Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RECURS LA PATRIMONIU

Farmacologia românească de la clasic la modern

Victor A. VOICU

Alte articole de
Victor A. VOICU
Revista Limba Română
Nr. 3, anul XXVII, 2017

Pentru tipar

Domnule Preşedinte,

Doamnelor şi domnilor academicieni,

Stimaţi invitaţi,

Regulamentul Academiei Române, înainte de 1945, preciza că „Membrii activi nou aleşi ai Academiei sunt obligaţi să ţină un discurs de recepţiune, consacrat biografiei şi activităţii ştiinţifice a predecesorilor lor”. Statutul actual reiterează această obligaţiune.

Practic, neavând un predecesor, farmacolog prin excelenţă, am apreciat drept oportună prezentarea unui omagiu tuturor celor care, prin ştiinţa şi generozitatea lor, au edificat o şcoală a farmacologiei româneşti.

Expunerea de azi nu va îmbrăca aproape deloc forme tehnice, ci va încerca doar, pe măsura capacităţilor autorului, să schiţeze o imagine elocventă a acestei şcoli.

Aşadar, expunerea Farmacologia românească de la clasic la modern îşi asumă dificila sarcină de a rememora semnificativ câteva dintre ilustrele figuri care au jalonat istoria ştiinţei medicamentului în România, aducând discuţia la prezent şi mai ales la viitorul mai mult sau mai puţin apropiat, care ne absoarbe inexorabil.

Ne evocăm înaintaşii cu gândul la cei ce ne vor urma, transferând peste generaţii sentimentul continuităţii şi al apartenenţei la o cultură (arta şi ştiinţa).

De aceea în partea finală a discursului meu, doamnelor şi domnilor academicieni, onorată audienţă, îmi voi permite să marchez câteva din ideile şi reperele care mi-au atins resorturile intime, m-au entuziasmat, m-au format, mi-au transmis convingerea continuităţii şi apartenenţei la o şcoală.

Măsura în care, ca un component al acestei şcoli, am consolidat-o şi am dezvoltat-o o judecă contemporanii noştri, dar mai ales o vor judeca cei ce ne vor urma.

 

Înaintaşii

Voi începe cu cel care, chiar dacă nu a fost farmacolog prin excelenţă, prin forţa şi valoarea spiritului său, a marcat definitiv medicina românească, implicit farmacologia. Mă refer la generalul dr. Carol Davila, personalitate strălucită a medicinei româneşti, întemeietor, căruia îi datorăm învăţământul superior medical, farmaceutic şi veterinar românesc, care a fost într-un anumit fel şi primul profesor de farmacologie, chiar dacă nu a predat un astfel de curs.

Noi, românii, după opinia mea, poate că nu realizăm încă extraordinara prestaţie a dr. Carol Davila în slujba poporului român.

Carol Davila, în decurs de circa 30 de ani, în profida unor rezistenţe şi şicane inimaginabile din partea compatrioţilor noştri, contemporani cu el, ne-a construit şi consolidat învăţământul medical naţional, o adevărată şcoală medicală românească. Într-o scrisoare adresată familiei, Carol Davila comenta cu amărăciune: „oricât bine aş face, rămân tot un străin pentru ei”. Este suficient să reamintim faptele sale pentru a realiza dimensiunea sa ca întemeietor, extraordinara sa generozitate: înfiinţează, în afară de serviciul sanitar militar şi civil, serviciul sanitar de campanie în 1877-1878, înfiinţează învăţământul medical, farmaceutic şi veterinar, contribuie major la redactarea Farmacopeei Române, contribuie la înfiinţarea Grădinii Botanice. S-a identificat cu poporul care l-a adoptat şi care-i rămâne veşnic recunoscător. Crezul său, ca şi comportamentul său, este sintetizat în cuvintele:

„Operele noastre trebuie să supravieţuiască.

A face bine este misiunea împlinirii umane”.

Se stinge din viaţă ca o flacără, epuizată de o prea intensă combustie, la numai 56 de ani.

La şcoala de chirurgie a lui Carol Davila de la Spitalul „Mihai Vodă” şi apoi la Facultatea de Medicină din Paris s-a format generalul dr. Zaharia Petrescu, profesor de terapie, materia medica şi arta de a formula.

A fost o personalitate de mare ţinută morală, devotat învăţământului, preocupat de aprofundarea bazelor chimice, fiziologice şi farmacologice experimentale ale terapiei medicamentoase.

A publicat o lucrare monumentală, în patru volume, Tratatul de terapeutică şi materia medica. A fost un experimentator remarcabil, demonstrând pe animale efectele substanţelor medicamentoase prezentate studenţilor.

În introducerea la cursul de farmacologie, generalul prof. Zaharia Petrescu scria: Înainte de a recomanda aplicaţia unui agent farmacologic sau fizic, studentul să poată să-şi dea seama de modificările fiziologice pe care le poate produce. Bazat pe experienţe fiziologice, va putea dintr-o dată să combată orice recomandare empirică de medicamente.

Meritele sale remarcabile au determinat primirea sa ca membru corespondent al Academiei Române, în 18 martie 1885.

Între 1876 şi 1912, după generalul Zaharia Petrescu, ca profesor de farmacologie, a urmat Nicolae Măldărescu, medic militar, personalitate cu un deosebit prestigiu didactic.

După 1912 este transferat de la Iaşi la Bucureşti Dimitrie Ionescu, ca profesor de farmacologie. Este un excelent experimentator, elev al marelui fiziolog Otto Loewi, cu care a colaborat la o serie de cercetări în domeniul fiziologiei sistemului simpatic. Moare în plină vigoare, la 53 ani, în 1920.

În 1920 Socrat Lalu, profesor de farmacologie, este transferat de la Iaşi la Bucureşti, unde funcţionează până în 1940.

După retragerea sa, cursurile de farmacologie sunt susţinute de profesorul de fiziologie Ion Niţescu, pe care l-am cunoscut în primii ani de studenţie.

În 1948, este numit ca titular al Catedrei de farmacologie prof. dr. Alfred Teitel, iniţiindu-se o etapă din care ne revendicăm mulţi dintre farmacologii de azi, inclusiv cel care vă vorbeşte.

Am cunoscut încă din anii ’60 ai secolului de-abia trecut mari personalităţi ale farmacologiei româneşti din centrele universitare medicale din Cluj: prof. Constantin Veluda, prof. Barbu Cuparencu; din Timişoara: prof. Nicolae Dragomir; de la Iaşi: prof. Gh. Papovici, prof. Sava Dumitrescu; de la Târgu-Mureş: prof. Gh. Fezst.

Aceste mari personalităţi ale şcolii medicale româneşti s-au dedicat cu generozitate domeniului, au dezvoltat cercetarea experimentală în farmacologie, aducând mesajul lor creator următoarelor două-trei generaţii de farmacologi, din care fac parte actualii leaderi ai farmacologiei din centrele universitare medicale din România.

Îmi fac o datorie de onoare în a evoca înaintaşii, făuritorii de şcoală din alte centre universitare ale ţării.

Facultatea de Medicină de la Iaşi, înfiinţată în 1875, avea deja o Catedră de farmacologie în 1881, primul profesor în domeniu fiind Eugen Rizu, urmat de Emanoil Riegler (1882–1901). Acesta din urmă a fost profesor de clinică medicală, predând şi cursuri de farmacologie. De remarcat că, în 1886, Riegler afirma într-un curs de farmacologie: „Acţiunea farmacologică a unui medicament depinde de structura lui moleculară”.

Au mai trecut mulţi ani până ce se va dovedi, fără dubiu, cât de corectă era această aserţiune. Pentru meritele sale ştiinţifice, prof. Emanoil Riegler a fost ales membru corespondent al Academiei Române, în martie 1904.

A urmat prof. Socrat Lalu (1913-1920), transferat ulterior la Bucureşti. Prof. Petre Niculescu, asistent al prof. A. Teohari la Bucureşti, este numit profesor de clinică medicală la Facultatea de Medicină din Iaşi, iar în 1942-1944 revine la Bucureşti ca profesor de farmacologie.

O figură marcantă a farmacologiei ieşene a fost prof. Gh. Popovici, pe care l-am cunoscut în 1963, la Praga, la Congresul Internaţional de Farmacologie.

Succede la Catedra de farmacologie din Iaşi (1973-1993) prof. Sava Dumitrescu, un excelent cercetător de farmacologie experimentală, actualmente profesor consultant.

La Cluj, în 1919 se înfiinţează Universitatea Daciei Superioare, inclusiv Facultatea de Medicină, prilejuind astfel fondarea Catedrei de farmacologie, în 1921.

Primul profesor de farmacologie la Cluj a fost Gheorghe Martinescu, urmat de prof. Constantin Veluda, până în 1964, pe care am avut onoarea să-l întâlnesc la vremea respectivă.

Între 1964 şi 1994, la conducerea Catedrei de farmacologie s-a aflat prof. Barbu Cuparencu, care a pus bazele unei puternice şcoli experimentale de farmacologie la Cluj. Actualmente este profesor consultant.

La Timişoara, Catedra de Farmacologie se înfiinţează în 1947, odată cu Facultatea de Medicină. La începuturile învăţământului de farmacologie aici lucrează prof. Ilie Georgescu şi prof. Ioan Cotăescu. O perioadă îndelungată (1953-1983), profesor de farmacologie la Timişoara a fost Nicolae Dragomir.

Au urmat Mihai Plauchitiu, pentru o scurtă perioadă, apoi prof. Virginia Gligor.

La Facultatea de Medicină din Craiova, cel care vă vorbeşte a înfiinţat prima Catedră de farmacologie, în 1973, după modelul celei de la Bucureşti, cu modificările şi adaptările inerente, adecvate locului şi momentului.

După plecarea mea, în 1992, devine titular al Catedrei prof. Valentin Cârlig, actualmente profesor consultant. Deşi cu mijloace tehnice relativ reduse, s-a reuşit la Craiova consolidarea unei şcoli de farmacologie modernă, bazată pe experimentul de laborator, dezvoltându-se în special cercetarea farmacologiei organelor izolate.

Şcoala de farmacologie de la Bucureşti ar putea să constituie subiectul unui studiu de caz. Să analizăm drumul, parcursul acestei şcoli, ce a generat şi ce sperăm?

Farmacologia românească se defineşte mai ales prin cadrele aparţinând Facultăţilor de Medicină şi, într-o oarecare măsură, unor instituţii de cercetare, puţine la număr, care aveau o destinaţie mai restrânsă. Se remarca însă un hiatus între nivelul teoretic şi valenţele didactice ale unor străluciţi profesori de farmacologie şi nivelul dotării tehnice a catedrelor pe care le conduceau. Se făcea totuşi cercetare experimentală cu mijloace tehnice ingenios improvizate, cu ajutorul unor talentaţi sticlari şi ingineri electromecanici. În acest climat de căutări şi emulaţie ne-am format noi, cei care am constituit una din verigile continuităţii.

În acest climat i-am cunoscut în anii ’60 pe cei care-mi vor deveni mentori şi prieteni, unii dintre ei, respectiv pe prof. dr. Alfred Teitel, conf. dr. Paul Gheorghiu, prof. Carli Marcu, prof. dr. Emanoil Manolescu, prof. dr. Valentin Stroescu, prof. dr. Aurelian Popa.

Aceste personalităţi, dintre care unele ajunse la maturitate profesională, atunci altele încă tinere, ne-au transmis pasiunea pentru ceea ce reprezintă medicamentul în ştiinţele medicale.

Cum percepeam atunci medicamentul? Ca un mijloc miraculos prin care medicul poate interveni eficient, adesea în condiţii critice, pentru a alina suferinţa, a vindeca boli şi nu rareori pentru a salva vieţi. Părea extraordinar pentru un tânăr de 19-20 de ani!

În spatele sintagmei „substanţă medicamentoasă” sau „substanţă activă farmacodinamic”, sau a simplei noţiuni de medicament se află o lume de o complexitate uluitoare: sinteza chimică şi caracterizarea moleculară, mecanisme moleculare de acţiune, o uriaşă şi costisitoare cercetare experimentală şi teoretică prin care se definesc caracteristicile farmacologice şi toxicologice ale substanţei, studii clinice vaste şi de lungă durată, experienţa clinică pe sute de mii sau milioane de pacienţi. Soarta medicamentului e sinuoasă, de la glorie la desuet sau chiar la eşec. Toate cele de mai sus presupun costuri de multe sute de miloane de euro pentru entităţi chimice noi.

Implicit, la acestea se adaugă interese economice adesea uriaşe, care perturbă uneori semnificativ imaginea şi obiectivitatea domeniului.

Pe atunci, în 1961, nu vedeam decât partea romantică a cercetării de farmacologie şi a destinului medicamentului. Imaginea s-a completat în bună măsură, dar rădăcinile au rămas implantate solid în speranţă şi optimism. Medicamentul, ca entitate complexă, este departe de a-şi fi spus cuvântul, ştiinta medicamentului fiind cea care va rezolva marile probleme de sănătate ale fiinţei umane.

Farmacologia genomică şi terapia individualizată pe baza determinantelor genetice sunt ţinte actuale şi de perspectivă apropiată ale domeniului.

Ştiinţa medicamentului, prin complexitatea şi implicaţiile sale, poate mai mult decât alte domenii, implică şi o mare responsabilitate în plan etic.

„Toate substanţele sunt toxice. Numai doza diferenţiază un toxic de un remediu”, spunea în sec. XV Paracelsus. În această privinţă nu se mai poate spune nimic în plus.

Pornind de la această axiomă şi de la altele conexe, admitem, fără tăgadă, că ştiinţa în general, fără cenzura pe care o furnizează cutumele, preceptele morale privind responsabilitatea faţă de fiinţa umană şi viitorul speciei, se poate transforma într-o armă extrem de periculoasă. Exigenţele contemporane ale lumii ştiinţifice şi ale autorităţilor naţionale din UE, SUA şi din alte ţări, inclusiv România, referitor la utilizarea medicamentelor la om, au drept fundament experienţa ultimului secol privind impactul medicamentului asupra fiinţei umane.

Şcoala modernă de Farmacologie de la Bucureşti se defineşte şi se consolidează odată cu venirea prof. dr. Alfred Teitel la conducerea Catedrei Facultăţii de Medicină de la Bucureşti.

Prof. dr. Alfred Teitel s-a născut în anul 1900, la Dorohoi, şi a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Între anii 1919 şi 1922 a lucrat ca asistent de anatomie, sub conducerea marelui profesor şi savant Francisc Rainer, personalitate covârşitoare prin cultura sa ştiinţifică, care i-a marcat definitiv gândirea şi cariera ştiinţifică. Îmi amintesc cu emoţie evocările prof. Teitel, prin deceniul șase al secolului trecut, cu privire la gândirea ştiinţifică a prof. Rainer, care concepea anatomia ca formă a viului, ca structură biologică capabilă să se adapteze optimal funcţiei.

Vom căuta în continuare să argumentăm că această idee nu s-a pierdut pentru domeniul farmacologiei, iar prof. Teitel a valorificat-o într-o manieră strălucită.

Dr. Alfred Teitel şi-a susţinut, în 1931, docenţa în patologie experimentală, din 1922 până în 1946 fiind asistent al clinicii medicale conduse de prof. N. G. Lupu.

A efectuat specializări în chimie, fizică şi biologie la Berlin şi în fiziologie la Londra.

În 1948 este numit profesor titular al Catedrei de farmacologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Fiind un adept ferm al experimentului, ca sursă de informaţie şi inspiraţie pentru viitorul medic, el introduce pentru prima dată lucrările practice de farmacologie, pe animale mici de laborator, efectuate direct de către studenţi.

Prof. A. Teitel a fost în primul rând un cercetător pasionat, dedicat experienţei, lucrului direct, planificării corecte şi exigente a experimentului, ca şi al execuţiei fără cusur. Se întreba retoric: Nu ştii să răspunzi la o întrebare? Adresează-te structurilor vii, vei afla răspunsul, depinde de tine să înţelegi şi să interpretezi corect fenomenul. Aceste vorbe mă duc cu gândul la Lev Tolstoi care spunea: „Nu împrumuta de la alţii răspunsuri la întrebări până când întrebările nu se ivesc în tine însuţi”. Profesorul Teitel îşi începea programul zilnic de lucru la 630 dimineaţa şi îl încheia la 7-8 seara, neîntrerupt.

Exemplul său personal, dăruirea sa, generozitatea sa, eleganţa comportamentului său au constituit repere pentru noi, cei din jurul său. Îşi făcuse din gestul generos un principiu al comportamentului, gândind că, prin dărnicie, multiplicăm binele, creştem şansa, ca şi sămânţa care cade pe un pământ rodnic.

A publicat peste 150 de lucrări ştiințifice de cercetare experimentală în domeniul mecanismelor colinergice ale medicamentului, farmacologiei contracţiei musculare, farmacologiei potasiului, calciului şi a magneziului, cofeinei etc.

Lucrările sale publicate în reviste internaţionale de mare prestigiu l-au făcut foarte cunoscut în lumea farmacologilor, deşi călătorea extrem de puţin. În 1975 părăseşte ţara, pentru a se alătura familiei fiului său, dr. Paul Teitel, la Aachen, unde se stinge din viaţă în 1980.

Mă voi referi în continuare la elementele constitutive a ceea ce definim drept şcoală de farmacologie şi cum aceasta era, la rândul său, continuatoare a unor tradiţii. Om de laborator, în sensul profund al semnificaţiei acestei sintagme, prof. Teitel era dotat cu simţ tehnic şi o remarcabilă ingeniozitate. Cu mijloace aparent simple, evidenţia efecte farmacologice la concentraţii de ordinul a 10-18 – 10-15 M.   Aceasta fără transducţia şi amplificarea electronică a procesului înregistrat. Aş putea spune că a conturat conceptul farmacologiei biologice care, în ultimii douăzeci de ani, a devenit relevant pentru lumea farmacologică şi care se rezumă astfel: substanţa activă stimulează sau deprimă funcţii preexistente. Putem să stimulăm sau să deprimăm procese biologice, funcţii ale organismului, la diverse niveluri de organizare – de la molecule complexe la sistem, în raport de procesul patologic identificat prin diagnosticul clinic. Se putea vorbi atunci de farmacologie biologică, aşa cum recent se vorbeşte de psihiatrie biologică, concept care a revoluţionat abordarea şi înţelegerea psihopatologiei. În domeniul nostru vorbim acum de farmacologie celulară, moleculară, farmacologie genomică etc.

Prof. Teitel a fost printre ultimii reprezentanţi ai oamenilor de ştiinţă români cu formaţie enciclopedică. A descris, spre exemplu, fenomenul de orientare a macromoleculelor proteice de către lumina polarizată, fenomen care-i poartă numele. Prin anii ’30 a descris plasticitatea globului roşu, lucrare fundamentală pentru domeniu, preluată şi citată frecvent de literatura internaţională.

În 1960, eu, fiind intern preclinic la Catedra de farmacologie, am fost chemat de prof. Teitel care mi-a sugerat ca lucrare de diplomă Efectele colinergice ale atropinei la nivelul musculaturii striate. Fără să intru în detalii, menţionez că titlul conţine un aparent paradox, atropina este un anticolinergic clasic, dar cercetarea se efectua pe muşchiul drept abdominal de broască, care în mod extraordinar întruneşte concomitent caracteristicile funcţionale ale muşchiului striat, ca şi ale celui neted. Ideea acestui mecanism apare pentru prima dată la un mare om de ştiinţă român, prof. Daniel Danielopolu, în a sa farmacodinamie nespecifică. Daniel Danielopolu a descris experimental efectele bradicardizante, adică colinergice, ale atropinei în doze mici. El postula existenţa unui intermediar comun, esenţial, legat de funcţiile fundamentale ale organismului identificat cu acetilcolina. Această idee nici măcar astăzi nu poate fi considerată depăşită.

Prof. Teitel îi admira opiniile ştiinţifice. După plecarea sa în Germania, la Aachen, din considerente pe care mulţi de aici le cunoaşteţi, am reuşit cu greu să menţinem o legătură constantă cu prof. Teitel. I-am trimis o carte apărută în Anglia în 1977, i-am scris de câteva ori prin intermediar (prin regretatul dr. Lucian Leahu) şi mi-a răspuns la aceste scrisori cu o căldură umană emoţionantă.

Citez: „Îţi mulţumesc mult, mult de tot, pentru Mecanismele enzimatice în farmacodinamie, pentru cartea şi valoarea ei, dar, şi mai mult, pentru sentimentul care a determinat gestul.

Trebuie să recunoşti că am avut dreptate în aprecierea oamenilor care s-au apropiat de mine!…

Îţi doresc multe succese profesionale şi ştiinţifice. Te cunosc destul de bine ca să fiu sigur de calitatea şi valoarea creativă a muncii pe care o desfăşori cu atâtea satisfacţii justificate şi meritate. Sunt foarte mulţumit şi chiar o ţâră mândru că le-am intuit şi apoi le-am recunoscut şi apreciat, an de an, pe drumul lor ascendent”. Scria aceste rânduri în 1979, cu un an înainte de deces.

Profesorul avea conştiinţa responsabilităţii morale pentru cei care-i vor urma.

Am să evoc pe scurt un alt om de mare caracter, distins farmacolog, experimentator şi profesor, care, ca şi prof. Teitel, mi-a marcat drumul profesional şi inevitabil viaţa. Acesta este prof. dr. Emanoil Manolescu, un om carismatic, un spirit mereu viu care, deşi tolerant, avea criterii morale ferme atunci când i se cerea o părere despre oameni şi fapte. A polarizat în jurul său un grup de oameni care i-au rămas fideli, „Revista Terapeutică”, „Farmacologie şi Toxicologie Clinică”, întemeiată de el împreună cu noi, componenţii acestui grup, fiind un fel de testament al continuităţii. Prof. Manolescu a fost decanul Facultăţii de Pediatrie din Bucureşti şi cca doi ani decan cu atribuţii speciale, în perioada de constituire, la Facultatea de Medicină din Craiova, în anii 1972-1973. În acest context, prin capacitatea sa de înţelegere superioară a importanţei unei noi instituţii de învăţământ superior medical, a avut o mare contribuţie la consolidarea Facultăţii de Medicină din Craiova, mai ales în privinţa procesului de selecţie a viitoarelor cadre didactice.

Aşa cum s-a văzut ulterior, prin proba timpului, munca sa a fost marcată de competenţă, bună credinţă şi respectul valorilor.

Ceea ce prezint în continuare nu intenţionează să evidenţieze activitatea mea, ci un parcurs de structurare a unor echipe de farmacologi.

Astfel, un alt cadru ştiinţific care a marcat perioada anilor ’60 l-a constituit Centrul de Radiobiologie şi Biologie Moleculară, restructurat pe temelia unei mai vechi instituţii a Ministerului Sănătăţii de către prof. dr. Claude Nicolau, eminent cercetător, cu o abordare complexă interdisciplinară a cercetării de radiobiologie experimentală. Ulterior s-a consolidat între mine şi Claude Nicolau o trainică prietenie, care dăinuie. Laboratorul de farmacologie al acestui Centru, în care m-am integrat, era condus, în 1964, de dr. Victor Mureşan, farmacolog de formaţie clasică şi care tocmai publicase o lucrare interesantă, Standardizarea biologică a medicamentelor.

În acest context am lucrat pe programe de cercetare impuse de necesităţile vremii: protecţie medicală antinucleară, respectiv radioprotecţie chimică şi reactivitatea farmacologică a organismului iradiat.

De altfel, teza de doctorat pe care am prezentat-o în 1971 se intitula: Homeostazia şi reactivitatea farmacodinamică a organismului în sindromul acut de iradiere.

După evenimentele din august 1968 din Cehoslovacia, prin hotărâre de guvern, Centrul de Radiobiologie şi Biologie Moleculară este preluat de către armată, reorganizându-se astfel încât să răspundă dezideratului de cercetare ştiinţifică a mijloacelor şi metodelor de protecţie medicală antichimică, antinucleară şi antibacteriologică (actualmente NBC). Se definesc în acest context alte direcţii ale cercetării ştiinţifice de farmacologie şi toxicologie: substanţe chimice supertoxice, antidotism şi tratamentul intoxicaţiilor acute cu acest tip de substanţe.

În 1971-1972, împreună cu un grup de colegi admirabili, încheiem cercetarea şi brevetăm cel mai eficient antidot complex pentru compuşii neuroparalitici (COF), denumit ATOX, larg utilizat în clinica de urgenţă.

Am descris în acea perioadă un nou mecanism antidotic a unor compuşi triciclici, mecanismele noncolinergice ale COF, colinesterazele ca marker diagnostic în iradiere acută etc.

În domeniul reactivităţii farmacologice, lucrările noastre au fost amplu preluate de literatura internaţională de specialitate a vremii.

Din context au rezultat mai multe consecinţe – paleta relativ largă de domenii şi modele experimentale clasice şi moderne în care a trebuit să lucrăm, fapt care poate fi, într-un anumit sens, un dezavantaj (prea multe domenii în dauna aprofundării a 1-2 domenii).

În schimb îţi oferă viziunea mai completă asupra metodologiei cercetării de farmacologie şi toxicologie experimentală şi clinică.

În anii ’70, cu ocazia experimentării clinice a antidotului ATOX, se pun bazele colaborării Centrului de Cercetări Ştiinţifice Medico-Militare cu Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, colaborare care a generat, în 1992, înfiinţarea Catedrei de farmacologie şi toxicologie clinică a UMF Carol Davila, căreia i se adăuga ulterior prima clinică de toxicologie în acelaşi spital.

Conducerea armatei a înţeles că realizările cercetării ştiinţifice medico-militare constituie achiziţii de valoare şi utilitate publică, implicându-se în organizarea şi dotarea unui laborator autonom de toxicologie analitică de mare performanţă, cuplat funcţional cu Secţia clinică de toxicologie din incinta Spitalului Clinic de Urgenţă Floreasca. S-au creat, astfel, bazele moderne ale cercetării clinice de toxicologie şi ale învăţământului aferent în ţara noastră.

Această prezentare, inevitabil sumară, schiţează parcursul farmacologiei româneşti, mediul ştiinţific şi uman în care ne-am format, şcoala, tradiţiile, continuitatea şi, de ce nu, măsura în care noi, care am lucrat alături de cei care ne vor urma, am dezvoltat farmacologia românească, aducând-o ca valoare şi dimensiune la compatibilizare cu farmacologia mondială.

„Sunt oameni şi fapte de care gândul ne este atât de plin, încât atunci când ajungem să vorbim despre ele, cuvintele se arată sărace”, spunea în 1980 acad. Octavian Fodor.

 

Maestrul şi şcoala

În evocarea anterioară am încercat să subliniez rolul major al climatului uman şi ştiinţific în formarea tinerilor într-un domeniu al ştiinţei, implicit rolul maestrului în atragerea şi polarizarea tineretului în jurul său.

Pentru ca misiunea mea, de a mă prezenta în faţa Domniilor Voastre cu un discurs de recepţie, să devină un risc conştient asumat, am parcurs o bună parte din discursurile de recepţie ale marilor personalităţi, care, într-un proces al continuităţii, au fost auzite în această aulă. M-am oprit asupra unora dintre aceste discursuri, care m-au impresionat mai mult, care, implicit, se apropiau semnificativ de modul meu de a simţi şi de a gândi.

În mod frecvent revine în discursurile de recepţie problema rolului maestrului, magistrului în formarea şcolii.

Citez: „... lucrul este incontestabil în ştiinţă, unde pasul predecesorului este pragul naşterii continuatorilor. Altfel spus, libertatea continuităţii spirituale, tradiţia deci, libertatea şi recunoaşterea tradiţiei, ceea ce în context academic înseamnă şcoală, sunt, în optica mea, condiţiile-cheie ale dezvoltării oricărei ştiinţe, spunea acad. Nicolae Cajal în discursul de recepţie în anul 1991.

Şcoala este o stare de spirit, un simţământ al solidarităţii, tradiţiei şi continuităţii în jurul unei personalităţi dăruite cu calităţi de om, conducător, savant, prieten şi educator. Şcoala nu se poate forma decât în jurul unei personalităţi complexe, abordabile, generoase, dotate cu reflexul mental de a da şi de a cere, dar nu pentru el, ci pentru ştiinţa care o împărtăşeşte cu elevii săi. Maestrul nu trebuie să se teamă de elevii săi performanţi, chiar dacă va fi întrecut de către aceştia în faimă şi rezultate, aceasta este în bună măsură şi meritul lui, al maestrului care i-a identificat, le-a intuit valoarea. Elevii n-au decât o singură obligaţie, de ordin moral, să nu-şi uite apartenenţa, să nu uite tradiţia, să nu uite şcoala, să nu-şi amputeze rădăcinile.

Acad. Octavian Fodor, medic strălucit, internist, aparţinând şcolii medicale clujene, în discursul său de recepţie, intitulat nu întâmplător Maestru, şcoală, universitate, se opreşte consistent asupra subiectului care ne preocupă şi pe noi.

Maestrul este numai acela care este dăruit cu harul de a învăţa pe alţii. Maestrul se afirmă prin forţa împrejurărilor numai atunci când devine creator de şcoală.

Maestrul stimulează elanul creator al tinerei generaţii şi rămâne mereu tânăr. Este fidel, generos şi cultivă generozitatea. Este înţelegător, dar exigent şi drept, fără a se învoi cu judecățile pătimaşe.

Maestrul trăieşte şi după moarte în inimile oamenilor, pentru că, spune un vechi adevăr, „după moarte trăieşti prin ceea ce ai făcut pentru alţii şi nu prin ce ai făcut pentru tine”.

Aceste cuvinte simţite şi rostite de acad. Fodor, pe care l-am cunoscut puţin cândva, se identifică în bună măsură, spre satisfacţia mea, cu conceptul meu despre maestru, despre şcoală, cu imaginea mea intimă a sintagmei „maestrul meu”.

Care-i finalmente caracteristica definitorie a unui maestru creator de şcoală?

De ce unii dintre marii oameni de ştiinţă români nu au reuşit să creeze şcoli în sensul celor discutate?

Deşi răspunsul implică din nou un risc, cred însă că în contextul îndoielii carteziene, dubito, ergo cogito, pot să dau un răspuns tranşant: generozitatea este trăsătura sine qua non a maestrului creator de şcoală!

 

Academia Română, rolul său în cultura românească

Având deosebitul privilegiu de a fi primit în Academia Română la recomandarea unui strălucit reprezentant al Şcolii medicale româneşti, acad. Nicolae Cajal, şi cu sprijinul generos al preşedintelui de atunci al Academiei, dl. acad. Mihai Drăgănescu, care m-a recomandat Adunării generale, am fost impresionat, pe de o parte, de înaltul prestigiu al instituţiei noastre şi, pe de altă parte, de rolul care trebuie să şi-l asume această instituţie în promovarea şi afirmarea valorilor culturii româneşti.

Ştiinţa este o parte integrantă a culturii unui popor, valorile sale ştiinţifice alături de cele ale artelor configurează spiritualitatea unui popor, libertatea şi strălucirea spiritului său.

În discursul său de recepţie, Dimitrie Gusti, vorbind despre Fiinţa şi menirea Academiei, spunea: „...Academia Română a primit, din toate părţile, mărturii de favoare şi recunoaştere; ea apare şi azi ca instituţia cea mai proprie a servi şi onora interesele superioare culturale şi ştiinţifice ale patriei”.

Şi în prezent Academia Română se bucură de un înalt prestigiu în societatea românească şi noi, cei de azi, avem răspunderea ca, prin faptele şi comportamentele noastre, să păstrăm şi să protejăm ce am primit de la marii noştri înaintaşi în cei 140 de ani de existenţă a Academiei Române. Cui datorăm acest prestigiu? Sunt cel puţin două entităţi organic legate: pe de o parte, valoarea incontestabilă a celor care au fost onoraţi şi au onorat prin prezenţa lor instituţia, pe de altă parte, valoarea creativă a Academiei Române şi rolul ei de referinţă morală ca instituţie fundamentală a românilor.

„Funcţia specifică a Academiei, spunea Gusti, şi care o deosebeşte de celelalte instituţii ştiinţifice constă tocmai în iniţiativa organizării creaţiei ştiinţifice colective. Aceasta este ceea ce face esenţa caracteristică unei academii.”

Cu toate marile contribuţii ale Academiei Române în prezentul şi destinul societăţii româneşti, ne-am făcut oare pe deplin datoria?

Am creat condiţii ştiinţei să se dezvolte? Am creat cadrul ca ştiinţele medicale să prospere? Sunt întrebări care trebuie să ne dea de gândit! Cu un institut şi un centru de cercetări, ştiinţele medicale nu pot deveni în Academia Română referinţă în cercetarea ştiinţifică medicală românească.

Tradiţiile şcolii româneşti de farmacologie, chimie organică şi biologie celulară şi moleculară, ultima cu reprezentanţi de talia profesorului George Palade, laureat al Premiului „Nobel”, ne pot justifica speranţele în reuşita unui astfel de proiect.      

Un institut modern, contemporan, de cercetare a medicamentului ar dinamiza cercetarea ştiinţifică în toate domeniile conexe – fiziologie, biologie moleculară, chimie de sinteză şi analitică, fizică şi informatică –, iar absenţa lui ne ţine departe de performanţele unuia dintre cele mai dinamice domenii ale cercetării-dezvoltării contemporane.

 

Academia, democraţia, libertatea şi educaţia

Aşa cum ştim, „membrii Academiei sunt aleşi în mod liber, ei sunt egali şi nu cunosc între ei altă autoritate decât aceea a ştiinţei şi talentului; magistraturile academice sunt temporare, iar guvernarea este directă şi continuu sub controlul tuturor; în sfârşit, responsabilitatea academică e cea mai fină dintre formele responsabilităţii, adică aceea pe care o are fiecare membru faţă de conştiinţa lui proprie”.

Am citat din nou pe Dimitrie Gusti, pentru că unul din rolurile unui discurs de recepţie este acela să omagieze predecesorii şi să permită reiterarea valorilor fundamentale ale Academiei.

Tot Gusti menţiona: „Academia este un simbol al adevăratei democraţii, al democraţiei aristocrate. Democraţia spiritelor libere autocenzurate aş adăuga, cu permisiunea dumneavoastră.

Citez din acelaş autor: „Căci idealul unei democraţii nu poate fi tendinţa unei nivelări a tuturor în jos, către un minimum, ci una în sus, către un maximum, adică o autoguvernare şi autoresponsabilitate socială a unei personalităţi ajunse la un cât mai mare grad de dezvoltare. Iată de ce dezvoltarea ştiinţei, a culturii în general, trebuie să găsească în Academie cadrul cel mai propice pentru dezvoltare nestingherită.

Nu întâmplător un alt mare spirit care nu mai este printre noi, tot într-un discurs de recepţie, scria: „Iată de ce socot Academia nu doar un for de consacrare, ci şi o instituţie creativă, de ce nu? Şcoala cea mai grea, o veritabilă sursă de spiritualitate chemată să clădească viitorul cetăţii şi cetatea viitorului. Simbol al perenităţii spiritului, dar şi cetate a gândirii, gata să lupte din greu, cu toate forţele disponibile, pentru apărarea dreptului de a fi al ştiinţei”. Am citat din discursul de recepţie al acad. Nicolae Cajal.

Două mari spirite erau preocupate, ca şi noi, de aceleaşi probleme perene ale libertăţii, democraţiei, creativităţii.

A şti înseamnă a fi mai liber?

„Adevărul este, în esenţă, libertate”, scrie Martin Heidegger.

Omul de ştiinţă acceptă însă, prin condiţia sa, libertatea de a se supune din propie voinţă la unele restricţii.

Cele trei entităţi: democraţie, libertate şi educaţie se află într-o interdependenţă extraordinară şi numai împreună pot genera armonia.

Care este destinul educatorului într-o societate în care democraţia şi libertatea trebuie să coexiste armonios?

Mi-aş permite, corelat cu modesta mea experienţă de educator şi cu cea a parcursului meu personal, sub ochii mentorilor mei, să mă refer la destinul educatorului şi la funcţia majoră a educaţiei în destinul generaţiilor.

Ne-am întrebat adesea dacă în calitate de dascăli ne-am împlinit misiunea de educatori, dacă am mobilizat, în parte măcar, spiritul studenţilor noştri, dacă le-am stârnit curiozitatea şi entuziasmul pentru un domeniu al spiritului, dacă le-am declanşat dorinţa de competiţie cu sine şi cu partenerii, dorinţa de performanţă şi de afirmare.

Educaţia este instrucţia sau antrenamentul pentru ca oamenii (în special tinerii) să înveţe să-şi dezvolte şi să utilizeze capacităţile lor mentale, morale şi / sau fizice, în beneficiul, spre fericirea lor şi a societăţii.

Dacă voi demonstra că omul nu este în adevăr decât produsul educaţiei sale voi fi dezvăluit naţiunilor un mare adevăr. Ele vor şti că au în mâini instrumentul măreţiei şi fericirii lor şi că, pentru a fi fericite şi puternice, nu trebuie decât să desăvârşească ştiinţa educaţiei” (scria în secolul al XVIII-lea, în Despre spirit, Claude Adrien Helvetius).

Consecinţele educaţiei pe termen lung nu mai reprezintă astăzi un subiect de speculaţii teoretice.

Educaţia constantă, perseverentă, continuă, de-a lungul generaţiilor, lasă urme adânci, de mare semnificaţie în comportamentul descendenţilor, la scară individuală şi a colectivităţilor.

Dacă sintagma „expresia genelor controlează comportamentul, iar comportamentul controlează expresia genelor” este măcar parţial adevărată (demonstrată cu argumente psihofarmacologice), realizăm ce implicaţie profundă şi pe termen lung are educaţia asupra destinului unei societăţi. Aş evoca, pentru ilustrare, profunzimea şi durabilitatea modificărilor psihocomportamentale consecutive abuzului de substanţe (alcool, droguri) sau a altor abuzuri (jocurile de noroc patologice).

Actualmente deja ştim că modificările durabile ale comportamentului dependenţilor, care le schimbă major priorităţile, opţiunile şi adesea destinul, au la bază schimbări ale expresiei genetice, în structurile din ariile cerebrale ale memoriei de lungă durată (hipocamp), în circuitele cerebrale ale recompensei (aspectul hedonic, plăcere, neplăcere), ale conduitei şi motivaţiei şi, nu în ultimul rând, în circuitul de control cortical (prefrontal), care ierarhizează priorităţile, cenzurează comportamentul unui individ şi-i permite decizii şi opţiuni coerente.

Ca să nu eşuăm în a demonstra axiome, subliniem că mediul social şi contextul educaţional au importanţă majoră asupra evoluţiei personalităţii umane.

Care ar trebui să fie reperele noastre în procesul educaţiei, care ar fi parametrii aproape măsurabili ai relaţiei educatorilor cu elevii lor?

Am ales demnitatea, libertatea, dimensiunea morală.

În privinţa respectului demnităţii umane, un învăţat arab, Abu al Latif (1160-1231), de formaţie medic, în spectacolul lumii la care asista, nu considera nimic mai admirabil ca omul: „O, Asclepios, mare minunăţie este omul!”, exclama el.

Omul a fost creat ca o fiinţă demnă, liberă.

Acad. Gh. Vlăduţescu, colegul nostru, scria în 1992, sintetizând un concept aristotelian, că libertatea pentru om „este deopotrivă cauză, scop şi mijloc”.

Giovanni Pico de la Mirandolla (secolul XV), prelucrând o operă a lui Dionisie Areopogitul, scria: „O, Adame! nu ţi-am dat niciun loc sigur, nicio înfăţişare proprie, nici vreo favoare deosebită, pentru că acel loc, acea înfăţişare, acele îngăduinţe pe care însuţi le vei dori, tocmai pe acelea să le dobândeşti şi să le stăpâneşti după voinţa şi hotărârea ta.

Tu, neîngrădit de niciun fel de oprelişti, îţi vei hotărî natura prin propria-ţi voinţă, în a cărei putere te-am aşezat. Te-am pus în centrul lumii, pentru ca de aici să priveşti mai lesne cele ce se află în jur.

Vei putea să decazi la cele de jos ce sunt lipsite de inteligenţă; vei putea, prin hotărârea spiritului tău, să renaşti în cele de sus ce sunt divine”.

Oare de câte ori nu am văzut în jurul nostru şi în noi înşine atâtea şi atâtea ipostaze?

„Îi judeci pe alţii fără să-i cunoşti. Iar despre tine câte ticăloşii ştii şi uiţi de ele”, scria Lev Tolstoi în jurnalul său.

S-ar putea ca cineva să se întrebe de ce acum revelăm relaţia libertate, educaţie, dimensiune morală.

Recent omenirea a fost marcată profund de un eveniment, mă refer la trecerea în nefiinţă a Papei Ioan Paul al II-lea cel mare.

Care a fost trăsătura comportamentală, reperul major care i-a definit traiectoria în lume?

Dimensiunea morală, în primul rând. Prin respectul şi admiraţia manifestate, la dimensiune planetară, aşa cum a fost în cazul Papei Ioan Paul al II-lea, omenirea a demonstrat indubitabil că are imense disponibilităţi să adere la valorile pildei şi la valorile modelului, ale exemplului personal.

Creştinismul originar a înlocuit porunca (legea) prin pildă, prin modelul personal, ca întruchipare concretă a regulii. Sunt destule semne că oamenii sunt sensibili la acest tip de referinţe. Cu condiţia manifestării lor discrete, dar permanente.

Legea morală nu are sens decât într-o lume a ordinii perfecte, spune Andrei Pleşu.

Dezordinea nu poate fi administrată. Ordinea, dacă este, nu poate fi decât totală.

Ordinea lumii, pentru că este totală, este capabilă de o nesfârşită toleranţă, absoarbe în armonia ei toate stridenţele, echilibrează tot, integrează tot, continuă acelaş autor citat.

Extrapolând la organismele biologice, unde am mai multă experienţă, se poate vorbi de o anumită ordine şi în dezordine. Disfuncţiile, perturbările sunt controlate, ating un nou echilibru.

Cred că, prin analogie, de la ordinea cosmică la sistemele biologice şi invers, folosind modelul, am putea vorbi de o homeostazie a lumii.

Când ordinea este adânc constituită, liberatea este totuşi posibilă?

Să ne gândim la uriaşele resurse mentale ale omului, încă nevalorificate.

Care-i drumul? Care este limita libertăţii noastre ca entitate?

Cred că este condiţionată de ordine, de menţinerea echilibrelor.

Medicina contemporană, în special farmacologia, ne-a dovedit că, în efortul remarcabil de a identifica noi ţinte terapeutice pentru a controla procesul patologic, dacă nu ţinem seama de echilibrul întregului, rezultat al unui rafinat şi complex reglaj, riscăm consecinţe grave. Preţul ar putea fi prea mare dacă uităm!

Problema clonării este numai o problemă ştiinţifică şi / sau morală sau, mai mult, un pericol potenţial pentru viaţă, în forma ei actuală?

Ordinea este a ansamblului, nu a episodului.

Adesea ea se percepe pe intervale temporale mari.

În medicină consecinţele pot fi manifeste la dimensiunile vieţii individului sau de-a lungul mai multor generaţii.

Ordinea universală, axiomatică, ridică implicit problema libertăţii.

Ce limite are acest concept aplicat la comportamentul omului?

Omul creator are libertate nelimitată?

Dumnezeu schimbă totul, dar nu se schimbă pe sine”, scrie Lev Tolstoi în „Jurnal”.

După mulţi, ordinea, regula este o privaţiune.

Lipsa ordinei, a criteriilor de valoare, a regulii duce la eşuarea eticului şi a ineficienţei.

Avem, spre exemplu, aici sau în altă parte, responsabilitatea promovării valorilor, aplicării criteriilor de valoare, respectarea lor să fie regulă şi nu excepţie.

Trăim în prezent un fenomen periculos prin care personaje din anumite „top”-uri doresc legitimare şi legitimitate, înnobilare, prin obţinerea cu orice chip de titluri ştiinţifice, universitare, academice ş. a.

Trebuie să ne întrebăm ce anume din comportamentul celor chemaţi să aplice criteriile de valoare au făcut posibile aceste pretenţii.

Cred că trebuie să fim precauţi ca să nu transformăm o prea lungă tranziţie într-un fel de revoluţie culturală.

Ascensiunea semidocţilor, cu ablaţie morală, sub privirile noastre tolerante – ca o componentă a răului – ar putea să fie un preţ prea mare pentru viitor.

Orice dezechilibru trebuie rapid compensat, altfel organismul biologic sau instituţional este sortit pieirii.

Doamnelor şi domnilor academicieni,

Stimaţi invitaţi,

Aş vrea să vă rog să fiţi îngăduitori cu mine, pentru că, profitând de titlul discursului meu, am extins comentariul nu numai asupra evoluţiei şi semnificaţiei farmacologiei româneşti pentru ştiinţele medico-farmaceutice din România şi pentru învăţământul medical, ci şi asupra conceptului de şcoală. Personal cred că, în tumultul trecerii anilor şi mai ales în contextul unor frământări, adesea haotice, ale ultimilor 15 ani, desfăşurate pe fondul climatului anterior, rolurile şcolii şi responsabilităţii în edificarea mediului propice formativ al noilor generaţii devin din ce în ce mai palide şi, implicit, mai puţin manifeste.

Cred că este din ce în ce mai necesar ca o instituţie fundamentală, cum este Academia Română, prin tradiţia şi prestigiul său, să-şi reasume rolul de şcoală. Academia Română trebuie să-şi asume ţeluri mari pe măsura dimensiunii sale spirituale. Disiparea capacităţilor şi resurselor în soluţionarea unor obiective minore aşa-zis prioritare, epuizarea energiilor noastre individuale şi colective vor dăuna Academiei şi societăţii româneşti.


Doamnelor şi domnilor academicieni,

Stimaţi invitaţi,

În încheierea discursului meu aş vrea să vă reasigur că rămân credincios ţelurilor şi aspiraţiilor înalte ale Academiei Române transmise nouă peste veacuri, fidelitatea mea fiind o constantă a comportamentului şi faptelor mele viitoare.

Vă mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră, pentru răbdarea şi toleranţa de care aţi dat dovadă.

 

3 februarie, 2006, Aula Academiei Române. 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog