Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

Am ajuns să fiu un cetățean al lumii

Eugeniu COŞERIU

Alte articole de
Eugeniu COŞERIU
Revista Limba Română
Nr. 3, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

În spațiul virtual al internetului poate fi vizionată una dintre puținele înregistrări filmate cu Eugeniu Coșeriu. Adresa este: ttps://www.youtube.com/watch?v=Nm7bZlccFf4, filmul fiind încadrat într‑o serie intitulată „El intelectual y su memoria”. Pe durata a aproximativ o oră și jumătate, înregistrarea conține un interviu pe care Coșeriu l-a acordat profesoarei dr. María Ángeles Pastor, în cadrul Facultății de Filosofie și Litere a Universității din Granada, în prezența prof. dr. Cándida Martínez López, decan al acelei facultăți. Discuția s‑a desfășurat în ianuarie 1993, cu o zi înainte de ceremonia de acordare a titlului de doctor honoris causa al Universității din Granada marelui învățat. Am considerat util să punem la dispoziția numeroșilor simpatizanți și a adepților români ai teoriilor lui Eugeniu Coșeriu o versiune în limba română a acestui interviu. Mulțumesc drei doctorand Andreea-Giorgiana Marcu pentru transpunerea textului și traducerea lui în limba română (Eugen Munteanu).

 

Cándida Martínez López: Încep prin a vă spune că, pentru facultatea noastră, această zi este una specială, pentru că îl avem alături de noi pe domnul profesor Coșeriu, care ne va oferi un interviu în cadrul ciclului „Intelectualul și memoria sa”, un ciclu editorial cu destul de multă tradiție în facultatea noastră, care include deja atât de multe nume celebre. Prezența dumnealui aici, în această zi, la fel ca amintirea sa, înregistrată pe suport audio-video, va ajuta la sporirea fondului documentar pe care deja îl deține Facultatea de Filosofie și Litere, înregistrare care se mai regăsește, pe lângă Facultatea noastră, și în filmoteca din Andaluzia. Profesorul Eugeniu Coșeriu va oferi un interviu profesoarei Ángeles Pastor și aș dori să le mulțumesc amândurora, în numele facultății, pentru participarea la această ceremonie.

María Ángeles Pastor: Eu voi începe spunând că, în sfârșit, se realizează una dintre cele mai mari dorințe ale mele – bineînțeles, am mai multe (râsete) – aceea de a vedea aici, în aula din care s-au transmis vocile atâtor personalități, pe marele maestru și profesor Eugeniu Coșeriu. Trebuie să menționăm că nu este prima vizită a domnului profesor Coșeriu în Granada. Dumnealui participă în mod regulat la cursurile de vară din Almuñécar și a mai fost, cu diferite ocazii, invitat al facultății noastre. Îmi amintesc chiar că m-a certat odată, când mi‑am prezentat teza de doctorat. Și în această dorință sau acest vis al meu, după cum spuneam, nici nu mi-aș fi închipuit că tocmai eu voi fi cea care va sta aici, lângă el. Pentru că mi s-a acordat această onoare, vreau să adresez mulțumirile mele echipei de la postul video al Facultății de Filosofie și Litere, deoarece suntem într-adevăr mulți, profesori și profesoare ale acestei universități – și nu mă refer aici doar la specializarea Filologie –, cei care îi datorăm cunoștințele noastre domnului profesor Coșeriu. Și tot atât de mulți suntem (spun suntem pentru că printre ei mă număr și eu) cei care-i purtăm cea mai adâncă admirație și afecțiune. Și trebuie să mai spun, fără alte ocolișuri, după cum au afirmat mulți alții înaintea mea, că ne aflăm – sau vă aflați – în fața celui mai ilustru lingvist în viață. Cu aceste cuvinte l-a descris profesorul meu, don Gregorio Salvador, mărturisindu-se, în același timp, adept și învățăcel al lui Eugeniu Coșeriu, în discursul rostit cu prilejul primirii, de către savantul român, a titlului doctor honoris causa din partea Universității Complutense din Madrid.

Motivele pentru care domnul Eugeniu Coșeriu este supranumit „cel mai mare dintre lingviști” sunt recunoscute de către toți cercetătorii din domeniul limbajului – vorbim aici de cei care au un minim de bun simț. Mâine, în cadrul festivității de acordare a titlului doctor honoris causa al universității noastre, domnul profesor dr. Mondejar va analiza nenumăratele merite intelectuale pe care le reunește personalitatea profesorului Coșeriu. Din acest motiv, nu voi zăbovi asupra lor în acest preambul. Voi face doar câteva sublinieri, în marea lor parte deja menționate – căci despre domnul Eugeniu Coșeriu s-au spus deja multe lucruri –, despre teoriile sale rămâne însă să se spună multe de acum înainte. A avut o instruicre solidă, pe care o cultivă în mod constant, căci nu există zi în care domnul Eugeniu Coșeriu să nu lucreze. Oricât de târziu s-ar fi culcat, la acele cursuri de la Almuñécar, în care se sărbătorea tot timpul câte ceva și se stătea până târziu în noapte, când ajungea la hotel, la recepție, domnul Eugeniu cerea întotdeauna să fie trezit la ora șase dimineața, dorință întâmpinată, din partea noastră, cu multă somnolență. Nesfârșita sa înțelepciune, gândirea sa clarificatoare ce luminează toate ariile științei lingvistice, de la istoria lingvisticii până la lingvistica aplicată – atât de la modă în zilele noastre –, dar și logica gândirii... pardon, logica limbajului, ca parte a filosofiei limbajului. Onestitatea sa științifică ar fi o altă caracteristică ce merită subliniată, deoarece ea este complet străină oricărui exhibiționism. Într-adevăr, pentru mine și pentru atâția alții, gândirea sa este de cea mai mare profunzime și are cea mai mare acoperire teoretică. Ca fapt divers, poate, aș dori să vă citez cuvintele unui lingvist japonez, pe numele său Takashi Kamei, care spune: „Lingvistica lui Coșeriu cuprinde mult mai mult decât ceea ce putem percepe acum din ea, pentru că va fi nici mai mult, nici mai puțin decât lingvistica secolului XXI”.

Dar să trecem la viața acestui umanist de o profunzime și rodnicie surprinzătoare. Poate că în acest fel vom reuși – sper eu – să dezlegăm vreun mister care să ne învețe, fie cât de puțin, cum să fim ca el. Deși am o bănuială că inteligența... (râsete) nu e ceva care se poate învăța. Domnul profesor Eugeniu Coșeriu a locuit, cu excepția unor perioade nu foarte lungi, în patru țări. Vom călători alături de el prin aceste patru țări, încercînd să vedem cum s-au conturat, de-a lungul vieții, enorma sa personalitate și marea sa știință. Să începem cu România. Domnul Eugeniu Coșeriu se naște la Mihăileni, un sătuc din Basarabia, în anul 1921. Această regiune a atât de îndepărtatei Românii, care este totuși atât de apropiată de noi din punct de vedere cultural, va trece după al Doilea Război Mondial în posesia Uniunii Sovietice, aparținând noii Republici Socialiste Moldovenești. (Deși există în continuare un alt teritoriu din România care poartă numele de Moldova, nu-i așa?)

Eugeniu Coșeriu: Da!

M.Á.P.: În pasionanta noastră călătorie coșeriană – și sper că este și pentru voi pasionantă –, aceasta este prima oprire: România. Își face studiile primare la Mihăileni. Liceul îl va face la Bălți. Prin urmare, locuiește în Basarabia până în 1939 – adică pe durata copilăriei, a adolescenței și a primei părți din tinerețe. Ce vă amintiți din acești ani, dumnule profesor?

E. C.: Bine! Înainte de a vorbi despre amintiri, aș vrea să răspund unei întrebări lansate de dumneavoastră, în legătură cu posibilitatea sau imposibilitatea de a învăța inteligența. (Râsete). Căci inteligența, trebuie să spun și eu, nu se învață. Dar se învață, în schimb, munca. Și, de multe ori, munca poate chiar să înlocuiască inteligența sau să o stimuleze și să o dezvolte. Aș spune despre știință ceea ce Goethe a spus despre poezie. Când l-au întrebat câtă inspirație exista în poezie, el a spus că poezia este unu la sută inspirație și nouăzeci și nouă la sută transpirație. (Râsete). Și același lucru, da, același lucru s-ar aplica lingvisticii și oricărei alte științe. Munca asiduă, regulată este în realitate cea mai importantă. Bineînțeles că la fel de important este să ai maeștri, să fii ghidat pe căile cunoașterii și să fie cineva acolo care să-ți spună „asta nu merită să citești, mai bine concentrează-te în direcția asta!”. După ce ți-a lăsat un timp la dispoziție, trebuie să capeți experiență, să dai puțin cu capul de pragul de sus până să înveți că nu toate ușile se deschid cu ușurință.

Și în legătură cu acele amintiri... Înainte de toate, am trăit, ca un copil normal ce sunt... (Râsete).

M.Á.P.: Așa spuneți?

E. C.: ... jucându-mă cu ceilalți copii și, bineînțeles, bătându-ne pentru lucrurile ce se puteau câștiga atunci în jocurile de copii, ca, de exemplu,... mmm... nasturii! Erau niște jocuri cu nasturi și eu obișnuiam să ajung seara acasă cu un ditamai săculeț de nasturi, dar mi se întâmpla câteodată și să trebuiască să tai de la haine diverși nasturi, chiar de la păturile de pe pat, pentru că îi pierdusem pe toți. (Râsete). Bun. Dar probabil că vă interesează mai mult formarea mea culturală, sistematică, din acele vremuri. Am studiat, am făcut studiile primare în satul natal și am avut mare noroc, pe deasupra, să-i am pe părinții mei, care au fost foarte speciali, în adevăratul sens al cuvântului.

M.Á.P.: În ce sens speciali?

E. C.: Vă răspund imediat. Am avut marele noroc să am ca învățător un om remarcabil, pe care îl menționez mereu, în toate interviurile care au ca obiect formarea mea intelectuală. Este vorba despre un mare om, care se numea Roman Mândâcanu – a murit nu demult –, care a fost cel ce m-a modelat și a început să mă orienteze, să-mi confere încredere în mine însumi, exagerând poate uneori, dar cred că a făcut bine, pentru că noi, cei buni, suntem în general timizi; prin urmare, destul de nesiguri. Acest învățător a fost cel care, într-o anumită măsură, m-a descoperit. Cât despre părinții mei, aveau deja formată o certă idee despre cultură, despre dezvoltarea intelectuală a omului în general și, mai ales, a copiilor lor. Și atunci, mama mea, care nu făcuse studii, avea doar școala primară terminată, a continuat să citească și să se informeze, să caute toată viața. Chiar și acum, după moartea ei, sora mea a descoperit printre hârtiile rămase o grămadă de note enciclopedice pe care și le făcea ea pentru dânsa. A găsit astfel, de exemplu, o descriere a Muzeului Britanic – tot ce conține și unde anume etc. – muzeu pe care ea nu îl văzuse niciodată, dar își dorea să știe. A găsit un vocabular cu cuvinte dificile. Și acolo își explica cuvintele, din când în când punea întrebări precum „Cuvântul ăsta nu-l înțeleg. Asta ce-o fi?”.

M.Á.P.: Și căuta.

E. C.: Și căuta, da. Bine. Tatăl meu, în schimb, făcuse studii superioare și mereu a insistat să facem și noi – adică sora mea și cu mine –, nu era de conceput ca în familia noastră să nu se meargă la Universitate. De asta spuneam că am avut părinți foarte speciali în acest sens, și, în consecință, au făcut mari sacrificii. Și apoi la liceu, după școala primară, – în Spania se numesc colegii, acolo licee – pe care l-am făcut în orașul Bălți, am avut de asemenea profesori excelenți, excepționali din multe puncte de vedere. Și în felul acesta cred că am acumulat mai multe cunoștințe în liceu decât mai târziu. Căci după aceea, de exemplu, la examene, în Germania – examene universitare, zic – de final de ciclu de studii, fiind pe lângă profesorii și colegii care examinau, am observat de multe ori că la întrebările pe care le formulau în legătură cu literatura franceză, sau alt tip de literatură, aș fi putut răspunde cu cunoștințele din liceu, căci toate acestea erau deja acumulate de pe atunci, măcar în formă de cunoștințe latente. În plan personal, în schimb, în ciuda faptului că am trecut, după cum ați spus, prin mai multe țări, am ajuns să fiu un „cetățean al lumii”. În realitate sunt mereu acel copil moldovean din Mihăileni. M-am întors acum, anul trecut, acolo, și am realizat că sunt un dezrădăcinat care, într-un fel sau altul, a rămas parțial acolo. Am căutat în satul meu toate locurile din copilăria și din adolescența mea, dar nu am găsit aproape nimic. Totul dispăruse, casa mea nu mai exista, fântâna a dispărut și ea din fața casei. Am mai găsit un nuc din vremurile mele. Și recunoscând acest nuc, am văzut că era al meu și l-am mângâiat și am simțit, cumva, că și el îmi răspunde.

M.Á.P.: Și... Viața din acele momente, în România, v-o amintiți să fi fost grea? Mă refer aici la gradul de dezvoltare.

E. C.:Tot timpul am perceput viața ca fiind dificilă.

M.Á.P.: Mereu?

E. C.: Da. Aproape niciodată în viață nu am avut momente în care să pot zice: „Vai, ce bine, nu trebuie să mă gândesc la ziua de mâine!”. Pentru că ori nu aveam eu bani, ori eram singur, departe de familie, ori mi se nășteau copiii și trebuia să-i hrănesc, așa că, în sensul acesta, pentru mine viața a fost mereu...

M.Á.P.: Dificilă.

E. C.: Da, dificilă.

M.Á.P.: Bine. Tot în România vă începeți studiile universitare, la Iași. Ce ați studiat acolo? Ce ați sublinia din educația primită? Cum vă raportați la această educație? Și de ce ați rămas doar un an la Iași?

E. C.: Am studiat Litere la Iași. Bine, părinții mă trimiseseră să mă înscriu la Facultatea de Medicină, iar eu m-am dus și m-am înscris la Litere...

M.Á.P.: De ce?

Pentru că îmi doream să studiez Litere și mă orientasem din liceu către studiile umanistice (Litere și Filosofie). Și vă voi povesti aici o întâmplare, tocmai pentru că vorbim de memoria – și memoriile – intelectualului. În perioada liceului (să fi avut vreo cincisprezece sau șaptesprezece ani) mă gândeam la asta și făcusem din ea un vis: să ajung, într-o zi, să le predau știință nemților! (Râsete). Și atunci...

M.Á.P.: Neapărat nemților?

E. C.: Da, nemților. Și aveam pe atunci niște caiete în care nu scriam, ci mai degrabă făceam proiecte, planuri, de tipul „Istoria limbilor și a popoarelor din Europa”, de profesorul Eugeniu Coșeriu, de la Universitatea din Heidelberg”. (Râsete).

M.Á.P.: Vă dăduseți și titlu universitar!

E. C.: Da. Și uneori puneam Marburg, uneori Heidelberg…

M.Á.P.: Le schimbați între ele!

E. C.: Și câteodată chiar Tübingen! Cu alte cuvinte, îmi propuneam atunci să scriu despre ambele probleme, despre istorie și despre limbă sau limbaj, care mă fascinau de pe atunci, dar și cu această idee de a le înapoia germanilor cunoștințele pe care ei mi le dăduseră. De asta m-am înscris la Facultatea de Litere, unde am avut, iarăși, profesori excepționali și am făcut mai multe specializări simultan. Pe parcursul întregii specializări cred că am avut, pe atunci, în jur de douăzeci și două de examene. Am luat paisprezece dintre ele în anul întâi. Am făcut filologie romanică, de exemplu, cu profesorul Găzdaru, slavistică cu profesorul Caraman și latină cu profesorul Marinescu. Estetică și critică literară am făcut cu un mare critic și istoric al literaturii române, George Călinescu etc. Am studiat cu o mulțime de profesori excelenți. Dar, după un an, a trebuit să plec! Adică nu a trebuit, așa am decis eu să plec, pentru că cerusem o bursă de studii în Italia!

M.Á.P.: A trebuit să părăsiți România?

E. C.: Da. Am plecat din România, cerând o bursă pentru Italia, pe care guvernul italian mi-o dăduse. În plus, rămăsesem singur, căci regiunea mea fusese deja ocupată de ruși. Părinții și familia mea rămăseseră acolo, în zona de ocupație sovietică, așa că eu eram în partea asta a României, cum spuneam...

M.Á.P.: ... dezrădăcinat.

E. C.: Eram..., mă simțeam foarte legat de bucățica mea de pământ, așa că rămânând acolo, mă simțeam în realitate ca și cum aș fi fost într-o țară străină – deși era aceeași țară – fără familie și într-o regiune pe care o cunoșteam destul de vag, ca și cum dintr-o dată Andaluzia ar aparține altei țări, și un andaluz care a trăit mereu în Andaluzia ar trebui să locuiască la Logroño! Atunci probabil că s-ar simți puțin... exclus. Și așa am plecat în Italia...

M.Á.P.: Da. Înainte să vorbim despre Italia, ca să încheiem ciclul România, vom face un excurs, spunând că tocmai acolo, în România, vi se vor acorda primele distincții de doctor honoris causade trei ori, chiar – și la date destul de surprinzătoare. În plus, ați primit câte un doctorat honoris causa din partea fiecărei regiuni principale din România. Primul a fost în 1971, dar celelalte două au fost în 1992, când s-a schimbat sistemul politic. Dumneavoastră ați fost sau sunteți profet în propria țară?

E. C.: Da...

M.Á.P.: Și în timpul primului sistem politic, și în timpul celui de-al doilea, ceea ce e puțin neobișnuit, nu-i așa?

E. C.: Da... În această epocă neagră – sau roșie – a României a existat un moment de deschidere culturală chiar în anii șaptezeci, șaptezeci și unu... Și, având în vedere că intelectualii mă cunoșteau, desigur – și în mod special lingviștii –, au reușit să facă să mi se ofere un doctorat honoris causa chiar în capitală, în litera legii. În schimb, celelalte două, ultimele, sunt un soi de recompensă întârziată din partea universităților care în primul moment nu au îndrăznit sau, poate, din contra, au crezut că era destul un doctorat  pe vremea lui Ceaușescu. Așa că...

M.Á.P.: Ne povesteați deja de cea de-a doua țară, Italia, unde ajungeți în anul 1940, mai întâi în Roma, unde rămâneți din ’40 până în ’44, apoi în Padova, ’44-’45, apoi Milano, ’45-’50. Ați răspuns deja la întrebarea „De ce ați plecat din România și de ce ați ales Italia”. Cu toate acestea, datele pe care le-am menționat în legătură cu șederea Dumneavoastră în Italia impun o altă întrebare. Ce atmosferă vă amintiți în această Italie de dinainte de război și din timpul războiului? Cum ați trăit experiența războiului?

Italia intrase deja în război când am ajuns eu acolo, dar trebuie să facem o distincție. În primul rând, universitatea de acolo, sau universitățile de acolo aveau un regim special, și, pe de altă parte, războiul italian era diferit de alte războaie, ale altor neamuri. Din fericire, italienii, cum sunt foarte inteligenți din fire, nu simțeau niciun fel de atracție pentru război – din contra! – și disprețuiau eroismul. Astfel încât, în realitate, războiul din Italia nu a fost resimțit cu entuziasmul unui luptător, ci mai degrabă ca un soi de pedeapsă divină, după modelul „De s-ar termina odată războiul ăsta blestemat”. Aceasta era atitudinea normală în Italia. În ceea ce privește universitatea, aceasta s-a menținut, în ciuda regimului politic, absolut independentă și detașată în mod obiectiv și științific de toate aspectele războiului. Nu a existat în Italia nicio..., nu a pătruns, să zicem, ideologia politică a momentului, în materiile științifice. Exista o singură materie ideologică ce se preda acolo și se preda în toate universitățile italiene istoria și doctrina fascismului, dar în afară de asta nu exista, de exemplu, o estetică fascistă, o lingvistică fascistă, nimic. Acolo ne simțeam...

M.Á.P.: Cu totul altă treabă era cu atitudinile persoanelor, nu-i așa?

E. C.: Ne simțeam cu adevărat liberi. Și într-o anumită măsură, pentru un străin, trebuie s-o spunem, pentru un străin această situație de război era una favorabilă, căci erau foarte puțini studenți înscriși. Câteodată, de exemplu, un mare profesor și academician îmi preda doar mie! În plus, cum majoritatea studenților de gen masculin...

M.Á.P.: De ce de gen masculin?

E. C.: Majoritatea bărbaților erau mobilizați pe front! Atunci studenții erau străini. A apărut un mod în care erau favorizați studenții străini... Era o mulțime de fete mai mult sau mai puțin disponibile, la dispoziția... (râsete) studenților străini.

M.Á.P.: Studentele erau la dispoziția lor?

E. C.: A, nu, nu... Dar să spunem așa că...

M.Á.P.: N-or fi fost chiar la dispoziția lor...

E. C.: A, nu, nu... Dar să spunem că... Nu, nu. Cu asta vreau să spun că ele erau acolo și, din punctul nostru de vedere, aveam...

M.Á.P.: De unde alege!

E. C.: Da! Da! (Râsete). Acesta era, să zicem, unul dintre aspectele practice ale universității, însă eu cred că ceea ce îl interesează pe un intelectual (și memoriile sale) este formarea academică, primită în Italia. În multe privințe, eu m-am considerat și încă mă consider – măcar în parte – ca aparținând culturii italiene, în special lingvisticii italiene, căci țara care m-a format, în sensul de a conferi o direcție căutărilor și aspirațiilor mele științifice – aspirații destul de vagi și generice, poate chiar puțin cam ample – a fost Italia. Aceeași țară m‑a învățat să utilizez metoda critică și, să zicem că m-a învățat să mă descurc pe cont propriu în viață, căci, desigur, chiar și relațiile cu România s-au rupt repede. Eu am rămas în Italia și, parțial, activitatea de după această perioadă este motivată de dorința de a continua să trăim, de ideea că viața trebuie să meargă mai departe. Trebuie să menționăm că din acea perioadă datează studiile de lingvistică și studiul diferitor limbi în Roma, apoi studiile de filosofie în Roma, Padova și Milano.

M.Á.P.: Da. În ’44 v-ați luat doctoratul în Litere, la Universitatea din Roma, nu-i așa? Și după aceea, cel de Filosofie, la Universitatea din Milano.

E. C.: Da. Chiar așa!

M.Á.P.: Și de ce ați ales să faceți două doctorate?

E. C.: Pentru început! Două, ca să pot începe. (Râsete). Apoi se pot face mai multe. Atunci, la Roma, m-am ocupat în special de lingvistică, de filologie romanică și slavă. Am făcut această teză de doctorat despre influența poeziei epice medievale franceze asupra poeziei populare epice de origine sârbo-croată.

M.Á.P.: Are un titlu lung.

E. C.: Da. E un titlu lung. (Râsete). Și teza este la fel. (Mai multe râsete). Atunci... După aceea, îmi dădusem seama că nu se poate face teorie fără să studiezi în același timp filosofie și m-am dedicat în special filosofiei, mai ales pentru că în perioada mea românească m-am ocupat de estetică, apoi în anii în care făcusem Litere la Roma continuasem să mă ocup de estetică și astfel am decis să studiez estetica din perspectiva integratoare a filosofiei. Și acolo am avut destul de mult noroc cu profesorii, căci am avut, la slavistică, un mare profesor, pe Giovanni Maver, și, indirect, la lingvistică generală – unde am fost de foarte puține ori – pe Antonino Pagliaro, și apoi, la Milano, la filosofie, pe Antonio Banfi. Sunt într-o asemenea măsură profesori ai mei, încât mai târziu am dedicat o carte memoriei acestor mari maeștri pe care i-am avut în Italia. Dar, pe de altă parte, după cum spuneam, viața după război devenise foarte dificilă.

M.Á.P.: Viața de zi cu zi.

E. C.: Da. Eu mă căsătorisem, aveam deja o fată și trebuia să muncesc, eram lector la Universitatea din Milano, lector de limba română, dar câștigam foarte puțin... nu îmi ajungea pentru un trai decent. Munceam și ca jurnalist, nopțile, mă ocupam de știrile externe, iar în timpul zilei lucram la o enciclopedie, enciclopedia Hoepli, unde îl aveam ca director pe un profesor de gimnaziu, care îi ura pe intelectuali. (Râsete). Și atunci am mers, întâi eu, apoi alții tineri doctori, să căutăm de lucru, căci nu ne ajungea ceea ce câștigam la ziar. De aici vine faptul că am scris, pe lângă puținele articole de lingvistică pe care le începusem acolo, și povești și altele.

M.Á.P.: Dacă dimineața făceați un lucru, noaptea altul și, pe deasupra, scriați lingvistică, mai creați și povești, când mai dormeați?

E. C.: Dormeam foarte puțin. (Râsete). Într-adevăr, dormeam foarte puțin. Și de multe ori chiar deloc. Astfel că am scris într-adevăr acele povești pentru că se plătea pentru ele și am făcut și critică de artă, la fel, pentru că se plătea...

M.Á.P.: Și nu ați mai scris de atunci povești? Doar pe cele din Italia?

E. C.: Doar vreo poveste de poveste. (Râsete). Nu! Ceea ce voiam să subliniez este că toată această experiență dificilă, în perspectivă istorică, este percepută aproape cu recunoștință, pentru că în fiecare dintre aceste situații, în fiecare dintre mediile în care am fost, am învățat câte ceva. La ziar, de exemplu, am învățat să adun diferitele știri și să văd legăturile dintre ele. A trebuit să fac, pe loc, articole, să scriu foarte repede, despre actualitate etc., să redactez ceva care să aibă noimă și, în același timp, extrem de repede. Și la enciclopedie bineînțeles că nu am stat doar să cântăresc și să măsor tot timpul, ci am făcut și...

M.Á.P.: Ați făcut și alte lucruri...

E. C.: Da, am scris despre filosofi, matematicieni, am scris inclusiv despre lingviști... etc. (Râsete).

M.Á.P.: Chiar și despre lingviști!

E. C.: În felul acesta, se poate învăța foarte mult! La universitate, la Milano, la fel, se crease o societate de lingvistică, pe care o făcuse profesorul de atunci de la Milano, de lingvistică, Vittore Pisani, care a ajuns să îmi fie socru... și acolo...

M.Á.P.: Dumneavoastră ați ajuns să îi fiți ginere...

E. C.: Da, am ajuns să-i fiu ginere, și atunci am intrat și eu în această societate, și astfel am început să mă orientez și mai mult către lingvistică. Dar să vă mai povestesc o anecdotă din perioada cu enciclopedia! La un moment dat s-a făcut un soi de revizie a modului în care se lucra și a lucrului în sine, revizie pe care a făcut-o chiar fiul patronului editurii. Și m-a chemat și pe mine, care atunci lucram la biografiile matematicienilor. Și mă privește așa și îmi zice: „Deci, domnule Coșeriu, în opinia Dumneavoastră, există matematicieni ai istoriei”. Și eu zic: „matematicieni ai istoriei”, ce vreți să spuneți cu asta? Zic... nu... „Ba da. Dumneavoastră susțineți că există.” „Unde?”, întreb eu „Aici.” „Să vedem, răspund”. Zice „Aici. Scrieți așa: Così. Unul dintre cei mai mari matematicieni ai istoriei”. (Râsete).

M.Á.P.: Matematicile istoriei... Bine! În Italia vi s-au recunoscut, la fel ca în România, meritele pentru munca Dumneavoastră de cercetare și vi s-a acordat, post factum, un doctorat honoris causa din partea Universității din Bologna. Și pentru că, odată cu trecerea timpului, se înmulțesc și premiile – suntem abia în 1951 –, va trebui să trecem prin ele ceva mai repede. Uruguay este a treia țară care l-a găzduit în călătoria lui pe acest autodeclarat „cetățean al lumii”. În 1951 vă mutați în Uruguay, țară pentru care știu sigur că aveți o dragoste aparte, căci ați dobândit cetățenia acestui stat, pe care, de fapt, o păstrați în continuare. Din nou, aceeași întrebare pe care v-o pun de fiecare dată când schimbăm țara. De ce ați părăsit Italia și de ce ați ales Uruguay? Va trebui să avem o abordare rezumativă, deoarece rămân mulți ani de discutat.

E. C.: E simplu, foarte simplu. În cazul acesta, răspunsul va fi foarte scurt. Italia se părăsește (doar) de foame.

M.Á.P.: Italia se părăsește (doar) de foame!

E. C.: Da! Pentru că această perioadă, a anilor cincizeci, cincizeci și unu a fost foarte dificilă pentru Italia de după război. Toți tinerii cu doctorat căutam o soluție, o ieșire din Italia. Și atunci se publica în ziare că universitatea Witwatersrand din Africa de Sud caută profesori. „Ce facem? Ce zici, mergem în Africa de Sud?” Dar, într-o bună zi apare tot un anunț de felul ăsta, pentru Universitatea din Kabul, Afganistan. Vă puteți închipui?

M.Á.P.: Da, îmi închipui.

E. C.: Se căutau profesori de toate specializările și se plătea foarte bine. „Atunci mergem în Afganistan, ce-o să facem?”. Tocmai în epoca aceea l-am cunoscut pe consulul Uruguay-ului la Milano și m-a întrebat, pe departe, ce voiam să fac, ce am de gând etc... Iar eu am zis: „Să vedem, acum se caută profesori în Africa de Sud, în Kabul, cum vă spuneam, și se mai caută la Universitatea persană; în Kabul, de fapt, se vorbește limba persană”. Altceva, zic, ce să fac? Și mă întreabă: Dar de ce în Afganistan, omule, de ce nu în Uruguay? În Uruguay am înființat Facultatea de Litere și avem nevoie de profesori. Și așa am plecat în Uruguay și am rămas acolo, fericit.

M.Á.P.: Ați stat timp de unsprezece ani în Uruguay.

E. C.: Da. Aproape doisprezece.

M.Á.P.: Practic, doisprezece ani ați stat acolo. Toată lumea știe, pentru că așa ați spus și Dumneavoastră, că majoritatea operei pe care ați scris-o, sau cel puțin o parte considerabilă a producției Dumneavoastră științifice, a fost creată la Montevideo, chiar dacă nu s-a publicat acolo, în acel moment. Scrierile Dumneavastră, notițele de care v-ați folosit după aceea pentru articole care au fost publicate mai târziu sunt scrise acolo. Din timpul în care ați locuit în Montevideo datează multe. În 1951 și 1952 Dumneavoastră publicați Sistema, norma y habla, lucrare în care, după cum știți, modificați radical paradigma saussuriană. Această operă fundamentală, pe care o consultăm în continuare și de pe care lucrăm cu toții, ați scris-o într-un an?

E. C.: Păi, eu toate operele le scriu mai întâi în minte.

M.Á.P.: Aha!

E. C.: Și de multe ori mă gândesc până și la maniera de formulare. Ideile acestea care apar acolo le-am avut dinainte, parțial, le menționasem într-un mic eseu despre limba unui poet român, Ion Barbu, la Milano. Acolo descoperisem un fapt: creativitatea lui Barbu rămânea în interiorul limbii, chiar și în contextul în care cuvintele, construcțiile etc. nu se găseau în dicționar, deoarece nu corespundeau normei, ci erau creații care se conformau sistemului de posibilități. Bineînțeles că ideile mele nu erau chiar atât de clare. Cu timpul ideile s-au decantat, și, de fapt, Sistema, norma y habla, cartea aceasta, am scris-o în exact zece zile.

M.Á.P.: E foarte bine! (Râsete).

E. C.: Exact zece zile, dar vorbim acum efectiv de scrierea ei, de a-i pune...

M.Á.P.: ... căci o aveați deja scrisă în minte!

E. C.: Trebuia doar transcrisă, căci structura o aveam deja dinainte în minte.

M.Á.P.: În acești unsprezece sau aproape doisprezece ani, Eugeniu Coșeriu publică, pe lângă Sistema, norma y habla, lucrările Sincronía, diacronía e historia, Sustancia y forma del contenido – cu alte cuvinte, întreaga sa doctrină – la care ne vom întoarce în mod constant. În același timp, el formează un Departament de Științe Umane, căci, atunci când ați ajuns la Montevideo, nu exista practic nimic. Cum ați creat ceea ce a ajuns să fie Școala de la Montevideo?

E. C.: În Italia, să spunem că făcusem tot ce se putea face. Îmi dedicasem timpul lecturilor infinite și apoi acestei munci zilnice. În schimb, în Uruguay, deoarece aveam deja o poziție foarte bună, într-o epocă potrivită și deoarece țara aceasta este foarte generoasă din toate punctele de vedere, mi s-a dat posibilitatea de a munci eficient. Mi‑am împărțit munca, responsabilitățile, în trei secțiuni. Pe de o parte, ceea ce trebuia să fac pentru a-mi câștiga traiul, căci acum crescuse familia, mi se năștea alt copil, deci aveam nevoie de încă un curs, și atunci întrebam: Hai să vedem, ce curs liber există? Căci acolo posturile se plăteau astfel, după numărul de cursuri. Mi se spunea „Nu este ocupat cel de estetică”. „Foarte bine, atunci iau eu estetica”. „Se pare că latina e liberă”. „Bine, atunci iau latina.” Atunci am ajuns să predau aproape opt cursuri diferite, adică latină, introducere în lingvistică, filosofie și limbaj, estetică, istoria limbii spaniole, seminarul de istoria limbii spaniole etc. Aceasta avea, să spunem, și o funcție formativă pentru mine însumi, pentru că, predând, omul învață. Pe de altă parte, trebuia să fac tot ce era de făcut acolo. Eram într-o țară care nu avea tradiție în ceea ce privește lingvistica, nu avea tradiție în științele umaniste, în afară de formația autodidactă a câtorva persoane. Nu exista bibliografie îndeajuns, lipseau revistele, colecțiile de reviste din secolul al XIX-lea. Prin urmare, lingvistica descriptivă sau istorică nu se putea, practic, face. Sau lingvistica descriptivă se putea face doar la nivel local.

Se mai putea face, să zicem, ceea ce se poate face fără multă bibliografie, o lingvistică mai veche, ce se putea face doar cu mintea. Doar cu mintea ceea ce poți face este mai ales teorie, dacă știi, mai mult sau mai puțin, faptele. După cum spuneam, se putea face teorie și eu m-am apucat de la început de asta, în ceea ce privește nivelul științific. De la început am intrat în discuțiile purtate la nivel internațional, căci nu merită să pui probleme care nu sunt de interes actual în lumea științifică și în științe în general, într-o anumită etapă de dezvoltare. De aceea m-am dedicat acestui domeniu, iar problemele cu care ne confruntam în acea vreme erau cele ale schemelor și dualităților, dihotomiilor lui Ferdinand de Saussure, care se prezentau sub forma limbă și vorbire, sincronie, diacronie etc. Era nevoie să intri în discuție în legătură cu aceste probleme și să o faci de pe o poziție cât mai avizată cu putință. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, trebuia să facem tot ce se putea, tot ce trebuia făcut, ce voiam, dar mai ales ce puteam face. Trebuia făcut ceva pentru studenți, pentru a-i forma pe studenți și nu numai pe ei, ci și pe profesorii de liceu care terminau institutul de profesori, ca și pentru a-i pregăti pe discipolii pe care...

M.Á.P.: Urma să‑i transformați în cercetători și profesori.

E. C.: ...Care ar fi putut să se formeze, și, prin urmare, să-i formăm și pe cercetători. Și de asta trebuiau făcute multe, atât pentru studenți, cât și pentru cercetători, manuale, o introducere în lingvistică, care s-a publicat chiar atunci și s-a multiplicat într-o manieră foarte precară, cât mai ieftin posibil... Cartea a mai apărut mult mai târziu în Mexic, și după aceea în Madrid, aceasta, care este din ’51. Acesta a fost primul meu an la Montevideo. Și trebuiau făcute texte!

M.Á.P.: Dar educația propriu-zisă?

E. C.: Trebuia să facem texte. Am făcut o antologie de texte despre estetică, pentru studenții care studiau cu mine estetica, apoi am făcut o antologie de texte pentru seminarul de istorie a limbii, începând cu latina veche și până la El Cid, el Autor de los Reyes Magos, apoi am scris o antologie a textelor pentru orele de latină etc. Cu alte cuvinte, toată această muncă trebuia realizată pentru studenți, pentru că nu exista nimic, nu erau, pur și simplu, manuale și cărți de studiu...

M.Á.P.: Dumneavoastră mi-ați spus odată, în legătură cu formarea școlii de la Montevideo, ceva care m-a surprins foarte mult, și anume felul în care ați adus, ați chemat diferite persoane ca să predea, de exemplu, dialectologie sau altele... Este ceva ce mie mi s‑a părut foarte straniu.

E. C.: Înțeleg. Acesta a fost principiul meu călăuzitor în Montevideo, și cu atât mai mult în Germania: Dacă cineva își dorește cu adevărat să lucreze, să facă mai întâi ceea ce cu adevărat îl interesează și unde lucrează mai cu spor. Cu alte cuvinte, nu-i pot cere eu cuiva, pe care îl interesează, să zicem, planul concret și munca pe câmp, să-mi facă teorie! De asemenea, nu-i pot spune celui interesat de stilistică să facă dialectologie. Sau, poate, mult mai târziu, când el își va da seama că-i sunt necesare și alte puncte de plecare, atunci da, s-ar putea. Pentru a cuceri pe cineva, trebuie început cu ceea ce îi place lui și cu ceva care îl interesează!

M.Á.P.: Îl atrage.

E. C.: Și ceva care, într-adevăr, îl atrage. În loc să spunem că nu trebuie să așteptăm, că trebuie să facem asta și cealaltă, începem imediat cu asta și îi dau materialele pe care le am eu, dacă le am, în legătură cu acest aspect, îi dau bibliografia, dacă o am, legată de problema în cauză, și îi dau chiar idei pe care le poate dezvolta ulterior. Căci ideile sunt bunuri din categoria celor care se dau și nu se pierd. Cu ideile rămânem. (În acest punct, filmarea convorbirii s-a întrerupt pentru câteva minute). Sunt adică oameni care s-au apropiat de mine și pe care, în realitate, nu pot spune nici măcar că i-am format eu, ci s-au format, așa, în jurul acestei societăți. Făcuserăm un cerc de lingvistică, organizaserăm o bibliotecă și, mai presus de orice, făcuserăm un fișier al cărților existente, pentru că nu erau cărți, sau erau prea puține. Atunci, le foloseam ori pe ale mele, ori pe cele ce se găseau în diferite biblioteci publice și private din Montevideo. Și cred că aceasta a fost una dintre operele mele cele mai importante! În ciuda trecerii timpului, țin să o menționez, pentru că primul lucru pe care l-am făcut, văzând că nu existau destule cărți, a fost să întreb cine, dintre cei de la bibliotecile publice sau private, avea cărți de lingvistică! Și am trimis un grup de studenți la acele biblioteci, să fișeze tot ce se găsea, chiar și la persoane fizice, avocați, profesori de la Facultatea de Drept etc., care aveau cărți de lingvistică în calitate de pasionați ai domeniului. Bineînțeles, le spuneam că nu doream să îi deranjăm, însă doar dacă, din întâmplare, vom avea nevoie de o carte, să ne permită să apelăm la biblioteca lor! Iar fișierul care s-a realizat era demn (aproape) de un oraș universitar european, cu tot ceea ce găsisem în bibliotecile publice și private. Am făcut, așadar, fișarea, pentru fiecare se nota, cu sigle, unde se găsea opera cutare și cutare. Și atunci, când se dădea o bibliografie, studentul care trebuia să realizeze un referat căuta acolo prima dată și vedea cum cartea respectivă se găsește în locul cutare și cutare! Dacă cartea era la o bibliotecă publică, nu era nevoie să meargă să deranjeze nicio persoană fizică. Dar dacă nu... Și, în mod ciudat, s-au găsit, de exemplu, foarte multe cărți de lingvistică, deoarece, din întâmplare, existase un bibliotecar pasionat de acest domeniu la... Biblioteca Centrului de protecție a șoferilor sau a conducătorilor auto, cum spuneți voi în Spania, acolo se zice șoferi!

M.Á.P.: Existau multe manuale acolo, multe cărți de lingvistică?

E. C.: Da. Multe cărți de lingvistică, în Biblioteca Centrului de protecție a șoferilor.

M.Á.P.: Bine. Va trebui să părăsim acum Uruguay-ul, cu mențiunea că...

E. C.: Dar... spusesem ceva în legătură cu Uruguay, despre ce se făcuse acolo cu munca aceasta...

M.Á.P.: Toate operele pe care le-ați publicat la acea vreme.

E. C.: Da. Multe dintre ele au fost începute acolo și publicate între timp, multe nu s‑au publicat încă și le am în manuscris, unele într-un stadiu destul de înaintat de redactare. Spre exemplu, vorbesc despre o teorie generală a numelui propriu. Sunt scrise în jur de 560 de pagini. Mai este apoi această teorie referitoare la problema corectitudinii idiomatice, pe care a făcut-o Luis Juan Piccardo. Eu am scris partea teoretică și el trebuia să facă partea de istorie a criteriilor de corectitudine în gramatica spaniolă. Alte scrieri, de exemplu, lucrările despre Vives, le aveam încă de pe atunci și, în momentul când apărea, în Germania, ceva urgent de trimis, o contribuție pentru un volum omagial sau ceva asemănător, le aveam la îndemână.

M.Á.P.: Apelați pentru asta la lucrările din Uruguay, nu-i așa?

E. C.: Da, la cele pe care deja le făcusem în Uruguay.

M.Á.P.: Căci, pe lângă asta, în Uruguay predați și cursuri de lingvistică spaniolă și tot acum începeți să deveniți interesat de limba spaniolă, de autori precum Luis Vives și alții.

E. C.: Da.

M.Á.P.: Bine! La fel ca și România, Uruguay v-a onorat – sau s-a onorat pe sine – în 1980, acordându-vă al doilea doctorat honoris causa. Același lucru se întâmplă în multe țări din America Latină, la care țineți atât de mult. Vi se acordă și aici numeroase doctorate, în Argentina, Chile, Peru etc. Vorbesc în cunoștință de cauză despre interesul deosebit pentru spaniola din America Latină, căci asupra acestui subiect insistați cu numeroase ocazii chiar Dumneavoastră înșivă. În ce se concretizează acest interes deosebit pentru spaniola din America?

E. C.: În puține cuvinte, s‑ar putea reduce la ceea ce susțin în eseul El español de América y la unidad del idioma (Spaniola din America și unitatea limbii). A spune că spaniola din America Latină amenință unitatea limbii e la fel cu a spune că spaniola din Spania amenință unitatea limbii, pentru că se îndepărtează de spaniola din America Latină. Căci limba utilizată în America Latină este pur și simplu spaniolă, este o formă a spaniolei la fel de legitimă ca cea din Spania. Aceasta poate avea, parțial, altă normă, dar nu este, în relație cu limba spaniolă în general, nici limbă-fiică, nici o derivare, ci pur și simplu spaniolă. Prin urmare, putem spune că nimic nu amenință unitatea limbii spaniole și nici nu amenință să devină altceva decât este. Când afirmăm lucrurile acestea, ne gândim la o exemplaritate pan-hispanică. Cu alte cuvinte, trebuie să existe o limbă exemplară, o normă exemplară a limbii, limba standard în Europa și în țările latino-americane. Trebuie să ne gândim la posibilitatea unei exemplarități care să ia în considerare și spaniola din America Latină, care are deja o importanță enormă în lume și în literatură, și cultură în general, la fel ca în plan idiomatic.

M.Á.P.: În ceea ce privește numărul de vorbitori...

E. C.: În plan idiomatic, în ceea ce privește numărul de vorbitori, în America Latină există orașe care egalează, ca număr de locuitori, populația întreagă a Spaniei. Așa că putem spune că...

M.Á.P.: ...sunt mult mai...

E. C.: După cum spuneam, Spaniei îi port la fel de mult drag pe cât îi port Americii Latine! Spaniolii din Spania trebuie să se convingă de faptul că „Madridul este capitala Spaniei, dar nu este capitala limbii spaniole”.

M.Á.P.: Hmm. De acord. Ajungem astfel la perioada petrecută în Germania, începând din anul 1963, până în vremea noastră. Este ultima țară pe care ați vizitat-o în periplul Dumneavoastră științific. Și aici, ați rămas la renumita universitate din Tübingen. Întrebarea care se impune, dintre cele de dinainte, este, din nou, de ce ați plecat din Uruguay și de ce ați ajuns la Tübingen? Poate că răspunsul are legătură cu visul pe care îl aveați la început, în copilărie, cu Heidelberg, cu Tübingen...

E. C.: Din același motiv pentru care v-am povestit toate cele dinainte. Am ajuns aici în Germania pentru a avea mai multe posibilități de cercetare și mai multe modalități de a forma cercetători. În realitate, tot ceea ce putusem realiza la Montevideo, atât cât mi-au permis posibilitățile, realizasem deja. Existau acum cercetători, exista o bibliotecă, aveau reviste. Când am ajuns eu, la început, nu se primea nicio revistă, și la plecarea mea Departamentul de Lingvistică era abonat la 72 de reviste. Așa că, practic, acolo nu se putea săpa mai adânc, nici nu mai puteam ajunge să-mi extind munca și teoria. Prin urmare, cum mi s-a oferit ocazia, nu am ezitat. Nu am fost niciodată eu cel care căuta catedre, nu am cerut și nu m-am prezentat niciodată la concursuri, nu am aspirat să ajung la ele, căci nu mi-ar fi plăcut să fiu respins! În felul acesta, nu mă prezentam niciodată la concursuri... (Râsete).

M.Á.P.: Cea mai bună cale pentru a nu fi respins este, așadar, să nu te prezinți la concurs...

E. C.: Da! Nu m-am prezentat la niciunul dintre ele! Prin urmare, îmi vedeam liniștit de treabă în Montevideo, așteptam să mă cheme cineva. Și, iată, în 1963 am fost chemat, practic în același timp, la trei universități din Germania: Bonn, Frankfurt și Tübingen, una din Olanda, Leiden, și o universitate din Statele Unite, Seattle, în Washington. În contextul acesta, am putut alege, și nu am fost nevoit să suport umilința de a mă prezenta, să văd dacă mi se dă sau nu ceva.

M.Á.P.: Și de ce ați ales Tübingen?

E. C.: Am ales Tübingen tocmai pentru că nu era o capitală – pe atunci capitala era Bonn – și pentru că avea o universitate mai desprinsă, să zicem, de zgomotul lumii. Și mai apropiată de Italia etc. Am ales Tübingen și apoi am rămas acolo, dar m-au sunat în continuare de la alte universități, de la Bonn, din nou, de la Viena etc.

M.Á.P.: Dar Dumneavoastră ați decis deja să rămâneți.

E. C.: Da, am decis să rămân la Tübingen.

M.Á.P.: Da. Spunem totuși că, din punctul de vedere al întregii Dumneavoastră producții științifice, nucleul, bazele se pun în Uruguay. Voiam să vă întreb în ce sens s-a modificat, în Germania, orientarea studiilor Dumneavoastră, care erau atât de bine trasate și definite în Uruguay. Chiar Dumneavoastră ați spus-o, aveați nevoie să publicați ceva și ați apelat la ceea ce făcuserăți deja în Uruguay. În ce sens se modifică programul Dumneavoastră științific, în timpul dintre venirea Dumneavoastră în Germania și până acum?

E. C.: Știți, în realitate, când spun că totul era deja terminat în Uruguay, mă refer la tot ca la un nucleu, ca la o sămânță. În acest sens, era totul schițat. Dar rămâneau foarte multe de făcut, lucruri pe care, evident, nu le făcusem încă în Uruguay. Era vorba, mai întâi, de a dezvolta toate teoriile pe care în Uruguay le lăsasem la stadiul de proiect, de încercare. Trebuiau create, inclusiv, lucruri noi, despre care dădusem doar câteva exemple în Uruguay. Așa, spre exemplu, toată partea de semantică structurală, și anume cea care apoi a ajuns să fie cea mai cunoscută, toată a fost făcută pe bazele doar a câtorva fapte din Uruguay, dar s-a dezvoltat în Germania. Un alt exemplu. Tipologia începuse acolo, dar într-o formă nedefinită, care s-a conturat apoi în Germania. Diferitele studii descriptive, realizate deja cu alte posibilități bibliografice, de exemplu, cel despre aspectul perifrastic în greacă și prelungirile sale romanice sau cel despre coordonarea latină, romanică etc., după cum spuneam, au fost realizate cu altă bibliografie, au putut fi definitivate doar în Germania. De asemenea toată partea aplicativă, adică studiile mele despre teoria traducerii, de exemplu.

M.Á.P.: Într-adevăr.

E. C.: Pentru că era vorba despre aplicarea unei teorii deja lansată schematic în trăsăturile sale esențiale, dar încă nedezvoltată, mai cu seamă în ceea ce privește aspectele practice. Aspectele referitoare la limbaj și politică, de exemplu, cele despre politica lingvistică, toate aceste laturi au fost dezvoltate în Germania. De asemenea, multe alte lucruri despre care luasem notițe, precum istoria lingvisticii, de exemplu, istoria filosofiei limbajului, pe care le-am dezvoltat mai apoi, în Germania. Acest lucru s-a făcut, repet, cu alte posibilități de informare și de formare, căci în Uruguay exista o singură universitate și, prin urmare, nu aveau posibilitățile nelimitate din Europa.

M.Á.P.: Cât privește acum angajarea specialiștilor formați...

E. C.: Nu, nu, nu aveau locuri pentru persoanele formate! În Germania, da, a fost posibil! Am ajuns să am o serie de discipoli care sunt acum profesori la diferite universități! Lucrând cu ei, apăreau uneori probleme de precizie și de detaliu, nevoia de a se specifica cele spuse. Spuneați mai devreme că am un stil clar. Dar ceea ce este clar pentru unul nu este neapărat clar pentru altul. În acest fel, contactul acesta cu discipolii este de o importanță vitală, căci ei sunt cei care întreabă adesea „Ce vreți să spuneți cu asta, mai precis?”. Se poate înțelege și în felul acesta. Eu știu ce gândesc, dar nu știu dacă transmit într-o manieră exactă același lucru de fiecare dată. Și la fel se întâmplă cu dezvoltările ulterioare de care spuneam, eu știam de pe atunci ce urma să spun despre traducere, dar am scris lucrurile respective după treizeci de ani.

M.Á.P.: Desigur... Nu putem rămâne mai multă vreme și insista pe etapa din Germania, decât poate pentru a evidenția conviețuirea cu numeroase personalități la Universitatea din Tübingen. Vă povesteam cum soția lui Antonio Tovar îmi spunea, la rândul ei, că, în vremea cât au stat ei acolo, era o universitate cu foarte mult spirit, plină de viață, unde existau dezbateri teribile între profesorii dintr-o bucată! Vreți să ne spuneți, pe scurt, câte ceva despre acel mediu?

E. C.: Desigur, desigur, evident! Ceea ce caracterizează universitatea germană, în primul rând, este că, dintr-un motiv sau altul, ea are această autonomie tradițională ce se aplică și profesorilor. Pot fi chemați profesori din lumea întreagă, din orice parte a globului, cu o singură condiție – nu este vorba de engleză, aceasta poate fi predată inclusiv în limba engleză – dar, când vine vorba de altă materie, condiția este să se poată preda, la oră, în germană. Spre exemplu, după ce m-au chemat pe mine, la câțiva ani, a fost chemat dl Antonio Tovar, care avusese probleme în Spania și trebuia să se întoarcă în Statele Unite. Atunci i-am propus: Păi, de ce să nu rămâi la Tübingen, unde-i mult mai bine? Și așa s-a întâmplat. Asemenea lucruri contribuie la pluralitatea ideilor, a pozițiilor. Existau discuții, făcuserăm, de asemenea, imediat, un cerc de lingvistică, unde veneau profesori de la diferite facultăți și profesori de filosofie, de exemplu, sau de logică, unde fiecare putea contribui cu ceva, în mod practic, și unde s-a menținut, mult timp, spiritul aprins al discuțiilor, interdisciplinaritatea...

M.Á.P.: Și libertatea de gândire, nu-i așa?

E. C.: Desigur, și libertatea de gândire!  Mai erau și cercurile de filosofie unde, din când în când, vorbea despre etica științei un profesor de mineralogie.

M.Á.P.: Am vorbit despre cele patru țări în care ați fost, domnule Eugeniu Coșeriu, bineînțeles, ați trecut pe la mult mai multe universități, pentru perioade mai scurte de timp... Acest lucru nu ar fi fost posibil fără poliglosia Dumneavoastră, adică fără numărul impresionant de limbi străine pe care le cunoașteți! Câte limbi străine vorbiți? (Râsete).

E. C.: Aceasta este o întrebare care nu se pune niciodată. Și cu atât mai puțin unui lingvist. Căci lingvistul poate răspunde: Niciuna! Căci nimeni nu vorbește o limbă în întregime, nu există așa ceva! Nimeni nu vorbește toată limba spaniolă, ci se poate vorbi, în același timp, dialectul din Aragón, de exemplu.

M.Á.P.: În câte limbi puteți comunica?

E. C.: Dacă, în schimb, este vorba de a comunica, depinde de nivelul comunicării.

M.Á.P.: Care este media? (Râsete).

E. C.: În felul acesta, dacă cineva întreabă „de câte limbi v-ați ocupat?”, lingvistul poate răspunde „de aproximativ cincizeci, șaizeci sau cam așa ceva”. De care m-am ocupat, cărora le-am văzut structura, gramatica! Apoi, se poate întreba „în câte limbi puteți citi?”. Răspund, în aproximativ, să zicem că în aproximativ treizeci, treizeci și cinci... Se poate întreba și „în câte limbi scrieți”. Atunci...

M.Á.P.: În câte limbi scrieți?

E. C.: Aici sunt doar șase sau șapte, așa că... (Râsete).

M.Á.P.: Dar, scrieți într-un fel diferit dacă este vorba despre proză, poezie sau scriere cu caracter științific?

E. C.: Nu, și mai mult decât atât! Dacă mă întrebați în ce limbi prefer să scriu, atunci da, mărturisesc, poezia lirică o scriu în limba română, proza literară și critica de artă, în italiană, poveștile, de asemenea în italiană, iar despre știință scriu în limba spaniolă.

M.Á.P.: Acesta este motivul pentru care trebuie să vă mulțumim că ați scris despre știință în limba spaniolă. Dar de visat, în ce limbă visați?

E. C.: În cea care trebuie. (Râsete). Depinde de persoana pe care o visez.

M.Á.P.: De persoana pe care o visați și de circumstanțe! Mi-ar fi plăcut să vă întreb cum vedeți viitorul limbii spaniole, pentru că, într-adevăr, domnului profesor Eugeniu Coșeriu trebuie să-i fim recunoscători. Pe lângă multele studii scrise în limba spaniolă – adică, bineînțeles, aproape toată teoria sa lingvistică –, ar trebui să-i fim recunoscători și pentru faptul că este unul dintre puținii oameni de știință străini care i-au dat statut de limbă științifică limbii spaniole! Aceasta nu este un fapt la ordinea zilei! De aceea cred că acesta este un motiv pentru care ar trebui să-i fim recunoscători cu toții.

Cred că timpul acestei întâlniri este pe sfârșite, așa că va trebui să lăsăm pentru altă ocazie întrebări de tipul celei pe care tocmai am formulat-o, „cum vedeți viitorul Spaniei”... scuze, nu al Spaniei, al limbii spaniole... (râsete) – este o substituție mintală – „cum vedeți viitorul cercetării lingvistice în Spania, în Europa, în lume?”. Dar cred că...

E. C.: Bine, se poate spune că...

M.Á.P.: Un răspuns foarte rapid, fără partea despre viitorul Spaniei.

E. C.: Bine, despre viitorul Spaniei, nu, nu! (Râsete). Dar viitorul limbii spaniole este unul foarte luminos, cu condiția să se realizeze faptul că această limbă aparține fiecăruia dintre vorbitorii ei hispanici și că ea constituie fundamentul ființei lor istorice. Să se mai înțeleagă și că este, prin urmare, nu doar un instrument practic, ci o formă culturală, aceea care constituie individualitatea acestei culturi. Această limbă merită, prin urmare, toată considerația vorbitorilor ei hispanici, inclusiv în calitate de limbă națională a diferitor națiuni hispanice. În acest sens, chiar cred că limba spaniolă are un mare viitor și acest lucru poate fi observat, de exemplu, în studierea ei din ce în ce mai intensă într-o mulțime de țări. În Coreea, în Japonia se învață mult mai multă spaniolă decât înainte și mult mai multă în raport cu celelalte limbi, care, în schimb, se studiau înainte prioritar, ca primă opțiune. În ceea ce privește studiile lingvistice, în Spania, ca și în Europa și în alte țări, în momentul actual ne aflăm într-o epocă de criză, dar o criză de creștere. Cu alte cuvinte, există o varietate de teorii și de încercări diverse de a merge mai departe. Traversăm, putem spune, o epocă dionisiacă, pentru a ajunge mai apoi la una apolinică, de clarificare și de echilibru reînnoit. Așa încât, cineva care privește acum panoramic, inclusiv în legătură cu terminologia, cu încercările de teoretizare etc., se sperie! Iar cei care văd lingvistica din exterior se sperie încă și mai mult. Chiar și unii dintre noi, lingviștii, ne speriem, dar, pe de altă parte, lingvistica, privită bine, de dinăuntru, trebuie văzută într‑o criză de dezvoltare și nu în...  moarte.

M.Á.P.: Bine! Vă mulțumesc foarte mult pentru că ne-ați permis să vă avem aici cu noi, vă mulțumim pentru opera dumneavoastră și pentru această discuție. Vom continua să fim alături de dumneavoastră ore în șir prin intermediul operelor, sper că și dumneavoastră veți fi alături de noi pentru multă vreme, și că, începând de acum, Granada va ocupa în inima dumneavoastră un loc și mai important.

E. C.: Vă mulțumesc.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog