Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Ioan Alexandru. Particularități ale redefinirii lirismului românesc postbelic

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 3, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Destinul postum al poeziei lui Ioan Alexandru se află sub semnul partajării opiniilor criticilor literari. De fapt, Nicolae Manolescu schițează o linie de separare trecând prin Vămile pustiei (1969) și care, după cum afirmă criticul literar, „lasă de o parte lirica expresionistă din primele cărți, iar de cealaltă spiritualismul tot mai pronunțat din Imnele bucuriei” [1, p. 1042]. Însuși poetul Imnelor îşi va renega primele două cărți marcate de o înaltă tensiune lirică și, după cum observă Cassian Maria Spiridon, „ambiguitatea marii poezii, atât de prezentă în prima etapă, va fi cu totul pierdută în Imne, unde limpezimea copleşită de lumină va congela lirismul până la extincţie” [2, p 16]. Mai amintim aici că Ion Pop, în Dicționarul esențial al scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, îl înscrie pe Ioan Alexandru printre „tradiționaliști”. Este adevărat că distinsul critic clujean își ia anumite măsuri de precauție, făcând trimitere la terminologia consacrată în istoria literaturii române. Astfel el afirmă: „Urmând unei terminologii consacrate în istoria literară românească, Ioan Alexandru poate fi încadrat în ramura transilvană a „tradiționaliștilor”, cu care are puternice afinități. Dintre aceștia, Octavian Goga și Blaga, dar și Aron Cotruș ori Mihai Beniuc pot constitui câteva puncte de reper pentru o poezie ce se impune, încă de la prima carte, printr-o puternică originalitate” [3, p. 24]. Oarecum confuză, această afirmație, în care noțiunile „tradiționalist” și „originalitate”, mai exact „o puternică originalitate”, se contrazic, îl amplasează pe Ioan Alexandru între tradiționaliști și scriitorii care se manifestă printr-o pronunțată originalitate. Poezia lui Ioan Alexandru e asociată de către Ion Pop cu lirica lui Blaga: „Lumea lui Ioan Alexandru continuă să fie alimentată de spiritualitatea rurală în perimetrul căreia, ca la Blaga, existența e interpretată în perspectiva unei ritualități arhaice, cu deosebirea, esențială totuși, că la poetul mai tânăr satul nu mai constituie o „geografie mitologică” eliberatoare în raport cu tragicul existenței moderne, ci se supune unui destin cosmic, integrator, nediferențiat, admițând coexistența tensiunii tragice și a destinderii contemplative”. Este evidentă aici delimitarea dintre modernismul interbelic și noul modernism sau neomodernismul postbelic. Prezența, în Infernul discutabil (1967), a unor puncte principale de reper precum Oedip – „exaltând valorile vieții în ciuda poverii destinului, Sisif – asumându-și cu demnitate o suferință ciclică atenuată însă de conștiința ei, ori Iov, cel deposedat fără speranță, predându-se ritmicii elementare a existenței”, menționate și de către Ion Pop [3, p. 25], înglobează, fără îndoială, caracteristicile neomodernismului care s-a afirmat prin generația șaizeciștilor Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, A. E. Bakonski, Cezar Baltag, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, generație în care Ioan Alexandru se înscrie perfect, având și el, împreună cu colegii săi, un rol deosebit de important la redefinirea lirismului românesc postbelic. Și e important să nu uităm condițiile unei ideologizări excesive și de interdicție a valorilor literare clasice și a celor din interbelic, în care se afirmau acești scriitori. Bunăoară, Laurenţiu Ulici afirma că, în pofida tuturor rigidităţilor cu care s-au confruntat, „cu toată prudenţa de limbaj, Ioan Alexandru a reuşit, mai ales din 1970, să-şi canalizeze energia lirică spre recuperarea, sub regim estetic, a altor teme religioase ale creştinismului, legate în primul rând de spaţiul tradiţional al românismului, de cultură, de etnocultură românească” [4].

Considerat drept un fenomen de „replay” istoric, adică de reconectare a literaturii române la filonul estetic interbelic, după perioada de tristă faimă a realismului socialist, neomodernismul românesc al anilor ‘60 este definit și novatorism, de către Ion Bogdan Lefter, în volumul Postmodernism (Din dosarul unei „bătălii culturale”), apărut în anul 2000, printre principalele trăsături fiind evidențiată, în primul rând, întoarcerea la poeticitate. Acest obiectiv se realizează prin apelul la tradiţia lirică autentică, autonomia esteticului, antropocentrismul, descoperirea trăirii şi rostirii cu subtext etic (fără a cădea în aspectul moralizator, dogmatic, supus unor directive politice). De altfel, într-un alt articol din „Viața Românească” din 2014, Ion Pop susține că „viziunea tradiționalist-creștină a poetului ocolea din principiu orice implicare critică, de ordinul contingențelor social-istorice, menținându-se în strictul orizont al «transcendentului care coboară», – ca să vorbim în termenii filosofului Blaga – sau e coborât prin voinţa misionară a poetului”. Iar voinţa de „a fi! a fi!”, clamată în Infernul discutabil, se exprima de data aceasta ca vrere de a fi altfel, – o adevărată „schimbare la faţă” [5]. Aceste câteva detalii din biografia de creație a unui poet, dar și a unei întregi generații, justifică pe de-a întregul abordarea lui Daniel Cristea-Enache într-un studiu, realizat sub egida POSDRU. Generaţia ’60: discursul artistic şi discursul critic. Neomodernismul, în care autorul distinge patru tipuri de modernizare a culturii româneşti: cea liberală, prin sincronizare şi ardere a etapelor (modelul Lovinescu); cea a neomoderniştilor, care constituie subiectul cărții amintite; cea de după 1990, post-comunistă, globalistă, liberă de cenzură; în sfârşit, excepţia de la occidentalizare, adică modernizarea prin implant sovietic, tipică anilor 1947-1960. Autorul amintitei lucrări constată că literatura veritabilă şi critica de vârf au fost mai puternice decât contextul ideologic şi l-au modificat și că literatura română din anii ’60 nu a fost doar controlată ideologic, ci a fost obligată să se adapteze unui sistem pe care l-a recentrat estetic, după ce fusese descentrat de proletcultism. „Marile cărţi ale neomodernismului, autorii săi importanţi au putut modifica din interior epoca, într-un proces contrar celui prin care epoca impunea, la rândul ei, directive şi «adevăruri». Această modernizare rămâne, în opinia autorului, un subiect deschis de cercetare şi ea poate constitui «cheia de lectură şi descifrare a unui întreg secol de literatură română», una „scrisă într-o matrice românească valorizată tradiţionalist şi pusă într-o ecuaţie occidentală şi europeană, prin sincronizări şi resincronizări moderniste” [6]. Cu atât mai interesantă este perspectiva aceasta cu cât Ioana Em. Petrescu înclude neomodernismul în marea paradigmă a postmodernismului, considerându-l drept perioada de acomodare, de tranziţie a postmodernismului, care, cronologic, îşi are locul în prima parte a acestuia. Neomodernismul ar fi integrat, astfel, postmodernismului, desigur, aducând unele caracteristici, în plus, în raport cu modernismul, caracteristici care se vor concretiza, permanent, pe parcursul evoluării postmodernismului.

Nașterea unei noi conștiințe a poetului, în cazul lui Ioan Alexandru, trecut printr-o criză ce transpare în Vămile pustiei (1969), este percepută de câtre Ion Negoițescu, după apariția amintitului volum. Același critic literar, întrebându-se care sunt rădăcinile adânci ale lirismului specific al poeziei lui Ioan Alexandru, își va îndrepta privirea spre dramatismul social și moral  și spre un anume tip de expresionism românesc dus la limită.

S-a spus că forța și autenticitatea gravă a gesturilor simple, brutale și sănătoase îl plasează, pe Ioan Alexandru, chiar de la bun început, în proximitatea lui Nicolae Labiș (Marian Popa). Vitalitatea proaspătă, îngemănarea vieții și a morții, lumea ca semn de întrebare – toate trecute prin filtrul contemplației, atingând dimensiuni filozofice, convertesc retorismul poeziei lui Ioan Alexandru într-o expresie plină de rafinament stilistic. Anume acest lucru l-a determinat pe Edgar Papu să-l considere pe autorul Imnelor drept cel mai mare poet imnic din întreaga istorie a literaturii noastre, iar Imnele Țării Românești drept o „grindină de lumină”. Vocabularul poeziei lui Ioan Alexandru, despre care Ion Caraion afirma că e gloduros, că zgărâie și irită, cu precizarea că prin asta și are un soi de modernitate; spaima de degradarea materiei (în vol. Infernul discutabil); teama de infern și atracția lui (Mircea Martin) evidențiază viziunea complexă asupra vieții. În opinia lui Mircea Martin, poetul inițiază o acțiune remarcabilă de integrare a infernalului, astfel că vina poate deveni privilegiu, rațiunea de a trăi poate fi găsită chiar și în eroare. Nu infernul e reabilitat, ci viața care îl include, demnitatea suferinței fiind mai puternică decât suferința însăși. Toate acestea constituie argumente forte în favoarea neomodernismului poeziei lui Ioan Alexandru.

Antidogmatic, Ioan Alexandru a cultivat în cea de-a doua parte a itinerarului său de creație o poezie a sonurilor imnice, mizând pe ceea ce Zoe Dumitrescu-Bușulenga definea drept luminozitatea imaginii sale de etern copil, imnul însoțind permanenta contemplare a lumii. Credința în autenticitatea și adevărul artei, în cazul lui Ioan Alexandru, a schimbat, după o observație a distinsei cercetătoare, datele fundamentale ale crugului liricii românești. Legătura cu predecesorii: cu Blaga, Goga, Coșbuc; arhaitatea satului și înălțimea cerului, conștiința timpurie și gravitatea severă a universului poetic; coborârea (după publicarea, în 1976, a volumului Imnele Transilvaniei) tot mai adâncă spre rostul lucrurilor, spre întocmirea lor tainică, va preciza Zoe Dumitrescu Bușulenga; gestul evlavios față de înaintași (în Imnul străbunilor); refacerea unui drum neîntrerupt pe care au mers cei de pâna la noi (Gelu, Avram Iancu, Bogdan); identificarea cu întreaga istorie, spre deosebire de moderniștii care se detașau de trecut; resacralizarea cuvântului în Imnele bucuriei, Imnele Transilvaniei, Imnele Moldovei, accentul pus pe rădăcină, ctitorie, întemeiere, în Imnele Moldovei denotă înălţimea şi intensitatea angajării poetului în slujba artei în care istoria se regăsește.

 

Note bibliografice:

1. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, București, 2008.

2. Casian Maria Spiridon, Vămile lui Ioan Alexandru. În: Rost”, nr. 36, 2006.

3. Dicționarul general al scriitorilor români, coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Editura Albatros, București, 2000.

4. Laurenţiu Ulici, „România liberă”, 20.IX.2000.

5. Ion Pop, Recitiri: „Imnele” lui Ioan Alexandru. În: „Viața Românească”, nr. 5-6, 2014. 

6. Daniel Cristea-Enache, Generaţia ’60: discursul artistic şi discursul critic. Neomodernismul, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog