Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

„NIMIC NU POATE GOLUL SĂ-L UMPLE”

Grigore Vieru pe ultimul drum

Alte articole de
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

La 20 ianuarie 2009, mii de oameni de toate vвrstele şi categoriile sociale au оnsoţit cu inimile оndoliate cortegiul funerar al poetului Grigore Vieru оndreptat către locul odihnei sale de veci – Cimitirul Ortodox Central de pe strada Armenească din Chişinău. Printr-un puternic efect sensibilizant, tristul eveniment a adunat la un loc romвni de pretutindeni şi reprezentanţi din străinătate care l-au cunoscut şi оndrăgit pe Grigore Vieru, care i-au оnţeles şi apreciat activitatea de creaţie. La căpătвiul poetului şi-au exprimat оndurerarea şi regretele pierderii irecuperabile, dar şi admiraţia pentru nobleţea unui spirit exemplar, oficialităţi din Republica Moldova şi din Romвnia, prieteni şi colegi de pe ambele maluri ale Prutului, personalităţi din diverse domenii, profesori, studenţi şi elevi, simpli cetăţeni.

Acad. Gheorghe Duca, preşedintele A.Ş.M.:
Îndoliată familie Vieru!
Dragi compatrioţi!
Fraţi creştini!
De trei zile-ncoace jalea şi durerea a cuprins acest pământ. Găsim greu cuvintele ca să exprimăm dramatica şi irecuperabila pierdere a poetului atins de geniu – Grigore Vieru. Cuvintele parcă nu ne mai ascultă, plâng şi ele după maestrul Vieru, intuind faptul că au pierdut un rafinat şi aristocrat mânuitor de verbe şi sensuri adânci. Milioane de oameni din Moldova, România şi de pretutindeni, pentru care poetul Grigore Vieru a fost ca un Apostol al Cuvântului şi Adevărului, se află astăzi în doliu. Plânge iarba din curtea de la Pererita, plânge piatra de pe mormântul mamei, plâng albinuţele de la grădiniţele de copii, plâng doinele şi baladele străbune...
Personalitatea lui nu poate fi concepută altfel decât ca un dar ceresc, pe care ni l-a dat Dumnezeu anume nouă şi la timpul potrivit. Dumnezeu l-a născut printre noi ca să ne putem vedea sufletul, arătându-ne prin opera poetului ce izvor curat şi puternic este cuvântul, atunci când este scris cu talent şi iubire. Grigore Vieru a fost şi rege, şi slugă a Cuvântului, de aceea şi-a pus toată viaţa, tot sufletul în slujba limbii. Or, anume acesta a fost crezul lui suprem. Ţin să amintesc aici Testamentul său Limba română – oastea noastră naţională, pe care Grigore Vieru l-a dat citirii la 30 august 2007, cu prilejul conferirii titlului de doctor honoris causa al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
Devenind clasic în timpul vieţii, Grigore Vieru este o figură emblematică a neamului nostru, dar şi a literaturii secolului XX. Rar se întâmplă ca un scriitor să devină, în timpul vieţii, atât de popular, atât de iubit de la ţăran până la academician, precum a fost distinsul poet Grigore Vieru! Poporul nostru l-a nemurit în viaţă, considerându-l la propriu şi la figurat scriitorul poporului.
În semn de aleasă preţuire pentru opera poetului, Academia de Ştiinţe a decis instituirea Premiului nominal Grigore Vieru, pe care-l va acorda în fiecare an pentru cele mai valoroase cercetări în domeniul filologiei şi literaturii. Ţin să aduc la cunoştinţă că în aceste clipe şi în aula Academiei Române se desfăşoară o ceremonie consacrată trecerii la Domnul a academicianului Grigore Vieru.
Una din cugetările lui Grigore Vieru sună în felul următor: „Acesta e soarele – spunem copiilor şi nimeni nu întreabă: De ce?”. Parafrazând, vom spune: „Acesta e Grigore Vieru şi nimeni nu se va întreba: Cine-i?”.
Simplu ca sufletul la suprafaţă şi complex în profunzime, marele nostru poet naţional Grigore Vieru este un fenomen care emană veşnic lumină spirituală. Sunt sigur, creaţia lui va dăinui în veci. Mă închin în faţa memoriei lui şi-l rog să mă ierte, dacă i-am greşit cu ceva...
Adio, Grigore Vieru! Vă veţi revedea în sfârşit cu prietenii dumneavoastră de suflet – Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, Nicolae Sulac, Emil Loteanu, Ion Vatamanu, Gheorghe Vodă, Mihai Dolgan şi alţi fraţi scumpi şi nouă. Acolo, maestre, vă aşteaptă şi Mihai Eminescu, atât de venerat de Dumneavoastră, deasupra cărţilor căruia vi s-au stins ochii...
De-acum înainte, cu trecerea în lumea celor drepţi, a început „mişcarea în infinit” a lui Grigore Vieru.
Dumnezeu să-l odihnească în pace.
 
Acad. Mihai Cimpoi, Preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova:
Întristată adunare, îndurerată familie Vieru, iubiţi confraţi, în necrologul Uniunii Scriitorilor se face un portret al poetului Grigore Vieru, fiindcă a fost o personalitate exponenţială, un mare poet, un poet de valoare naţională, după cum spunea şi dl preşedinte Duca, şi un pedagog naţional, fiindcă a educat generaţii întregi cu Abecedarul, cu Albinuţa, cu frumoasele sale versuri pentru copii. A fost un simbol al renaşterii naţionale. A fost o conştiinţă, a avut conştiinţa unităţii spaţiului cultural românesc, unind prin opera şi activitatea sa cele două maluri ale Prutului, cele două sate: satul lui natal, Pererita, şi satul lui Ion Pillat, Miorcani, de vizavi, sub clopotele căruia mama lui sfinţea pasca.
Mă gândeam la lecţiile pe care ni le-a dat Grigore Vieru. În primul rând, ne-a spus cu sens de învăţătură că nu se glumeşte cu cele sfinte. El a luat în serios ceea ce este sfânt – mama, patria, iubirea, valorile copilăriei, limba română. Mai apoi, Grigore Vieru a unit lumea, a fost un poet al oamenilor şi ei îi răspund cu aceeaşi dragoste – ca să vedeţi că bunătatea neamului nostru totuşi se răsplăteşte cu bunătate. [...]
Dragi prieteni, întristată adunare, vreau să mulţumesc tuturor colegilor care au venit din România ca să participe cu noi la acest eveniment trist. Este prietenul şi colegul, marele poet Adrian Păunescu, sunt scriitori de la Bucureşti, Iaşi, Suceava, Botoşani, Galaţi, Ploieşti, Cluj-Napoca şi din alte oraşe ale României. Le mulţumim pentru compasiune şi că au venit să împărtăşească cu noi această mare durere.
 
Adrian Păunescu, poet, Bucureşti:
Am plecat încoace pentru că e ultimul prilej de a-l mai vedea pe Grigore. Ar fi fost multe care mă împiedicau să vin, multe vitregii şi multe răutăţi, dar există şi momente în care trebuie să trecem peste toate şi să regăsim iubirea dintre noi, pentru că viaţa lui Grigore Vieru a fost opera lui de geniu, iar moartea lui Grigore Vieru se aşază la temelia viitoarei regăsiri a fraţilor. Este imposibil ca, odată treziţi cu toţii dintr-o amorţeală a vremii vitrege şi tulbure pe care o trăim, să nu pătrundem sensurile adânci ale operei lui Grigore şi să nu încercăm să-i continuăm în realitate opera lui ideală. Grigore Vieru a fost cel mai bun dintre noi şi, deşi păşea cu atâta fragilitate, el găsea în sine resurse pentru a-i ajuta pe ceilalţi. În mai 1990, când mi-a fost greu, la uşa mea a bătut un basarabean care mi-a spus că mi-a adus ceva de la Grigore şi mi-a dat, cercetând prin buzunare, un pumn de cireşe din Basarabia. Şi n-am mai avut nevoie de nimic, pentru că dacă el se gândise să-mi trimită nişte cireşe, înseamnă că spera într-o primăvară a tuturor Românilor. Şi această primăvară a venit, s-a trecut şi a venit vara excesului de fierbinţeală, şi a venit toamna şi iată că Grigore Vieru în această iarnă a plecat dintre noi. A plecat absurd, a plecat nedrept, a plecat atunci când nu se aştepta.
Ne văzusem în urmă cu 10 zile, fusesem împreună la sfârşitul lui noiembrie, 2008, în Ardeal. A stat o săptămână lângă mine şi s-a zbătut să-mi fie mai bine. A venit pe drum lung, adus pe 2-3-4 decembrie 2008 la Alba-Iulia, cetatea semnificativă a neamului românesc, la Congresul spiritualităţii româneşti. Am stat împreună, incredibil, şi am vorbit – avea atâta vitalitate în toată fragilitatea lui. Am scris pe drum o poezie care cred că trebuie să fie rostită acum.
Iartă-ne, Grigore!
Se-ntunecă pământul şi lăcrimează cerul,
Se-ndoliază fraţii şi mamei îi e rău,
Trec lumânări aprinse, spre Rai, la Chişinău,
Bat clopotele-n Ţară la moartea lui Vieru.
 
De fapt, pe cine pierdem? Noi nici nu ştim prea bine.
În vălmăşagul lumii isteric şi corupt
Adevărata Ţară se află de desubt
Cu marii morţi pe care-i uităm fără ruşine.
 
Până mai ieri Vieru venea la noi acasă
Şi ne purta de grijă cu sufletul lui bun,
Şi în zadar cuvinte în cinstea lui se spun,
Cel prigonit în viaţă, de viaţa lui se lasă.
 
Îngheaţă parcă focul pe toate-aceste vetre,
Pe unde el, divinul, a suferit nedrept,
Când iudele zdrobindu-i şi cap, şi scris, şi piept,
Pe străzi şi în ziare au dat în el cu pietre.
 
Cinstit şi vulnerabil, dar neîncercat de teamă,
Siberia sfidând-o c-un pâlpâit plăpând,
El, ţara lui întreagă purtându-şi-o în gând,
Trăia suprem într-însa ca-n propria lui mamă.
 
Şi, totuşi, n-are nimeni o simplă remuşcare
Pentru calvarul zilnic al marelui poet?
Şi totuşi n-are nimeni o urmă de regret
Că prea urâtă-i viaţa şi prea absurd se moare?
 
Drogaţi de bătălia puterii şi a pâinii,
Bolnavi de egoismul abject şi diavolesc,
În ură şi-n trădare copiii noştri cresc –
Mai oameni decât omul or să ajungă câinii!
 
Prin cel ce pleacă astăzi din strâmba noastră lume
A lăcrimat o ţară şi s-a ascuns un neam
Şi eminesciana pereche râu şi ram
Îl ştie după nume şi învaţă să-l rezume.
 
Se află în morminte o Românie-ntreagă
Şi am rămas deasupra nevrednici noi, cei vii,
Şi ne e dat blestemul să nu-i putem găsi
Decât în nişte lacrimi care de ei ne leagă.
 
S-a-ntunecat pământul şi lăcrimează cerul.
Românii plâng plecarea poetului divin
Şi semne dinspre casă şi din morminte vin –
Acum spre Eminescu a şi pornit Vieru.
 
Nefericită vremea noroaielor majore
Din nou se-aşază vamă şi graniţă-ntre fraţi,
Aşa că pentru drumul pe care-ai să-l străbaţi
Îţi murmurăm adio şi iartă-ne, Grigore...
 
Andrei Strâmbeanu, poet, prozator, dramaturg şi publicist:
Întristată familie Vieru, întristată asistenţă, întristaţi copii din toată România şi de pe unde se află români, pentru că aceşti copii au rămas de astăzi orfani, orfani de Grigore Vieru. Dragă Grigore Vieru! Tu acum ne auzi, şi noi am fost întotdeauna sinceri, mai ales astăzi trebuie să spunem ceea ce gândim, ceea ce simţim. Nu-mi închipuiam atunci când ai fost, a doua zi a Anului Nou, şi m-ai semănat, că eu voi fi nevoit să vorbesc astăzi, peste câteva zile, despre moartea ta. Tu eşti, într-adevăr, omul care a semănat binele. Îmi amintesc că pe la începutul anilor ’70, când noi eram cu creierele spălate, când noi uitasem de colinde, uitasem cântecul sfânt Hristos a înviat!, uitasem ce înseamnă sărbătorile creştineşti, de Anul Nou, tu ai venit acasă la mine cu cei doi copii ai tăi, care acum sunt bărbaţi în toată firea, şi ne-ai semănat. Eu am rămas uimit de îndrăzneala ta. Eu nu am fost atât de îndrăzneţ. Te-ai grăbit la Ion Vatamanu să-l semeni, să-l urezi şi pe Ion Vatamanu. Abia acum, târziu, la 70 de ani, înţeleg că într-adevăr cei bobi de orez sau de ce erau ei, erau, de fapt, bobi de lumină, de românism, pe care tu îi semănai în sufletul nostru pângărit de o propagandă păgână, străină, criminală. Eu sunt fericit că m-am născut în veacul lui Grigore Vieru şi că l-am avut de prieten, de frate. Sunt fericit că l-am cunoscut foarte, foarte aproape pe Grigore Vieru. N-am să vorbesc de valoarea lui artistică, am spus-o într-un eseu, pe care dânsul îl anexa operelor sale – Poetul ca trandafirul, l-am numit atunci un geniu şi cred că aşa este. Eu vreau să spun că am văzut sfinţi doar pe icoane de când m-am născut eu. Nu spun că Grigore Vieru este un sfânt, pentru că eu nu ştiu cum erau sfinţii în timpul vieţii lor, eu spun că Grigore Vieru este aproape un sfânt, după înţelegerea mea. Grigore Vieru este omul care a vrut numai bine şi a fost mereu bătut, bătut crud pentru că spunea adevărul, pentru că spunea că este român, că s-a născut în România regală, că vorbeşte limba română, că nu vrea să fie dată uitării istoria neamului nostru, istoria românilor, şi pentru asta a fost bătut. A spus cineva să-i iertăm pe cei care au dat în el. Nu betonul ăsta l-a omorât pe Grigore Vieru. În Grigore se aruncă demult cu bucăţi de beton. Grigore Vieru nu moare din cauza acestui nefericit accident, el moare pentru că nişte păgâni i-au sfârtecat inima. Când vorbeam cu Grigore Vieru, dar am vorbit de mii de ori, şi mai ales în ultimele zile când prezentam la „Literatura şi Arta” nişte articole despre un film documentar, care a apărut acum, a lui Valeriu Gagiu, unde mărturiseşte şi el, în sfârşit, ce a păţit, drama Basarabiei începând cu anul ’40 şi până astăzi. Trei zile la rând ne-am tot întâlnit cu Grigore Vieru şi eu, într-o seară, conducându-l acasă şi mai întârziind pe Aleea Clasicilor, i-am zis: „Grigore, ce loc ai prefera tu, pentru că e sigur că tu vei avea un bust pe Aleea Clasicilor, nu încape îndoială, unde ai vrea tu să-ţi fie aşezat bustul?”, şi el mi-a spus: „Uite, aş vrea să fie lângă bustul, pe care încă nu vor să-l aşeze aici, al lui Rebreanu, pentru că şi eu am fost de stânga, în vederile mele, adică am fost pentru acei slabi, pentru cei necăjiţi ca şi Rebreanu, vorbesc de opera lui Rebreanu. Şi aş mai vrea să văd în sfârşit Lupoaica pusă la loc, dar care se repară de, acuşi, un deceniu”.
Succes ca Grigore Vieru n-a avut nici Mihai Eminescu în timpul vieţii. Aşa ceva nu se explică, eu am văzut cum la Cluj bătrânii îi sărutau mâna. Nu mai vorbesc că nu putea merge prin Chişinău de dragostea cititorilor, în special a copiilor. Dar pe Vieru, vă rog să mă credeţi, nu-l interesa succesul ăsta egoist al nostru, personal. El era un extraordinar cetăţean, un om care trăia cu binele poporului. De aceea în vremuri grele el îndrăznea să semene lumină şi semne ale neamului din care ne tragem. Grigore Vieru a pornit o carte; din discuţiile pe care le-am avut cu dânsul (el mă aude de sus), el mi-a spus: visul meu ar fi să scriu o carte despre „cum m-au omorât duşmanii”. Dragă Grigore, eu îţi promit că noi, prietenii tăi, vom duce la capăt acea carte care se va intitula Asasinarea poetului Grigore Vieru. Dumnezeu să te ierte, să-ţi fie ţărâna uşoară.
 
Victoria MiHalcean, primarul satului Pererita, Briceni:
Onorată familie Vieru!
Întristată Ţară!
Vin de la Pererita, un sat din preajma Prutului, un sat care, la o distanţă de ani în urmă, nu avea de unde să ştie că plăpândul copil, născut în familia Dochiţei şi a lui Pavel Vieru, s-a născut pentru nemurire. Pe atunci unica amprentă pe care o lăsa pe pământ erau urmele-i desculţe de copil rămase în colbul de pe hudiţele satului. Astăzi Pererita a rămas în negru de durere, înveşnicind în memoria sa un copil cu nume de geniu – Grigore Vieru. Şi vreau să cred că din lacrima versului scris va rămâne agheasmă şi pentru sufletul Pereritei, căci sângele apă nu se face. Pe 15 ianuarie 2008, la gimnaziul din Pererita absolut toţi elevii au recitat într-un glas Legământ. A fost o presimţire a celor mai nevinovaţi copii, cărora, domnule poet, le-ai lăsat cea mai frumoasă comoară. Voi încerca să continui un gând al Măriei Tale care cred că ţi-ar plăcea: „Ce-aş avea cu tine, moarte? / Eşti în trecere... / Pe când eu, cu marea mea de versuri, / Rămân veşnic pe pământ”. Dumnezeu să-l ierte şi vreau să zic în numele consătenilor: Iartă-ne, Grigore Vieru.
 
Filip Teodorescu, Ambasadorul României în Republica Moldova:
Îndurerată familie!
Îndurerată asistenţă!
Rog să-mi permiteţi să dau cuvânt mesajului pe care Ministrul Afacerilor Externe, împreună cu întregul corp diplomatic al României, l-a adresat: „În aceste triste momente, când poezia universală l-a pierdut pe cel mai mare poet contemporan de limba română, Ministrul Afacerilor Externe al României aduce un profund omagiu memoriei lui Grigore Vieru, care, prin forţa versului său, a ştiut să ilumineze ţara, credinţa şi limba românească, fiind totodată, prin puterea propriului exemplu, un reper pentru generaţiile ce-i vor urma. Dumnezeu să-l odihnească!”.
Daţi-mi voie, îndurerată adunare, îndurerată familie, să amintesc acum, la căpătâiul poetului, un moment din viaţa lui, un moment al cărărilor care ni s-au încrucişat. În acele grele momente, când am ajuns aici în Basarabia, poetul m-a luat de mână, m-a tras într-un colţ al camerei şi mi-a spus: „Haide, frate, să-ţi spun durerile noastre şi bucuriile care ne ţin”. Şi poetul a început să-mi arate o carte nemaivăzută, o carte neînchipuită, un abecedar al tuturor reveriilor, al tuturor sufletelor, al tuturor credinţelor de aici din Basarabia. Ori de câte ori a trebuit să mă întâlnesc cu oameni care voiau să ştie ce se întâmplă, ce gândesc oamenii de aici, luam acel abecedar, îl deschideam în faţa oaspeţilor mei, fie din ţară, fie din altă parte, şi în faţa lor îl arătam. La început acel abecedar îmi părea cu pagini albe, neclintite, iar mai târziu îmi spuneam: toate sunt povestite aici. Astfel, abecedarul lui Grigore Vieru a devenit cartea de căpătâi a misiunii mele aici. A misiunii mele de a fi ambasador şi al abecedarului său către neamul românesc.
Dumnezeu să-l odihnească, Dumnezeu să-i înveşnicească cugetul.
 
Marinela Candu, eleva clasei a XI-a a Liceului teoretic „Ion Creangă” din Chişinău:
Plecarea marelui poet şi cetăţean Grigore Vieru este echivalentă căderii în abis a unei întregi lumi spirituale. Astăzi şi generaţia mea, crescută din Albinuţele Măriei Sale, este profund îndurerată de imensa pierdere, pe care o suportă acum întreaga suflare a neamului nostru. Îl însoţim spre Marea Trecere pe cel mai îndrăgit poet al copiilor, devenit, pe drept cuvânt, simbol naţional. Poetul pleacă acum în veşnicii, iar noi, văduviţi, rămânem, cu vorba-i plină de tâlc şi-nţelepciune, în faţa cărţii Domniei Sale, care fi-va mereu deschisă la mama, la Eminescu, la ploaia din care-şi aştepta iubitul, fiinţa dragă venind, la casa părintească, la veşnica răscruce de două drumuri: cel verde şi alb, unde şi-a consumat fără tăgadă şi fără cruţare destinul.
După multe căderi de lacrimi, de fulgi şi de stele, pe cerul amintirii noastre va rămâne profilat chipul blajinului nostru poet Grigore Vieru, dulce şi înălţător ca o duminică, atâta timp cât cineva va mairosti cuvântul mamă, cât vreun tată va mai face fluiere, cât vom mai ţine legământul.
A coborât în cer şi s-a învelit cu nemurirea. Fie-ţi îngerii aproape, dormi în pace, scumpule nostru nene Grig.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog