază, respectarea normei literare a limbii, contribuţia esenţială concretă a textelor respective pentru publicul-ţintă. Stilul popular (colocvial, familiar, cotidian etc.) este preponderent oral, de regulă informal, astfel încât nu poate adopta trăsături specifice unui stil funcţional: nu există un text concret, cu o structură riguroasă, nu are o funcţie de bază (de obicei, sunt activate mai multe funcţii concomitent), nu respectă normele limbii literare (de regulă, norma este frecvent încălcată, în special, în comunicarea orală substandard), nu are un mesaj edificator (monologul sau dialogul sunt mai mult difuzi). Stilul oral poate fi considerat mai curând un mod de exprimare, cu utilizarea unui limbaj foarte variat (idiostilul), având drept obiectiv şi funcţie de bază persuadarea receptorului, precum şi satisfacerea vitală a nevoii de comunicare. T. G. Vinokur afirmă că nu trebuie să includem limba vorbită în cadrul stilurilor funcţionale, deoarece „a fost stabilită o multitudine de dimensiuni ale limbii vorbite, devenind, astfel, imposibil a o identifica cu celelalte stiluri, care au particularităţi omogene şi mijloace de utilizare de acelaşi tip, precum limbajul publicistic sau oficial-administrativ” [17, p. 46].

În acelaşi timp, credem că oralitatea limbii a transgresat toate stilurile funcţionale, limbajele, pentru a se constitui într-un „bloc comun” în comunicare, întrucât evoluţiile recente demonstrează că, pentru integrarea şi colaborarea eficientă a indivizilor în societate, este nevoie de un mecanism lingvistic unic şi accesibil fiecăruia. De aceea, acum, nu mai putem vorbi de puritatea stilului în accepţie tradiţională. Astăzi observăm o întrepătrundere vizibilă a stilurilor atât în varianta scrisă, cât şi în cea orală, iar vorbitorii simpli, fără o anumită pregătire într-un domeniu oarecare, vor utiliza fără dificultate unii termeni, inaccesibili pentru ei până odinioară. Acest lucru este posibil datorită incluziunii lingvistice a tuturor vorbitorilor în circuitul comunicaţional virtual, precum şi accesului nelimitat la informaţie prin apariţia multiplelor mijloace atât media, cât şi tehnologice sau prin combinarea acestora.

 

Referințe bibliografice:

1. V. Ilincan, Stilul publicistic. Privire teoretică. În: Limbaje şi comunicare, Editura Universităţii Suceava, 1999, p. 549-553.

2. C. Munteanu, O clasificare antică a „stilurilor funcţionale” în opera lui Diogenes Laertios. În: „Limba Română”, nr.1-2 (199-200), Chişinău, 2012.

3. D. M. Bejan, Huliganismul verbal şi limbajul violenţei în presa românească actuală [online] //academiaromana-is.ro/philippide/.../029-032%20BEJAN_RED.pdf. Accesat:17.07.12.

4. M. Got, Stilistica limbii române, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007.

5. P. Diaconescu, Structura stilistică a limbii. Stilurile funcţionale ale limbii române literare moderne. În: Studii şi cercetări lingvistice, XXV, nr. 3, 1974, p. 229-242.

6. C. Herţeg, Orientări în stilistica modernă. Alba Iulia: Universitatea „1 Decembrie 1918”,[online]www.uab.ro/reviste_recunoscute/philologica/.../39.herteg_crina_1.doc. Accesat: 18.11.13

7. DTL: Dicţionar de termeni lingvistici.

8. I. Coteanu, Lingvistică şi filologie. În: Crestomaţie de lingvistică generală, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1998, p. 7-35.

9. M. Borcilă, Aspecte ale unei sinteze teoretice în stilistică. În: „Cercetări de lingvistică”, XVII, nr. 2, Cluj-Napoca, 1972.

10. Г. Я. Солганик, Стилистика текста. М.: Флинта, Изд-во Наука 1997.

11. Șt. Munteanu, Introducere în stilistica operei literare, Editura de Vest, Timişoara, 1995.

12. D. Irimia, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

13. V. Marin, Stilistică şi cultivare a vorbirii, Editura Lumina, Chişinău, 1991.

14. D. Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.

15. I. Condrea, Curs de stilistică, CEP USM, Chişinău, 2008.

16. G. Mușat, Spaniola colocvială – trăsături caracteristice. În: Limbajul colocvial în spaţiul romanic. Studiu pragmalingvistic diacronic şi sincronic. Cermi, 2008. Coordonator: Mirela Aioane [online] http://en.calameo.com/read/000211391885eaa687849. Accesat: 09.08.13.

17. T. Г. Винокур, Устная речь и стилевые свойства высказывания (К постановке вопроса). În: Разновидности городской устной речи, Изд-во Наука, Mосква, 1988, p. 44-84.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog